Unirea americana

Trăim într-o Lume care este scuturată permanent de războaie locale și într-o Europă care are și ea, în prezent, vreo două-trei războaie mai reci sau mai înghețate, precum și o istorie recentă a celor mai devastatoare conflagrații pe care le-a cunoscut omenirea.

Lunându-ne cu bunăstarea, cu distracțiile, cu călătoriile, cu vacanțele, cu internetul și cu televizorul, și, uneori, cu munca, noi, românii europeni, uităm sau neglijăm să ne mai aducem aminte, măcar din când în când, că războiul a fost un mod de viață, de rezolvare a problemelor economice și chiar sociale, cu doar două generații în urmă. Adică, pe vremea bunicilor și străbunicilor noștri. Dintre care unii încă mai trăiesc și sunt gata să confirme această idee.

Cu speranța că un nou război mondial sau, măcar, unul european nu va veni prea curând, în Europa s-a instituționalizat o pace impusă de prezența americanilor, de dezvoltarea democratică a națiunilor europene și de aranjamentele de securitate convenite între foștii beligeranți, atât cei de pe timpul războaielor mondiale din secolul trecut, cât și cei de pe timpul războiului rece.

Piatra de temelie a acestei păci instituționalizate este cooperarea între națiunile europene. Cooperare ce include măsuri comportamentale de sporire a încrederii. Adică, aranjamentele de securitate continentală impun o anumită conduită statelor semnatare ale Actului final de la Helsinki și ale acordurilor subsecvente acestuia. Cele mai importante, chiar strategice reguli de conduită între statele europene sunt că aceste state promit că se abțin de la atitudini revizioniste față de vecini și că nu vor recurge la arme pentru rezolvarea diferendelor dintre ele.

Așa că orice discurs revizionist, orice zăngănire de arme sunt atitudini inacceptabile, din punctul de vedere  al păcii în Europa. De aceea, anexarea Crimeei la Federația Rusă, justificată prin argumente revizioniste, respectiv pe faptul istoric al aparteneței, în trecut, a provinciei Crimeea la Rusia, anexare înfăptuită cu ajutorul armelor rusești, îndreptate împotriva Ucrainei suverane, este unanim considerată o încălcare grosolană a aranjamentelor de securitate continentală și chiar o tentativă de terminare a păcii instituționalizate prin aceste aranjamente.

Dacă, așa cum spuneam mai sus, pacea europeană are trei piloni pe care se sprijină și, dacă unul dintre piloni este astfel fisurat de comportamentul rusesc, rezultă că ceilalți doi piloni ar trebui întăriți, pentru a susține pacea. Ei bine, constatăm că, în loc să fie întăriți, atât pilonul prezenței americane pe continentul european cât și cel al democrației, cu bunăstarea ei implicită, sunt scuturați destul de zdravăn. Prin acte de terorism internațional și printr-o propagandă furibundă, îndreptată împotriva prezenței americane în Europa și împotriva democrației, prin exacerbarea extremismului naționalist.

Asta, în condițiile în care nici Europa, în întregul ei, și nici Uniunea Europeană, ca organizații de securitate regională, nu sunt capabile să identifice, să abordeze și să rezolve vreo problemă majoră de securitate, problemă care ar implica apelul la puterea militară. Spre deosebire de statele europene ce compun aceste organizații, care și-au dezvoltat și menținut puterea lor militară individuală în concordanță cu obiectivele naționale. Unele mai tare, altele mai slab și altele deloc.

Deci, este de înțeles că toată atenția celor preocupați de această problemă a păcii europene se îndreaptă către Statele Unite ale Americii. A căror prezență în Europa reprezintă unul dintre cei trei piloni ai păcii continentale. Cel mai mic semn că America ar avea de gând să plece trezește o imensă îngrijorare. Îngrijorare justificabilă, de altfel.

Ca exemplu, putem menționa că, în succesiune istorică a evenimentelor, mai întâi a fost anunțul Administrației Obama că America își „pivotează” efortul militar din Europa în Pacific și abia apoi a început Administrația Putin să sporească și să consolideze puterea militară a Rusiei, mai întâi în zona Mării Baltice și, mai de curând, în Marea Neagră.

În aceste condiții strategice, propunerea lui Băsescu Traian ca România să adopte idealul național al unirii dintre ea și Republica Moldova este o propunere păguboasă și împotriva păcii continentale. De ce? Din mai multe motive.

Unu. Este adevărat că, din perspectivă istorică, Basarabia a fost sub administrație moldovenească unică și, în interbelic, sub administrația României Mari. Dar unirea s-a făcut întotdeauna prin război sau în urma războiului. Iar recunoașterea internațională a unirii s-a făcut numai în contextul aranjamentelor de securitate rezultate în urma unui război. Deci, reclamarea unirii are întotdeauna o conotație istorică a războiului. Ceea ce n-ar fi o problemă, dacă, într-adevăr, România ar fi pregătită să ducă un război de cucerire prin luptă a Republicii Moldova. Dar nu este. Băsescu se comportă în privința unirii ca amărâtul ăla care sare la bătaie știind că o va încasa, dar este prea mândru să recunoască sau prea prost ca să stea în banca lui. Ori e mânat de cine știe cine.

Doi. Propunerea de unire venită de la București este întotdeauna un act revizionist. Chiar dacă România nu are puterea militară ca să cucerească Moldova de peste Prut. Ori, cum spuneam, comportamentul revizionist este inacceptabil în actuala arhitectură de securitate continentală. Argumetele istorice, emoționale nu au și nu pot avea precedență în fața argumentului păcii în Europa. Așa că statul care totuși le aduce în discuție pune în mod deliberat și direct sub semnul întrebării aceste aranjamente de pace.

Trei. În afara argumentului că a fost odată o Românie Mare, care avea încorporată în ea și teritoriile ce acum fac parte din Republica Moldova, nu există niciun alt argument pentru unirea făcută acum, pe loc, pentru că ăsta e idealul nostru național și nu mai putem fără satisfacerea lui. Să nu uităm că România Mare mai avea și alte teritorii, care acum sunt la doi dintre vecinii noștri, Bulgaria și Ucraina. Oare ei nu ar trebui să se îngrijoreze de idealul ăsta național românesc?

Patru. Orice probleme de identitate națională, de bunăstare socială și economică, de liberă circulație în spațiul euro-atlantic, de cultură și civilizație românească ar avea românii de peste Prut, aceste probleme pot fi rezolvate mult mai repede și mai ușor prin alte soluții decât prin unirea cu România. Deci, când vorbim la București despre unire, toată lumea înțelege că vorbim nu numai despre un ideal național, dar și despre un interes național, interes care nu coincide cu cel al românilor din Republica Moldova.

Cinci. Singurii care ne încurajează să avem o atitudine revizionistă față de Republica Moldova sunt rușii de la Moscova. Din două motive. Primul ar fi că ne-am alătura lor, ca un fel de sprijin discret în susținerea cauzei lor de anexare a Crimeei. Al doilea ar fi că abia așteaptă să ne arate cu degetul, dacă nu o fac deja, cum încălcăm noi securitatea europeană și cum suntem noi, românii de la vest de Prut, o amenințare pentru cetățenii moldoveni de naționalitate rusă.

Șase. Americanii nu sunt cu noi în satisfacerea idealului național al unirii. Nu au fost niciodată și nici nu vor fi vreodată, atâta vreme cât unirea administrativă a românilor de pe cele două maluri ale râului Prut ridică o problemă de comportament de securitate inacceptabil.

Și, atunci, ne întrebăm, de unde toată isteria asta cu „trădarea” americanilor, prin vocea ambasadorului lor la Chișinău, ambasador care a felicitat la televizor statul unde era el acreditat pentru faptul că are un sfert de veac de independență? De unde vânătăile ăstea, apărute pe piepturile dezgolite ale președintelui Senatului României și ale unor politicieni mai mici? De unde lacrimile și chiar gemetele unor leader-i de opinie că americanii nu știu sau nu recunosc istoria noastră multi-milenară, cea care ne arată că suntem un singur popor și aici și dincolo de Prut?

Păi, cum de unde? Din două locuri. Din puțul gândirii celor care nu știu dimineața ce vor face ori ce vor spune după amiază, d-apoi să gândească strategic și să vadă cum este cu pacea și războiul pe aici, pe la noi. Precum și din interes electoral minor, discursul patriotard, în care se găsește și tema unirii tuturor românilor în granițele strămoșești geto-traco-dacice, fiind un discurs adresat celor care vor vota în toamnă-iarnă doar pe cei ce vor reconstitui aceste granițe. Sau, măcar, dau speranța că le vor reconstitui.

Povestea banului romanesc

Vineri, 26 august 2016, în Cetatea Albei Iulii, la umbra dupăamiezii târzii, domnul Mugur Isărescu, guvernatorul Băncii Naționale a României, s-a adresat câtorva sute de doamne și domni, așezați pe scaunele instalate pe o pajiște din fața vechii Catedrale Romano-Catolice, cu un expozeu despre banca centrală românească și rolul ei în modernizarea și europenizarea României. Domnia sa a citit un text, cu scopul declarat ca textul să fie pus la dispoziție așa cum a fost gândit el, pentru a nu da loc la interpretări. Favorabile ori răuvoitoare. Așa că nu vom face aici nici conspectul expozeului, nici nu îl vom interpreta în vreun fel. Pe cei interesați de conținutul lui îi putem trimite către site-ul BănciiNaționale, unde vor găsi acest text.

Ce putem face, dacă tot ne interesează și pe noi subiectul, este să îl reluăm pe scurt, foarte pe scurt, apelând la cunoașterea proprie și să explicăm, după puterile noastre, ce este cu banul național. De ce este el important? Pentru cine și în ce măsură?

Cum eu am ceva habar de securitatea națională și mai am și un doctorat în domeniul economic, îmi imaginez că pot contribui la o discuție pe tema aceasta din perspectiva priceperii mele.

Din perspectivă istorică, banul a fost întotdeauna un instrument de piață, facilitând schimbul. Dar a fost, pentru multă vreme, și o marfă, în sensul că era produs la fel ca orice alt obiect și era, la rândul său, subiect al schimburilor pe piață. Ca urmare, până la apariția statelor naționale, nu era important cine „produce” și pune pe piață banul, așa cum nu este nici acum important cine produce telefoane mobile smart, de exemplu, atâta vreme cât ele sunt pe piață, pot fi cumpărate și vândute, iar lumea își face treaba cu ele. Pentru vorbit la telefon și pentru foarte multe altele.

A fost o vreme când statele și-au rezervat dreptul de a bate monedă. Doar că s-a observat foarte reprede că statele rezistă foarte greu tentației de a bate monedă calpă, adică din aceea care are o valoare mai mică decât cea înscrisă pe ea. Fără ca să lungim povestea asta istorică, astăzi suntem în situația că nu statele bat monedă, ci băncile lor centrale, care sunt proprietatea statului, în totalitate sau în mare măsură, dar care nu sunt guvernate de stat. Și nici nu pot fi, tocmai pentru a preveni ca statul să păcălească lumea cu bani falși.

Tot din perspectivă istorică, banul a fost întotdeauna o afacere pe încredere. Sau de încredere. Chiar și pe vremea când moneda avea toată valoarea ei încorporată în ea, fiind de aur, de argint sau de aliaj, acele monede serveau schimbului de mărfuri pe piață fără să fie verificate tot timpul la greutate sau la compoziție. Adică, pe încredere. Nu mai vorbim despre zilele noastre, când noi nici nu vedem vreun ban care să aibă încorporată în el vreo valoare. La noi, să produci moneda de un ban costă mai mult decât scrie pe ea, adică are mai multă muncă încorporată în ea decât valoarea de un ban. Iar leul de hârtie nici nu este monedă, ci o bancnotă. Adică, o notă emisă de banca centrală, prin care ni se comunică, în scris, că suntem deținătorii unor bani pe care nu i-am văzut niciodată. Și pe care nici nu îi vom vedea vreodată, deoarece ei, astăzi, sunt cam virtuali. Ori convenționali. Cu alte cuvinte, cu toți avem încredere că înscrisul ăsta pe o bucată de hârtie este corect și că putem cu acea bucată de hârtie să cumpărăm și să vindem, ca și când ar avea încorporată în ea munca noastră. Deși nu o are.

Încrederea asta este piatra de temelie a întregului sistem bancar mondial. De câte ori se pierde încrederea, chiar și numai într-o singură bancă, sau într-o singură țară, sistemul în întregul său suferă. Ca să nu mai vorbim că banca sau țara respectivă intră în criză. Uneori în criză dezorganizantă, cum a fost recent, în 2008, când, în Statele Unite ale Americii, s-a prăbușit mai întâi încrederea că una sau mai multe bănci americane ar avea suficienți bani ca să acopere pierderile în afacerile pe care le-au asigurat. Pierzând această încredere, băncile s-au prăbușit, iar statul a trebuit să intervină cu gananțiile sale, pentru restabilirea încrederii. Numai că, până să facă asta, s-a propagat o undă de neîncredere la nivel global, ducând la binecunoscuta criză mondială financiară.

Cum se câștigă și cum se pierde încrederea în bani și, implicit, în banca emitentă de bani ține de analiza comportamentală. Dar, înainte de aspectele comportamentale, să menționăm totuși câteva aspecte instituționale, care să ne ajute în analiza comportamentală.

Cum spuneam, banca centrală, singura abilitată să emită bani, este a statului, dar nu este de stat. Adică, statul este proprietar, dar nu este implicat în guvernarea băncii. Nu formulează politici, nu stabilește strategii, nu ia decizii în domeniul monedei. Din motivele explicate foarte sumar mai sus. Tot ce poate face statul este să încaseze dividentele, ca orice proprietar de acțiuni.

Ca urmare, din punct de vedere instituțional, singura formă de control a statului asupra propriei sale bănci centrale este să vadă dacă aceste dividente vin la bugetul de stat în cantitățile așteptate, ceea ce înseamnă că banca funcționează bine. Ori, dacă nu apar dividentele, să vadă ce se întâmplă cu managementul băncii.

Dacă, în ceea ce privește intervenția statului în economie, teoriile economice sunt divergente, în sensul că unii gânditori sunt convinși că statul nu trebuie să intervină în economie decât ca oricare alt actor economic, iar alți gânditori sunt convinși că statul trebuie să aibă și un rol de reglare a pieții, de intervenție directă pe piață, cu mijloacele specifice, adică prin sistemul legislativ, executiv și juridic, în ceea ce privește intervenția statului în domeniul public financiar, opinia teoretică unanimă este că statul trebuie ținut cât mai departe de orice formă de intervenție în politicile, în strategiile sau în deciziile băncii centrale.

Desigur, instituționalizarea sistemului bancar central, în orice stat, presupune și ca statul să emită legi de organizare și funcționare a sistemului și să vegheze la respectarea cu strictețe a lor. Inclusiv să aplice sancțiunile prevăzute, în situațiile de încălcare a legii. Doar că, deciziile luate de banca centrală, pe baza politicilor financiare proprii și a strategiilor specifice nu pot fi considerate vreodată încălcări ale legii, pentru simplul fapt, arătat mai sus, că orice formă de sacționare a acestor decizii este, implicit și direct, o formă de control al statului asupra băncii sale, ceea ce este inacceptabil.

În același timp, fiind în serviciul public, orice bancă centrală este obligată să își instituționalizeze transparența. Astfel încât, în locul unui control îngust, de stat, să se supună unui control larg, strategic, de masă. Pentru că transparența instituționalizată este cel mai puternic mecanism de asigurare a încrederii publicului în moneda națională.

Ar mai trebui să menționăm că instituționalizarea presupune nu numai organigrame de relații, legi, reguli sau proceduri, ci și cutume. Este cutumiar ca guvernatorii băncilor centrale să se cunoască și să discute între ei politicile și strategiile lor. La fel cum este de așteptat ca ei să facă parte din diferite cluburi globale, unde se încearcă să se prefigureze un viitor întotdeauna incert al Lumii. Pentru că, așa cum spuneam, întregul sistem financiar global este clădit exclusiv pe încredere. Ori, una dintre cărămizile acestei încrederi este formată din contactul personal, din strângerea de mână, din privitul în ochi. Între egali. Iar publicul trebuie întotdeauna să aibă încredere că este reprezentat onest în toate aceste cluburi și întâlniri cutumiale.

Nu putem face nicio analiză comportamentală generică. Adică, să pornim de la un subiect de tipul „orice bancă centrală...” și apoi să vedem cum stă acea orice bancă centrală în materia comportamentului. Pentru așa ceva, trebuie să vorbim despre o anumită bancă, dintr-o anumită națiune, care se comportă într-un anumit fel. Și să vedem cum stăm cu încrederea specifică în acea bancă anume. Așa că vom vorbi despre Banca Națională a României.

Această bancă produce bani. Adică, lei. Lei românești. Grija ei este să nu producă mai mulți bani decât se muncește pentru ei, în România. Și, după ce, o vreme, a produs chiar și de câteva ori mai mulți bani decât era muncă pe piața românească, rezultând din asta acea inflație a anilor 1990 – 2000, acum își poate permite să producă chiar mai puțini, cu o inflație ușor negativă. Astfel încât economia românească să aibă suficient de multă monedă pentru a putea funcționa. Inclusiv în schimburile economice internaționale. Și, mai ales, în cadrul Uniunii Europene. Am putea spune că, în întreaga perioadă post-decembristă, Banca Națională a României fie a avut un impact pozitiv asupra economiei, prin politica sa monetară, fie a atenuat impactul negativ pe care politicile de stat l-au imprimat aceleiași economii.

Ca marfă, banul românesc a fost tranzacționat pe piețele de bani cu înțelepciune mai mare sau mai modestă, de-a lungul timpului. Din păcate, economia românească nu a fost niciodată atât de competitivă internațional încât să conteze foarte mult rata de schimb valutar, cum contează în alte economii, unde devalorizarea monedei naționale duce automat la creșterea exporturilor, de exemplu. Cert este că, de câțiva ani încoace, leul nostru este stabil, în marjă rezonabilă și predictibilă și este bine protejat de eventualele speculații de schimb.

Așa că banca noastră nu a avut niciodată vreo problemă gravă de credibilitate. Cu toate astea, guvernatorul Mugur Isărescu este ținta unor operații de decredibilizare. Numai că guvernatorul reprezintă banca, iar banca reprezintă România, prin moneda pe care o bate. Așa că, decredibilizarea guvernatorului, în cazul în care nu este atacul personal al vreunui rival, care vrea să îi ia locul, este decredibilizarea băncii. Iar decredibilizarea băncii este un atac la adresa României. Iar când operația de decredibilizare a guvernatorului implică agenții ale statului, putem bănui că asistăm la o formă de control neortodox și, evident, inacceptabil asupra băncii centrale, bancă ce ar trebui să fie protejată de orice formă de control din partea statului.

Pentru discuția noastră, este interesant de observat că agentul de decredibilizare este însuși publicul românesc. Și că cei care activează opinia publică în acest demers contează pe faptul că domeniul banului este unul extrem de specializat, care utilizează instrumente complexe și, practic, inexplicabile publicului larg, precum și pe faptul că transparența băncii centrale este una pasivă, în sensul că banca spune ce face, dar nu trage de mânecă publicul, ca acesta să afle ce spune banca.

Ca să vedem natura demersului de decredibilizare a guvenatorului băncii naționale, ne putem uita în jur. Dacă vedem că este singurul demers de acest fel, niciun alt domeniu sau nicio altă autoritate românească nefiind agresate în mod similar, atunci putem bănui că are cineva ceva cu omul Isărescu. Dar, dacă vedem că și alte domenii publice se află sub agresiune mediatică și informațională, agresiune care folosește tot publicul ca agent de propagare și acțiune, atunci deja putem infera că nu omul este ținta, ci națiunea ca atare.

Bineînțeles, trebuie să facem distincția între o agresiune deliberată și o critică justificată. Mai ales că majoritatea domeniilor publice sunt guvernate foarte prost, guvernare ce nu primește încă atâta critică publică pe cât ar merita. Cea mai simplă modalitate de a face această diferență este să ne uităm la performața domeniului. Dacă ea este rezonabil mulțumitoare și totuși este aspru criticat managementul domeniului, atunci, cel mai probabil, este vorba despre o agresiune mediatică asupra managerului. Pentru control, putem să ne uităm și la obiectul criticii. Dacă este făcută pe teme relevante pentru guvernare, atunci critica este justificată. Dacă este făcută pe subiecte periferice, irelevante, atunci ea ar putea avea intenții subversive.

Aplicând această metodologie la domnul guvernator Isărescu, constatăm cu ușurință că decredibilizarea domniei sale îndeplinește toate condițiile pentru a bănui că asistăm la un atac asupra României, prin banca națională. Așa cum asistăm la un atac asupra României prin parteneriatul strategic cu Statele Unite ale Americii, sau prin apartenența noastră la Uniunea Europeană.

Asemenea atacuri nu sunt definitive. Adică, fiecare dintre ele nu vizează distrugerea României ca atare. Sau obținerea unei victorii definitive asupra ei, din partea unui agresor neconvențional. Dar agregarea eventualelor succese individuale poate duce la o criză, uneori chiar la o criză macro-destabilizatoare în România. Prin asemenea succese înțelegând fie îndepărtarea individului atacat din funcție, fie denunțarea vreunui acord cu partenerul strategic, fie încordarea relațiilor cu aliații, sau ceva similar.

Într-o societate articulată, publicul însuși are mecanisme de protejare împotriva demersurilor de folosire a lui ca vector ori ca mediu de propagare a unei operații de decredibilizare a guvernanților sau a politicilor duse de aceștia. În cazul României, însă, cel mai bun mod de protejare este speranța că publicul rămâne amorf. Adică, speranța că publicului nu îi pasă.

Cum e cu agresiunea mediatică

Din când în când, tot discutând public despre cele mai recente două campanii de agresiune mediatică, discutanții mai ajungeau și la tema cui îi folosește. Dar nimeni nu a mers până acolo încât să discute cum îi folosește celui ce îi folosește lansarea unei agresiuni mediatice în spațiul public românesc.

Foto: literarllymindblowing.com

Când vorbim despre cele mai recente două campanii de agresiune mediatică, ne referim la știrea falsă, fabricată grosolan de un tabloid televizat britanic, SkyNews, cum că România este o piață neagră, pe care teroriștii internaționali, cum sunt cei ce atacă Belgia, Franța ori Germania, trafichează arme, într-un total dezinteres al autorităților aborigene corupte. Precum și la știrea tot atât de falsă, introdusă într-o publicație cu aparență occidentală, Euractiv, de un jurnalist bulgar cu state vechi de serviciu extern, pe vremea comunismului sovietic, cum că americanii ar fi început deja, în secret, să își mute armamentul nuclear din Turcia devenită nesigură, în România, la baza lor de la Deveselu.

Este foarte tentant să discutăm cum a fost formulată și propagată fiecare dintre aceste două știri, să remarcăm rafinamentul ce se ascunde sub grosolănia fiecăreia, precum și șansele de impact, pe diferite segmente de public românesc. Cum ar fi găselnița că situațiile acestea sunt atât de secrete, iar dezvăluirile jurnalistice atât de curajoase, încât este de așteptat ca autoritățile să mintă, declarând oficial că nu este așa cum zice știrea. Dar trebuie să rezistăm acum acestei tentații, pentru a ne putea concentra pe subiectul textului de față. Care este răspunsul la întreabrea de ce ar face cineva așa ceva? Adică, de ce ar lansa cineva din afara României o știre total aiurea, despre un subiect total în afara agendei cetățeanului român? Care este gradul de mediatizare preconizat și cu ce scop ar trebui el atins?

Desigur, nefiind o musculiță ajunsă pe peretele încăperii din buncărul unde s-au planificat asemenea „știri” și, de fapt, neavând nicio informație rezonabilă unde s-ar putea afla buncărul sau cui i-ar aparține el, nu vom putea răspunde la nicio întrebare, prin ceea ce știm despre cele două cazuri amintite mai sus. Pentru că nu știm chiar nimic.

Am putea doar să speculăm. Așa cum au făcut-o deja unii, atunci când au afirmat că ar fi vorba despre două operații mediatice rusești, îndreptate împotriva României. Mergând pe argumentul că este documentată preocuparea Federației Ruse de a desfășura o campanie agresivă, atât prin media tradițională, cât și prin cea nouă, internaută, pentru promovarea propriilor interese. Între care interese se pare că s-ar afla și dezbinarea politică a Occidentului, bulversarea valorilor occidentale în mentalul colectiv vestic și inducerea unui sentiment răspândit de nesiguranță față de traiul în statele Uniunii Europene.

Cum temele „România = raiul secret al traficanților de arme pentru teroriștii anti-occidentali” și „România = gazda secretă a armamentelor nucleare americane, cele vizate de loviturile nucleare rusești” au și acest merit, de a genera dezbinare, bulversare și nesiguranță în rândul publicului autohton, putem cu ușurință infera că ar fi mâna rușilor în aceste două cazuri. Doar că, așa cum am spus, asemenea raționamente, oricât de elaborate ar fi ele, rămân, în esență, simple speculații.

Unde am putea avea o discuție bazată pe certitudini? Doar în povestirea unor situații trecute, din care am putea trage oarece învățăminte. Așa că a venit vremea să povestesc public ceea ce am mai relatat cândva unor prieteni.

În primăvara anului 1999, Organizația Tratatului Atlanticului de Nord, NATO, a lansat primul său război din istoria de cincizeci de ani atunci a alianței. Și nu a fost un război oarecare, ci primul război dus și câștigat exclusiv pe calea aerului din istoria omenirii. Și nu a fost un război dus oriunde, ci exact la granița de sud-vest a României. Împotriva Iugoslaviei de atunci.

Pe vremea aceea, România tocmai pierduse acceptarea ei ca membru NATO în primul tur al lărgirii alianței, dar rămăsese favorită pentru cel de-al doilea tur, dobândirea calității de membru NATO fiind unul dintre obiectivele strategice naționale, cu un suport popular masiv, de peste trei sferturi din populație. În efortul de integrare militară se făcuseră deja pași însemnați, criteriile ce împiedicaseră România să fie invitată în primul tur fiind exclusiv de natură politică. Cu toate astea, echipamentele miliare de la noi erau total diferite de cele aliate.

Absolut toate stațiile de radiolocație de la noi erau de sorginte sovietică. Cu aceste stații, radiolocatoriștii români urmăreau în timp real desfășurarea războiului pe calea aerului, ce avea loc peste graniță. Problema era că toate avioanele statelor membre NATO aveau un senzor care le spunea când sunt „iluminate” de o undă de radiolocație inamică. Prin inamic întelegându-se exact amprenta de radiație pe care o generau asemenea stații de pe teritoriul nostru, foarte similare, de altfel, cu cele folosite de sârbi, care chiar le îndreptau împotriva inamicului lor NATO. Nimeni nu putea garanta că setările de la bordul avioanelor de luptă aliate nu permiteau confuzia între o undă românească și o undă sârbă, lansate de pe stații de proveniență identică. Sau că, odată „iluminat”, unul dintre ploții aliați nu ar fi apăsat pe butonul de lansare a rachetei anti-radar de la bordul avionului său, rachetă care ar fi urmărit unda până la origine, distrugând antena stației, dacă nu chiar toată instalația. Cu echipaj cu tot.

Soluția ca România să își închidă stațiile nu era una corectă, deoarece interesul nostru legitim era să știm ce se întâmplă cu atâtea avioane de luptă, la câteva minute sau chiar secunde de zbor depărtare de frontiera națională. Și, atunci, ca să prevenim totuși incidente de tipul celui descris în paragraful anterior, am propus soluția ca aliații să ne ofere ei informațiile pe care le obțineam singuri prin stațiile noastre radar. Adică, să ne ofere imaginea situației aeriene, în timp real, pentru decidenții români. Așa că i-am întrebat pe americani dacă nu cumva sunt dispuși să aducă în România una dintre instalațiile lor de rezervă, care să ne ofere toate informațiile necesare. Asta, deoarece trimiterea doar a semnalului, pentru a fi captat de o instalație românească, nu era posibilă, având în vedere secretul codurilor de descifrare a respectivului semnal, secret la care doar un membru NATO putea avea acces. Iar noi nu eram încă acolo.

Americanii au răspuns extrem de pozitiv acestei solicitări și au deplasat în România una dintre instalațiile lor. Doar că instalația ca atare nu încăpea într-o valiză. Ea presupunea un tren cu multe vagoane. Așa că, trenul respectiv s-a pus în mișcare, a intrat și a tot mers prin România, până când un șef de gară l-a oprit să vadă el ce încărcătură e acolo. Și, cum nu înțelegea engleza, nici aia comună, nici aia specializată, a ținut trenul în loc, până când s-a lămurit omul. Despre povestea asta cu oprirea trenului în gara de nicăierea s-a făcut și un film artistic. De succes, zic unii. Eu nu l-am văzut, în ideea că ficțiunea nu poate întrece realitatea pe care o cunoșteam atât de  intim.

Știam și mai mult decât atât. Anume că, în orele acelea cât trenul a stat degeaba, războiul a continuat, având loc zeci, dacă nu sute de ieșiri avion, fiecare ieșire fiind o ocazie nedorită ca o rachetă anti-radar NATO să lovească o instalație militară românească, de pe teritoriul național. Ocazie cu care ar fi putut muri și ostași români. Degeaba.

Desigur, șeful ăla de gară nu a făcut nimic greșit. Habar nu avea omul de implicațiile gestului său. Decât dacă, nu cumva, aflase el din media că România face rău că se alătură aliaților împotriva Iugoslaviei, cât mai rămăsese din ea, după războiul civil devastator și criminal de cu câțiva ani mai devreme. Sau aflase el, tot din media, că, de fapt, americanii invadează militar România, că își aduc ei în secret armele lor fabuloase pe teritoriul național, moștenit de noi de la bravii daci liberi. Ori cine știe ce alte mesaje mai consumase domnia sa, de pe unde se uitase la televizor ori de prin gazete. Că, pe vremea aceea, internetul nu era atât de popular.

Pățania asta le-am povestit-o domnilor senatori care m-au vizitat la NATO, la scurt timp după incident. Domniilor lor le-am spus însă și ceva mai mult. Le-am amintit că România semnase de cinci ani acordul privind statutul forțelor străine NATO pe teritoriul României și că, de doi ani, zăcea la ei în mape proiectul de lege eminamente tehnică pentru aplicarea pe teritoriul național a acelui acord. Și că, dacă ar fi fost în vigoare legea de aplicare a acordului, șeful de gară n-ar mai fi avut de ce să oprească trenul american, nici să ceară documentele de însoțire în limba română, eventual în traducere legalizată, pentru că legea se ocupase de toate aceste proceduri. Și de multe altele.

După manual, agresiunile mediatice se combat prin transparență guvernamentală. Dacă publicul știe despre ce este vorba, nu va mai fi interesat să afle vreo „dezvăluire” care să îi spună altceva decât ceea ce știe și e convins că așa este. Chiar dacă încrederea sa în guvernanți este joasă. Asta nu înseamnă însă că nu se vor găsi întotdeauna câțiva inși care să fie suficient de naivi încât să ia de bună o știre evident falsă. Iar, dacă sunt suficient de mulți acești creduli, este posibil să găsim printre ei măcar unul gata să și facă ceva, să aibă o reacție la știrea respectivă. Poate chiar o reacție violentă.

Planificatorului de agresiune mediatică este nevoie să i se spună care este procentul de creduli din totalul unei populații și care este procentul de creduli activi ori activabili din totalul celor creduli. Asfel încât să poată planifica impactul mesajului care constituie sâmburele agresiunii sale. Dacă, de exemplu, avem un activ la o mie creduli și un credul la o sută de normali, atunci mesajul deliberat agresiv trebuie să ajungă la cel puțin un milion de oameni, pentru a avea zece care să acționeze, dintre care măcar unul cu succes, în sensul dorit de planificator.

Am arătat acest din urmă aspect doar pentru a sublinia cât de cooperante sunt mass media românească clasică și nouă în răspândirea cât mai largă a unui mesaj agresiv mediatic, oricât de aiuristic ar fi el, astfel încât să se poată atinge numere suficient de mari de receptori finali, pentru ca cineva, măcar unul singur dintre ei, să finalizeze cu succes intenția demersului agresiv.

Amenintările Trump

CNN International transmite live din Baton Rouge, Louisiana cum iese pe poarta unui aeroport privat o coloană de nu mai puțin de două duzini de vehicule, cu patru motociclete în frunte și cu o ambulanță în coadă. Această coloană, cu două mașini blindate identice în mijloc, îl transportă pe candidatul prezidențial Donald Trump de la avionul său privat la locul unde s-au produs inundații dintre cele mai dramatice, în urmă cu două-trei zile.

Foto: reuters.com

Avem de a face cu o imagine mobilă foarte prezidențială. Marea majoritate a vehiculelor din coloană aparțin Serviciului Secret american, cel cu misiunea de a asigura securitatea personală a primilor oameni din State. Între care a intrat și domnul Trump, odată ce a fost confirmat candidat oficial la președinția Americii, din partea Partidului Republican. Domn care, cu doar o zi înainte, primise prima sa informare (briefing) de securitate, privind condiția strategică a țării pe care urmează să o prezideze. Dacă iese învingător în alegeri, desigur.

O asemenea informare este deosebit de secretă. Atât de secretă, încât au fost voci care s-au întrebat dacă domnul Trump este într-adevăr pregătit să devină depozitarul unor astfel de informații. Fiind secretă, este evident că noi nu vom ști niciodată cu ce a fost informat concret candidatul Trump. Știm însă că, în cadrul informării, domnia sa a aflat și care sunt principalele amenințări la adresa Statelor Unite ale Americii. Așa că putem face un exercițiu inversat. În loc să ne imaginăm ce a aflat Trump, putem discuta ce amenințări reprezintă același Trump pentru propria sa patrie, cât și pentru noi, românii europeni.

Sunt două categorii de amenințări. Una este cea a amenințărilor prezente chiar în momentul de față și alta este cea a amenințărilor potențiale, în eventualitatea că domnul Donald Trump devine președintele Statelor Unite. Cum această eventualitate este mai degrabă ipotetică decât predictibilă, ne vom ocupa aici doar de amenințările din prima categorie.

Amenințarea amatorismului instituționalizat. Improvizația și amatorismul în politica americană la vârf au fost întotdeauna o amenințare strategică. Pentru că întregul eșafodaj economic, politic și social al Americii se bazează pe predictibilitate, în ceea ce privește guvernarea. Așa cum se poate observa cu ochiul liber, Trump și staff-ul său de campanie suferă de un amatorism acut. Adică, nimeni din tabăra sa nu posedă măcar un minim de cunoștințe și deprinderi privind principalele domenii de guvernare federală, de securitate națională sau de relații internaționale. Ca urmare, improvizează la greu.

Pe zi ce trece este tot mai evident că Trump însuși nu este dispus să învețe ceva, oricât de sumar, din cunoașterea pe care toată lumea se așteaptă ca un președinte american să o posede. Până și citirea textelor pregătite din timp și afișate pe teleprompterele din apropierea tribunei de unde își ține cuvântările se arată a fi un efort prea mare pentru el. La a nu-știu-câta încercare, omul încă silabisește și se miră vizibil de cuvintele pe care le citește fără să știe ce înseamnă.

Pe timpul campaniei pentru obținerea candidaturii la președinția Americii, din partea Partidului Republican, Trump și-a făcut un titlu de glorie din a demonstra că habar nu are despre substanța teoretică, despre vocabularul specific sau despre mecanismele și procedurile consacrate în guvernarea federală. Asta, deoarece imaginea pe care o promova despre sine era cea a candidatului anti-sistem. Iar corolarul acestui titlu de glorie a fost vorbirea liberă, improvizată, plină de gafe și de inexactități, dacă nu chiar de minciuni și răzgândiri, de la o cuvântare la următoarea. Vorbire din care rezulta că nimeni nu îi spune ce să zică, nimeni nu îi scrie cuvântările și nimeni nu îl monitorizează pe telepromter. O asemenea imagine i-a adus nenumărate voturi, cu care a câștigat nominalizarea partidului. Dar, la nivel național, cel mai probabil, continuarea expunerii ei nu îi va fi benefică.

Asta nu este însă o amenințare pentru America sau pentru noi. Amenințarea este că situația actuală, în care Trump nu știe nimic și nici nu vrea să învețe ceva, iar staff-ul său nu are nici măcar un singur nume recunoscut ca expert fie el și minor în vreun domeniu public de importanță federală tinde să se instituționalizeze. Adică, să ajungă toată lumea să știe că asta e stiuația cu Trump. Și că merge și așa.

Ceea ce este inacceptabil, încă din etapa aceasta a campaniei electorale. Bursele de valori, care tranzacționează miliarde de dolari în fiecare zi lucrătoare s-ar prăbuși dacă ar exista măcar ideea că Statele Unite ar putea fi vreodată guvernate după cheful, inspirația și improvizația președintelui, care chef, inspirație și improvizație ar fi puse în fapt de o echipă diletantă, amatoare și lipsită de elementare deprinderi de lucru la acest nivel. Politicienii implicați în formularea și implementarea de politici federale s-ar poticni în demersurile lor dacă ar trebui să lucreze cu un asemena președinte. Societatea ca atare ar avea și ea de suferit. Masiv, atâta vreme cât viitorul s-ar reduce la etapele de chef ale Casei Albe. Chef mai schimbător decât floarea de la butoniera președintelui.

Deja unii membri ai establishmentului american, conștienți de prezența acestei amenințări, s-au implicat în eforturile de a oferi garanții publice că Trump nu va ajunge niciodată președinte. Îi putem menționa aici ca exemple pe generalii care au promis că nu vor executa niciodată ordinele lui Trump, dacă devine președintele și comandantul lor suprem, pe cei aproape cinci duzini de teoreticieni și practicieni ai relațiilor internaționale și ai securității naționale, din școala de gândire republicană, care l-au denunțat public pe Trump ca incompetent și ca o amenințare la adresa securității Statelor Unite, precum și pe Henry Kissinger, el însuși o instituție, care, oricât de republican ar fi, tot o preferă pe oponenta Hillary Clinton catastrofei de Trump.

Amenințarea controlului necontrolabil. Trump s-a prezentat ca fiind candidatul independent. Adică, el se pretinde miliardarul pe care nimeni nu poate să îl cumpere, fiind deja atât de bogat. Ca urmare, el este gata să se dedice serviciului public din pur altruism, fără să urmărească vreun căștig material.

Cu toate acestea, întreaga istorie a Statelor Unite ne arată că niciun președinte nu a fost vreodată de capul lui. Dacă Trump ar deveni președinte și ar fi cu adevărat liber de orice constrângere morală sau materială, ori de orice control oficial sau ezoteric, ar fi o premieră absolută în America.

Dar lucrurile nu stau chiar așa. În primul rând, Trump nu este deloc liber de interese materiale, nici măcar acum, în campania electorală. Pentru el și, mai ales, pentru trustul său de business, candidatura asta este o mare afacere. De exemplu, se pare că milioanele de șepcuțe, tricouri, panglici, insigne, afișe și altele asemenea provin din acest trust. Care își mărește astfel cifra de afaceri.

În al doilea rând, bunul simț ne spune că, atunci când un candidat nu este controlat de propriul partid, prin strângerea de fonduri, prin sprijinul membrilor la nivel local, prin sfaturile și eforturile intelectuale ale elitei, el nu este independent, ci controlat de altcineva. Mai precis de cine îi strânge fondurile, de cine îi oferă sprijinul și îi asigură platforma teoretică. Și, atâta vreme cât acel cineva rămâne anonim, putem bănui cele mai sinistre origini ale sprijinului și controlului pe care le primește candidatul la președinție.

Concret, Trump este bănuit a fi controlabil din afara Statelor Unite. Chiar astăzi, 19 august 2016, acest control a fost foarte vizibil, domnul Trump fiind obligat să îl destituie pe domnul Manafort, șeful campaniei sale de doar câteva săptămâni, dacă nu din cauza, cel puțin în urma apariției informației externe că Paul Manafort a beneficiat de multe milioane de dolari de la fostul președinte ucrainean Yanukovici, aliatul Moscovei. Adică, cel puțin o decizie a candidatului Trump a putut fi comandată printr-un articol publicat în presa de la Kiev.

Oare câte alte comenzi vor apărea în viitorul apropiat? Iar Donald Trump nu va avea altceva de făcut decât să le satisfacă?

Amenințarea decredibilizării criticii guvernamentale. Prin faptul că Donald Trump nu are nicio politică coerentă în niciunul dintre domeniile fundamentale ale guvernării Americii, contând să obțină victoria în alegeri exclusiv pe votul negativ la contracandidatul Clinton, precum și prin opțiunea sa de a spune doar ce vor să audă membrii publicului dispuși să îl voteze pe el, orice observație critică despre modul în care administrația Obama guvernează se poate transforma într-un simplu gest populist.

Aceasta este o amenințare. Pentru că decredibilizează critica pe care guvernarea o merită. Adică, pe perioada campaniei electorale, ne așteptăm că nu se va mai putea discuta serios nicio greșeală de politică internă sau externă a Americii. Și nici nu se va putea face vreo presiune asupra administrației să repare acea greșeală.

Amenințarea pierderii credibilității de leader mondial a Americii. Prin simplul fapt că sistemul electoral american a permis apariția și menținerea în cursa pentru Casa Albă a candidatului Donald Trump se creează o premisă a eventualei pierderi a credibilității de care America are nevoie în rândul prietenilor dar și al ostililor, pentru a putea să își joace rolul de leader mondial, în actuala arhitectură globală economică și de securitate.

În trecut, America a mai fost afectată de xenofobie, de izolaționism, de rasism, ori de segregație pe diverse motive. De fiecare dată, când asemenea tendințe au devenit acute, America s-a plasat spre marginea Lumii. Doar când a fost model de democrație, de putere internă, dobândită prin participare, incluziune și patriotism a putut America să își exercite puterea sa și asupra altora. Exercițiu de cele mai multe ori benefic pentru Lume. De la cel de-al doilea război mondial și până la Trump, Statele Unite au părut a fi imune la tendințele xenofobe, rasiste, izolaționiste sau segregaționiste. Acum, cu Trump, nu mai este așa de clar despre care America vorbim noi aici.

Amenințarea posibiltății numerelor mici. În general, o probabilitate de unu la un milion nici măcar nu este luată în considerare, deoarece este extrem de puțin posibilă. În cazul candidatului Trump, care a strâns peste zece milioane de voturi în campania de nominalizare și speră să beneficieze de căteva zeci de milioane de suporteri pentru alegerile din noiembrie, o probabilitate de unu la un milion devine de cel puțin zece ori posibilă. Adică, ne putem aștepta să găsim cel puțin zece inși care să facă ceva rău, din cele sugerate public de Trump. Cum ar fi împușcarea contracandidatului Hillary Clinton.

Ca să nu mai vorbim de faptul că sunt deja sute de inși care își manifestă deschis atitudinile violente anti-musulmane, sugerate și încurajate de candiatul Trump.

Mai sunt și alte amenințări pe care domnul Donald Trump deja le pune Americii și Lumii. Despre ele vom discuta, poate, cu altă ocazie.

Un cost al luptei pentru putere

Evenimentele din Turcia, din ultima lună, aduc în discuție costurile cu care se duce lupta pentru putere. În orice stat din Lume și în orice condiții. Concret, în Turcia, la patru săptămâni de la începerea retalierilor, în urma ratării loviturii de stat, putem contabiliza deja peste o sută de miliarde de dolari americani în pierderi economice imediate, ca urmare a tentativei de lovitură de stat, conform declarațiilor oficiale. La care se adaugă fluctuațiile defavorabile ale lirei turcești, precum și fluctuațiile în prețuri, în schimburile externe.

Foto: Saint Augustine, de Philippe de Champaigne, en.wikipedia.org

Nu putem exprima încă în bani care sunt costurile produse de arestările și epurările impuse de „curățirea” diferitelor domenii publice și private de influența susținătorilor și simpatizanților clericului Gulen, cel acuzat de terorism și de planificarea loviturii de stat, din poziția sa de cea mai mare amenințare la adresa președintelui turc în funcție și, în consecință, la adresa statului și a națiunii turcești. Vorbim însă despre zeci de mii de cazuri, în învățământ, în administrația publică, în justiție, ordinea publică, securitatea națională, presă și în alte sectoare de influență sau chiar de forță.

Pe lângă costurile directe, rezultate din îndepărtarea lor din funcții, putem contabiliza și costurile de înlocuire, mai ales a șefilor, comandanților și formatorilor de opinii publice. Acestea sunt întotdeauna costuri de lungă durată, deoarece, în asemenea condiții, vârfurile sunt întotdeauna înlocuite pe criteriul loialității, în total dezinteres față de criteriul competenței sau, mai precis, de cel al meritului personal.

Există un cost și mai greu de pus în balanța contabilă. Este vorba despre înțelepciunea comună, care, în condiții de întărire a puterii celor ce au câștigat lupta într-o lovitură de stat, este prima sacrificată, fiind înlocuită cu propaganda, manipularea publicului și, în cazuri extreme, cu isteria publică.

În cazul Turciei, este foarte devreme să putem măsura cât costă abandonul înțelepciunii și înlocuirea ei cu alte forme de exprimare a gândirii colective, cum sunt cultul martirilor rezultați din tentativa de lovitură de stat, sau emulația populară pentru apărarea și validarea în stradă a conducerii de partid și de stat victorioase, ori vânătoarea mediatică a tuturor opozanților perdanți.

Dar nu este deloc devreme să facem o asemenea evaluare în cazul României, la aproape 27 de ani de la cea mai violentă luptă pentru putere pe care am cunoscut-o noi, trăitorii acestor vremuri.

Indiferent că îi zicem revoluție, lovitură de stat, schimbare violentă de regim politic, trădare, conspirație a străinătății împotriva conducătorului adorat și împotriva iubitei sale soții, sau oricare alt nume, ceea ce am pățit noi, românii, atunci, se aseamănă, în esență, cu ceea ce pățesc turcii astăzi. Bineînțeles, detaliile sunt complet diferite, deoarece culturile, situațiile istorice și condițiile economice și sociale sunt foarte diferite între România anului 1989 și Turcia anului 2016. Dar, pentru discuția de față, nu cred că e cazul să ne împiedicăm în detalii.

Să precizăm de la început că nu o să ne ocupăm aici de justețea, de morala sau de meritele luptătorilor pentru putere. Știm doar că lupta învingătorilor a fost întotdeauna una justă, bazată pe idealuri naționale cu valoare strategică și istorică, pe când învinșii au dus întotdeauna o luptă josnică, perfidă, motivată doar de pornirile lor reprobabile și de ura lor față de întreaga națiune. Sau invers. Depinde pe cine întrebi.

Însă, chiar cele descrise imediat mai sus sunt un exemplu plastic de absență din demersurile de înțelegere a unei situații de schimbare de regim politic a rațiunii, a înțelepciunii puse la dispoziția publicului. Mai ales dacă această schimbare a necesitat anumite forme de legitimare a învingătorilor și de justificare a acțiunilor acestora de reprimare a învinșilor, astfel încât aceia să nu mai poată reprezenta vreun pericol. Niciodată.

Formele de luptă pentru putere și, în subsidiar, cele de înlocuire a rațiunii cu emoționalul colectiv, manipulat grosolan sau mai cu subtilitate de deținătorii pârghiilor comunicării publice pot constitui subiecte independente de analiză. Noi, aici, ne vom ocupa, mai degrabă, de ceea ce nu s-a întâmplat în România, tocmai din cauza acelor evenimente manipulate. Evenimente dintre care putem rememora, în ordine cât de cât cronologică, revoluția de la televizor, învingerea teroriștilor inexistenți prin executarea Ceaușeștilor, „momentul Mazilu”, cu acea frază „ce ai făcut în ultimii cinci ani”, lucrările de noapte ale Consiliului Frontului Salvării Naționale, transmise în direct, comitetul pentru „democratizarea armatei” (CADA), demonstrația partidelor istorice din 29 ianuarie 1990 și contra-demonstrația muncitorească de a doua zi, revolta statului major militar împotriva ministrului Miliaru, violențele de stradă din Târgu Mureș, cu „manipularea Cofariu”, fenomenul Piața Universității și prima mineriadă. Ca să ne menținem în marja unei jumătăți de an.

Exact în aceeași jumătate de an, publicul românesc ar fi trebuit să raționeze și să găsească răspunsuri colective, ori să își exprime preferințe informate asupra unor subiecte estențiale pentru sine și pentru țara sa.

Ar fi trebuit să decidă, ca inteligență colectivă, dacă tranziția de la economia planificată centralizat la cea de piață liberă și de la autoritarismul comunist la democrația occidentală să fie parcursă într-un an sau într-o generație? Dacă proprietatea de stat să fie transferată imediat, sau în zeci de ani către public, în chip individual sau social? Dacă intervenția statului în economie să înceteze imediat, sau statul să păstreze perpetuu anumite forme de control ne-economic? Dacă partidismul este obligatoriu pentru guvernarea reprezentativă a țării, sau publicul se poate auto-guverna, prin reprezentanții săi direcți și nemijlociți? Dacă educația națională să fie reformată, pentru a fi curățată de ideologia comunistă, neștiințifică și manipulatorie, și pentru a fi introduse materiile și formele de învățare specifice secolului 21, în cinci ani sau în cincizeci? Dacă justiția, poliția, armata și administrația publică să fie depolitizate de-adevăratelea imediat sau după două generații? Dacă integrarea României în occident, atât economic, social, cât și ca securitate națională să se facă în primul val de lărgire a instituțiilor internaționale occidentale, sau în valurile următoare? Dacă renumita corupție de tip securisto-comunist să fie înlăturată pentru totdeauna, sau să fie înlocuită cu corupția de tip neo-securisto-mafiot? Și încă multe alte dileme de acest fel.

În funcție de care ar fi fost preferința sa pentru fiecare dintre aceste dileme, publicul românesc ar fi trebuit să apeleze la înțelepții săi, care să îi arate modalitatea cea mai favorabilă, ca timp, efort și resurse, de obținere a soluției preferate. Oricare ar fi fost acea soluție.

Din păcate, acum știm foarte bine că publicul românesc nu a decis nimic. Nu a fost întrebat nimic, niciodată și nici nu și-a manifestat vreodată preferința pentru vreuna dintre soluțiile posibile. Obișnuit fiind de pe vremuri să se lase pe mâna guvernanților, care știu ei mai bine ce e bine pentru popor, publicul românesc nu a simțit nevoia să gândească cu mintea sa și nici nu a făcut vreun efort în această direcție.

Din când în când, niște sondori „de opinie” s-au prefăcut că se interesează care ar fi preferințele publicului. Dar au sondat doar subiecte periferice. Ori s-au interesat de „încrederea” pe care publicul ar da-o unor indivizi sau instituții, în condițiile în care acea încredere nu avea nicio relevanță în decizia strategică. Pentru că, indiferent de cât de puțină încredere rezulta din sondaj că au acumulat unele persoane aflate în fruntea statului, ori unele autorități centrale, cum este Parlamentul României, aceste persoane și autorități au decis nestingherite cum să fie rezolvate dilemele strategice, de tipul celor inventariate, cu titlu de exemplu, mai sus. Și am avut cu toții ocazia tristă să vedem ce s-a ales de preferințele lor, exprimate în numele poporului.

Dacă nu au decis ei înșiși nimic, românii nu au avut nici vreun motiv să apeleze la înțelepții neamului, care să îi îndurme în aplicarea deciziilor colective. Inexistente. Neapelați, acești înțelepți ai neamului au rămas, până în zilele noastre, niște anonimi. Sau, inexistenți, la rândul lor.

Acest lucru a fost posibil prin mai multe manevre. Am putea să catalogăm aceste manevre în trei grupe principale, respectiv în manevre de confiscare, de dezinformare și de manipulare.

Discursul public a fost confiscat cu îndemânare. Atât deliberat, ca într-o conspirație, cât și prin încurajarea unor particulari de a deveni voci publice, fără nicio justificare, alta decât ambiția de a ajunge cunoscut.

Caracterul deliberat este foarte observabil în distribuirea controlului sau chiar a posesiunii mijloacelor de informare în masă. Fără nicio excepție, toți așa-zișii moguli mediatici, propietari de televiziuni, radiouri și presă tipărită, provin din rândul, ori au legături strânse cu politicienii de la vârf, politicieni care, la rândul lor, provin din rândul, ori au legături strânse cu foștii securiști și activiști de la vârful apusului partid comunist. Autoritatea națională responsabilă de conținutul producției mediatice este alcătuită eminamente politic, prin voința acelorași politicieni care controlează și mass media. Așa că toți românii care se uită la televizor, ascultă radioul sau citesc presa scrisă sunt consumatorii unui discurs public atent controlat, atât din punct de vedere al subiectelor, cât și al informației.

Tot deliberată este și inducerea opiniei fragmentate în rândul publicului consumator de știri și „analize”, prin aceleași trusturi de presă. Adică, observăm cu ușurință cum, cu intenție, orice subiect și orice informație trebuie să dobândească atât adepți, cât și detractori. Fie că este vorba despre apartenența României la cultura și civilizația occidentale, fie că este vorba despre războaie sau despre festivaluri ori olimpiade, fie că este vorba despre nunți sau decese, mijloacele tradiționale de comunicare în masă își construiesc, cu intenție, un public favorabil și, totodată, unul defavorabil subiectului. Important fiind doar principiul ca publicul să nu ajungă niciodată la consens. Pentru că, dacă ar dobândi un consens de opinie pe un subiect oarecare, ar învăța mecanismul de consensualitate și pentru subiectele majore, strategice. Iar, atunci, ar ajunge românul să își decidă soarta de capul său. Ceea ce ar duce la insignificarea actualilor decidenți în numele publicului.

Cât privește încurajarea persoanelor fără substanță justificativă să devină publice, acest lucru se întâmplă atât prin media clasică, cât și prin noua medie, cea promovată de internet. Asemenea persoane nu trebuie inventate. Ele există în mod natural, în rândul oricărui public. Tot ce trebuie să facă cei ce se ocupă de domeniul acesta este să îi încurajeze pe unii să devină vocali, iar pe alții să îi prezinte mulțimilor ca pe niște neuroni publici, pe când ei, săracii, nu sunt nici măcar celule epiteliale.

Se ajunge astfel la năzdrăvănii de tipul impunerii prin invectivă a unor „puncte de vedere”, privind subiectele publice. Inși care nu au fost ascultați niciodată de nimeni, nici de părinții lor, nici de copiii pe care i-au făcut ei, ajung, prin sonoritate și colorație verbală, să impună celorlalți, cu care co-există în mediile reale sau virtuale, binele sau răul, adevărul sau falsul, dreptatea sau fărădelegea. Sunt atât de mulți și atât de gălăgioși, încât un eventual înțelept, care ar vrea să își pună mintea sa la dispoziția neamului să nu mai poată fi auzit. Și, bineînțeles, să nu poată fi băgat în seamă.

Tot o manevră de confiscare a discursului public este și impunerea unor subiecte periferice sau chiar irelevante pentru publicul românesc. Deja textul acesta a devenit foarte lung, dar tot trebuie să dau și un mic exemplu. Învățămânul românesc este aproape complet distrus. El nu mai produce decât într-o mică măsură bunul public numit educație națională. Principalele sale probleme sunt corupția instituționalizată, prezentă peste tot în sistem și vizibilă de la admiterea în grădiniță și până la acordarea diplomelor de doctor, calitatea submediocră a planificatorilor și deprofesionalizarea dascălilor, ca să nu mai vorbim despre cheltuirea ineficientă a resurselor. Cu toate acestea, subiectele predilecte de dezbatere publică sunt orele de religie, violența verbală a unui număr insignifiant de dascăli și ținuta pre-universitarilor. Atât.

Fără să o mai lungim, ar trebui să ne imaginăm cum ar fi arătat primele șase luni ale noii ere, începute odată cu căderea regimului comunist în România, dacă, paralel cu lupta pentru putere în noul regim, s-ar fi dezvoltat și un discurs public în interesul exclusiv al poporului român.

Adică, dacă cei care s-au exprimat public împotriva comunismului ar fi făcut și pasul următor, exprimând la fel de public și idealul de mai bine pentru fiecare, prin libertate, competitivitate și efort comun, ideal posibil de atins doar după căderea cortinei de fier.

Dacă măcar un preot ortodox ar fi început vreo școală de duminică în care să îi învețe pe enoriași cum este să își ia soarta în propriile lor mâini, să gândească cu mintea lor și să acționeze cu voința lor, în loc să aștepte să li se spună ce și cum.

Dacă măcar un singur dizident comunist, exilat în Vest, s-ar fi întors în România nu ca să primească puterea politică, ca pe o răsplată a dizidenței sale, ci doar ca să le vorbească oamenilor despre virtuțile și valorile occidentale, expresii ale bunăstării dobândite prin muncă.

Dacă măcar un profesor universitar ar fi început să le predea viitorilor dascăli metode taxonomice de formare a cunoașterii în rândul tinerilor.

Aveți idee cam unde s-ar fi putut afla România și publicul său astăzi, dacă acum 27 de ani ar fi început și țara și poporul să gândească cu mintea lor? Sau, ca să revenim la introducere, unde credeți că se vor afla turcii, peste un sfert de veac, dacă apucă serios pe drumul gândirii publice care li se propune acum?

Procurorul de securitate

Dacă există „infracțiuni contra securității naționale” (articolele 394 – 412 din Codul penal), este firesc să ne așteptăm ca să existe și cel puțin un procuror care să fie specializat în procesarea acestor infracțiuni. Adică, să existe cel puțin o persoană care să fi citit Legea securității naționale nr. 51/1991, republicată în 2014, să fi înțeles ce scrie acolo, mai ales în articolele 1 – 7, precum și să fi fost pregătită să relaționeze prevederile Codului penal cu cele ale legii, pregătire realizată prin cursuri de specialitate, prin stagii de pregătire și prin participarea la congrese, conferințe și seminarii naționale și internaționale, pe teme de securitate națională și, eventual, de infracțiuni contra acestei securități.

Foto: mediafax.ro

O asemenea persoană ar fi știut, printre altele, următoarele informații de natură juridică, esențiale în activitatea sa specializată: (1) Nu există un domeniu constituțional al securității naționale. Constituția se referă doar la apărarea națională și la ordinea publică. (2) Legea nr. 51/1991 a fost republicată în urma modificării ei, pentru că apăruse o imposibilitate a aplicării noului cod de procedură penală, cod care, la fel ca și Codul penal, vorbea despre securitate națională, în condițiile în care nicio lege din România nu se referea la așa ceva, legea aceasta vorbind, până la republicare, despre „siguranța națională”. (3) Articolul 1 din Legea 51/1991 republicată definește ce e aia „securitate națională”. Așa că, orice altă realitate, care nu se regăsește strict în definiție, nu poate fi, din punct de vedere juridic, securitate națională. (4) Articolul 4 din aceeași lege descrie toate faptele care se pot constitui în „amenințări la adresa securității naționale”. Oricare alte fapte pe care procurorul sau oricine altcineva ar vrea să le considere amenințări se pot include în această categorie numai prin modificarea legii. (5) Codul penal, în articolele 394 – 412, sancționează infracțiunile ce decurg din amenințările stabilite prin lege. Între aceste infracțiuni apare, însă, și infracțiunea de „comunicarea de informații false” (Art.404), în condițiile în care nu există în lege vreo amenințare conexă.

Fără să se fi specializat în securitatea națională, orice procuror, la fel ca orice alt magistrat sau avocat, ar trebui să știe pe de rost că nu pot exista infracțiuni decât prin încălcarea legii. Dacă nu există vreo lege, ori vreo prevedere de lege de încălcat, nu poate exista nici infracțiunea conexă, chiar dacă cineva a strecurat un text în Codul penal, iar înțelepții neamului, adunați în Parlamentul României, au votat că textul acela ar stabili o infracțiune.

Mai mult decât atât, când vorbim despre securitatea națională și despre infracțiunile ce pot apărea ca amenințări la adresa ei, ar trebui să ne întrebăm de ce legiuitorul, în nemărginita sa înțelepciune, scrie că „nicio persoană nu poate fi urmărită pentru exprimarea liberă a opiniilor sale politice și nu poate face obiectul unei imixtiuni în viața sa particulară, în familia sa, în domiciliul sau proprietățile sale, ori în corespondența sau comunicații, nici al unor atingeri ale onoarei sau reputației sale, dacă nu săvârșește vreuna din faptele ce constituie, potrivit prezentei legi, o amenințare la adresa securității naționale” (Art.4, Legea 51/1991 republicată).

Din păcate, aflăm zilele acestea că, în România, nu există niciun procuror sprecializat în infracțiuni contra securității naționale. Există însă cel puțin un procuror și un șef al său, care nu au auzit încă de Legea nr. 51/1991 republicată, așa cum nu au auzit nici de principiul că nu e infracțiune o neîncălcare a legii.

Aceștia doi, precum și câțiva alții pe lângă ei, se tot dau în public, de vreo trei zile încoace, arătându-și mușchii penalizanți, mai ales pe aceia care le dau putere să încadreze juridic și penal orice faptă după cum îi duce mintea sau îi taie pofta. Așa că au anunțat cu surle și tobe cum arestează ei oamenii și îi acuză că au comunicat informații false. Comunicare ce a dus la desecurizarea națională a României! Fapta constând într-o filmare cu cagule, pușcoace și mașini neînmatriculate, filmare transmisă de un post britanic de știri tabloide.

Procurorii ăștia chiar nu mai sunt controlați de nimeni? Și nu mai sunt opriți de nimic? Nici măcar de bunul simț juridic?

Răspunsul este evident că nu. Nu are cine să îi controleze ori să îi oprească. Mai ales în domeniul securității naționale. Domeniu extra-constituțional, cum spuneam. Dar și ne-științific, cu toate că există și o „academie” de „științe ale securității naționale”, precum și o puzderie de doctorate în același domeniu inexistent științific.

Adică, în conexiunea justiție-procuratură-securitate națională se poate face orice. Atâta vreme cât li se permite. Și li se permite orice, desigur.

Lucrurile devin împuțite

Care lucruri devin împuțite? Cele din America, din păcate. Și, cum devin ele împuțite? Prin multiplicarea lui Donald Trump în rândul figurilor publice de la ei, de acolo. Care Donald Trump? Insul ăla bogat și blond, care spune orice, ca și când a spune orice este o chestie total lipsită de consecințe. Chiar dacă nu ne așteptăm să și facă ceea ce spune.

Foto: paulnehlen.com

Cea mai recentă povestioară împuțită îl are ca protagonist pe unul Paul Nehlen, care s-a dus in studioul programului de radio intitulat Chicago’s Morning Answer, pentru a spune următoarele: „Întrebarea este de ce avem noi musulmani în țara noastră?” „Haideți să fim clari: musulmanii americani au luptat de ambele părți în războiul ăsta. De fapt, mai mulți musulmani americani, 20, au fost uciși luptând pentru ISIS, de la 11 septembrie încoace, decât au fost uciși luptând pentru America.”

Ce poate fi mai dezgustător, mai oribil, mai grețos, cum a spus președintele Franței despre Donald Trump, mai penibil decât un politician care își canalizează populismul său către teme de ură confesională?! Si nu face asta din convingere, ci pentru că altui politician, mai faimos decât el, îi ține! În plus, nu numai că îl copiază pe ăla mare, dar și supralicitează, cu argumente aiuritoare, de tipul celui de mai sus. Cum poate cineva întreg la minte să emită ideea că eroii militari americani de credință musulmană ar fi mai puțini ca număr decât teroriștii americani de aceeași credință și, ca urmare, eroismul lor trebuie negat și vituperat cu vigilență civică de largă respirație?!

Nici nu mai contează că omul nu ne spune de unde știe el, iar noi nu știm, că ar fi fost 20 de americani care au murit luptând de partea ISIS, în ultimii cincisprezece ani. Cum nu ne spune de unde știe, iar noi nu știm, că eroii militari americani de credință musulmană ar fi fost mai puțini, în aceeași perioadă, de cinsprezece ani.

Iar acest Nehlen este bătut prietenește pe umăr de însuși Trump. Nu degeaba, ci tocmai deoarece Nehlen candidează pentru a obține nominalizarea Partidului Republican pentru Camera Reprezentanților, la concurență cu șeful actual al republicanilor din aceeași cameră, Paul Ryan. Ryan care, deși l-a susținut pe Trump în campania pentru președinția Americii, l-a admonestat public pe același Trump pentru că s-a luat de familia eroului american, căpitanul Humayun Khan, producând unul dintre cele mai stranii scandaluri politice din istoria campaniilor electorale prezidențiale din această țară.

Adică, neica Nehlen le spune la radio activiștilor și simpatizanților republicani din circumscripția lui electorală că trebuie să îl voteze pe el și nu pe Ryan, pentru a deveni candidatul republican pentru același loc în Camera Reprezentanților, pe motiv că Ryan e de modă veche și nu vede că „lucrurile s-au schimbat” de pe vremea când eroul căpitan Khan își dădea viața pentru a le salva subordonaților săi viețile, într-o situație cu mașină capcană, în Irak. Iar schimbarea este că eroii americani musulmani nu au reușit, la numărătoarea lui Nehlen, să depășească numărul teroriștilor americani morți pentru cauza ISIS.

Mai trebuie oare să așteptăm să vedem dacă mesajul ăsta este unul de succes? Să vedem câți îl vor prefera pe Nehlen în locul lui Ryan, ca să se lupte cu contra-candidatul democrat, pentru același scaun din Congres?

Nu este oare deja clar că lucrurile devin oribile, pe zi ce trece? Chiar dacă Nehlen nu va fi ales, nici de republicani, nici de toți americanii din circumscripția respectivă, simplul fapt că un politician american emite în eter asemenea idioțenii ar trebui să ne îngrijoreze. Pentru că, odată pornite pe panta asta, a absurdului public, nimeni nu știe unde pot ajunge lucrurile.