Pădurea

Mi-au zis să nu te îmbrâțișez, bradule

Ca să nu mai adaug un cerc vieții tale

Cu brațele mele golașe și slabe

Un cerc plecat din viața mea

Din ce în ce mai grăbită

Mi-au zis că, dacă te cuprind în brațe

Îmi vei fura din anii puțini ce îi mai am

Așa cum iei din seva ierbii firave de sub tine

Să te înalți din sus în mai sus

Până apuci să vezi ce-i după deal

Nu știu ce să fac acuma, măi bradule

Să îi ascult pe ei sau să te strâng pe tine

Așa cum îmi vine când te văd drept și deștept

Cu zorii curgându-ți la vale de pe coama verde

Și cu umbra-ți un semn pe umăr crestându-mi

Eu mi-aș da viața pentru o îmbrățișare

Cum era să o fac de multe ori în viața asta

Dar mintea mă trage înapoi

Și îmi aduce aminte de dumnezeirea din mine

Că mult mai om aș fi să te cuprind cu o pădure

Scurgeri analitice

Întâmplate acum trei ani și o lună, scăpate la publicare acum trei săptămâni și arătate publicului acum trei zile, în „exclusivitate” de un ziar on-line, veștile despre ce i-a zis Băsescu unui parlamentar american care vizita România, în vara târzie a anului 2008, au reușit să îmi atragă atenția.

A fost destul de greu să se întâmple acest lucru, deoarece, la modul general, pe scara mea de valori, spusele băsescului au regim de prostioare și nu le iau mai niciodată în seamă.

Și acum s-ar fi întâmplat la fel, dacă nu aș fi văzut o singură dar lăudabilă încercare de punere în context a acelor spuse. Până atunci, toți „jurnaliștii” s-au repezit să trâmbițeze „exclusivitatea” cum că Băsescu se pregătea de război cu Federația Rusă, dar că avea ceva ezitări legate de calitatea de membru NATO a României.

Aseară, același Băsescu, uluitor de intexact și rătăcit printre argumente pe care nu le mai crede nici el, s-a băgat pe postul național de televiziune și a confirmat atât opinia mea că el, de câte ori vorbește spune prostioare, cât și faptul că analizele la spusele sale sunt, în general, proaste și scoase din context.

La Băsescu, contextul este totul. Omul acesta nu vorbește pentru posteritate, cu maxime, pilde și cuvinte bine alese și țintite, nici pentru a transmite contemporanilor mesaje din astralul funcției sale, ci doar pentru un auditoriu selectat cu grijă dinainte de a scoate vobele pe gură.

De exemplu, este de notorietate că președintele de țară Băsescu își conduce partidul propriu, precum și sateliții acestuia, prin intermediul mass-mediei. Desigur, munca de cadre o face în ascuns, dar liniile de politică generală, indicațiile privind mersul lucrurilor și direcțiile de acțiune sunt distribuite direct prin presa scrisă și audiovizuală.

Astfel, el crede că fentează legea și că nu îl poate nimeni acuza că face politică de partid și nu de stat. În paranteză fie spus, Constituția noastră este așa de prost scrisă, încât ea interzice expres președintelui României să fie membru de partid, nu să facă politică de partid, de parcă tabelul în care este înscris numele individului, cu cotizația la zi, este ceea ce trebuie evitat pentru ca ocupantul funcției să poată reprezenta întreaga țară și nu numai propria gășcă.

De aceea, Băsescu se cere la interviu atunci când are de spus cuiva ceva și nu o poate face privat. Cum a fost aseară, când și-a certat în public supușii că nu i-au respectat voința și indicațiile și nu au prevenit invitarea Regelui Mihai în Parlament.

În cazul telegramei Wikileaks la care făceam aluzie la începutul acestei scrieri, Băsescu a avut o convorbire confidențială cu senatorul american Richard Lugar, în contextul invaziei rusești în Georgia, în august 2008. Ca urmare, el a vorbit pentru acel interlocutor și nu pentru altcineva. Iar scopul său a fost să pună pe agenda de discuții, dacă nu chiar de interese americană problema Transnistriei.

Ce argumente a folosit el și cât de convingător a fost, asta este o întrebare despre capacitatea omului de a purta o discuție pe teme și cu un limbaj pe care nu le cunoaște sau nu le stăpânește. De unde și exclamațiile de uimire din comentariile ambasadorului american, martor la discuție și autorul telegramei scurse în public. Însă nu putem să extragem titluri de ziar sau chiar „concluzii” analitice de pe urma ziselor băsescului, de nici un fel și cu atât mai puțin de tipul unei iminențe a războiului ruso-român.

Însă contextul și mai exact era că Băsescu se afla într-o campanie electorală în care cucerirea votanților moldoveni era esențială, cum s-a și dovedit mai apoi, când aceștia au fost instrumentali în obținerea unui nou mandat, împreună cu voturile cumpărate, cu cele furate și cu speriații de venirea comuniștilor, a hoților de sare și a celor care vor anula diplomele universitare obținute pe bani și nu pe școală.

Băsescu era angajat în a arăta moldovenilor că lui îi pasă de ei, că le știe păsul și că face tot ce poate pentru a le face viața mai fericită. Numai să îl voteze.

Și ce ocazie mai bună decât invazia Rusiei în Georgia putea veni în întâmpinarea acestui program prezidențial?! Pentru Băsescu, acest episod a fost exact la fel ca răpirea ziariștilor români în Irak la începutul primului său mandat, când s-a putut arăta ca om de stat și comandant al sistemului național de securitate, desigur, așa cum știm acum, cu totul pe nedrept.

Salutul românesc

Ieri, prima zi a săptămânii, ne-a adus trei știri de o deosebită importanță pentru țară. Prima a fost despre refuzul parlamentarilor „puterii” de a-l invita pe Regele Mihai în plenul reunit al camerelor, cu ocazia împlinirii vârstei de 90 de ani. A doua a fost că Partidul Conservator (PC) „va merge” pe liste proprii la alegerile locale de la anul și nu pe cele ale Uniunii Social Liberale (USL), din care face parte. Iar cea de-a treia știre a fost că, în sfârșit, Partidul Poporului Dan Diaconescu (PPDD) are personalitate juridică, pentru că a fost acceptat cu această denumire de o curte de justiție românească.

Având în vedere importanța acestor știri, ele au făcut capul de afiș al mass mediei „consumate” de cele aproximativ 600.000 de persoane „din mediul urban”, care alcătuiesc și publicul de bază al televiziunilor de profil.

În pofida faptului că una dintre aceste trei vești, cea despre PC, era oarecum „de casă”, emisiunea-fanion a Antenei 3 a dezbătut subiectul regelui, într-un stil foarte caracteristic: au făcut o emisiune moderată de directorul postului despre un interviu al Majestății Sale. Pentru aceasta, echipa televiziunii s-a deplasat la Palatul Peleș din Sinaia și acolo i-au găsit pe prinții Radu și Margareta, cu care au completat emisiunea. Și, cu toții, au văzut interviul și l-au comentat. Apoi, au mai vorbit despre rege. Și, în final, au comentat interviul încă odată. Palatul arătând, de altfel, foarte frumos, atât pe dinafară cât și pe dinăuntru.

Despre PPDD au emis și OTV și alte posturi, mai ales Realitatea TV, care s-a otevizat complet, după cum a apreciat și realizatorul-patron Dan Diaconescu în propria sa emisiune de la propria sa televiziune, despre propriul său partid care îi poartă propriul său nume. Acesta a prezis că PPDD, care este acum cea de-a treia „forță politică” a țării, deși a ieșit doar de câteva ore de pe băncile tribunalului, va ajunge și mai sus și mai bine în țara asta. Iar ca suprem argument că are dreptate, Dan Diaconescu a zis ceva de genul: „așa cum v-am spus acum câțiva ani că toate televiziunile se vor lua după noi și vor transmite numai nunți, botezuri și înmormântări și așa s-a întâmplat, tot așa vă spun că PPDD va ajunge mare”.

Cea mai puțin mediatizată a fost știrea despre ieșirea PC de pe listele comune ale USL. Probabil pentru că nu este deontologic „să dai” în opoziția politică, mai ales când ea nici nu prea există.

Luat cu treburile de peste zi, nu am dat importanță nici acestor știri, nici modului cum au fost ele „acoperite” mediatic, atât în scris cât și televizistic. Pe seară, însă, m-am întrebat, cu mintea mea de cetățean român, de ce sunt ele atât de importante?

Iar primul răspuns care mi-a venit în minte a fost unul vizual: salutul românesc, așa cum ni l-a arătat un cabotin francez, îmbrăcat ca o țigancă, întinzând mâna și zicând „vă rog frumos...”

Cel puțin în mintea mea, imaginea aceasta nu sugerează că suntem un popor de țigani, deși nu este nimic grav în asta, chiar dacă așa ar fi, ci că, în marea noastră majoritate, stăm cu mâna întinsă „la stăpânire” să „ne dea” și nouă ceva. Acesta fiind și singurul motiv pentru care ne interesează cine este această „stăpânire” și, în context, cine o să vină la „stăpânire” la anul, în urma alegerilor. Așa ajungem să dormim, cu acordul nevestei, având sub pernă poza celei care „ne dă” fonduri.

Și tot așa ajungem să ne alegem „conducătorii”, deși ei ar trebui să fie doar administratorii, ori gestionarii avuției noastre colective. Adică, aspectul datului de la stăpânire este singurul criteriu de selecție prin vot practicat de marea majoritate a electoratului român.

În această ecuație, partidele mici nu au nici o șansă, pentru că, fiind slabe, nu au de unde „să dea” mare lucru. Deci, nu sunt interesante. Ca urmare, stirea despre ieșirea PC-ului de pe listele USL a fost cea mai neinteresantă dintre toate, deși era singura despre politică mai aproape de realitate.

Această știre ne arată că cei care constituie „alternativa” politică la guvernare, reprezentată de USL, au un singur obiectiv, acela al ajungerii „la putere”, și atât. Asta deși au „lansat” programe și planuri în multe dintre domeniile publice, care ar fi trebuit să conțină obiective în folosul cetățenilor. Ca urmare, lor nici nu le trebuie un candidat propriu la Primăria Bucureștilor, care să le implementeze programele îndelung concepute, pentru că unul ca Oprescu este la fel de bun pentru obiecivele lor reale, care nu au nimic de a face cu cetățeanul.

Măcar cei care au inspirat cabotinul francez să inventeze salutul românesc cerșeau la alții. Noi, ceilalți români, rămași aici acasă, atingem prin atitudinea noastră culmea cerșetoriei: așteptăm cuminți, cu capul plecat și mâna întinsă, un semn că poate vom primi ceva, din ceea ce avem oricum, dar nu știm sau nu ne vine să credem că este un bun de-al nostru.

Așa că nu ne rămâne decât să sperăm că actualii politicieni vor fi cât de cât darnici cu avuția nației și ne vor da și nouă un pic din ea, măcar atât cât să ne ducem zilele până la viitoarele alegeri. Atunci vom fi răzbunați. Vor veni ei la noi să cerșească voturile noastre. Iar noi le vom da aceste voturi, cu majoritate covârșitoare, celor care vor promite că ne vor da mai mult decât ceilalți.

Și mie îmi trebuie ceva de la dumneavoastră.

Doar puțină credibilitate, măcar atâta cât să îmi dați dreptate, fără să vă supărați că v-am făcut cerșetori ai drepturilor și avuției proprii. Așa că, vă salut, români!

Vă rog frumos...

Artistul cu scriitorul despre el

De astăzi înainte, Johnny Răducanu nu va mai emana muzică din sufletul său, așa cum a făcut-o în fiecare moment al vieții sale, pentru că acest suflet i-a părăsit corpul defectat, ducându-se lângă Dumnezeu.

Ca orice artist, el este veșnic prin arta sa. Problema este că arta lui era una interpretativă, iar el nu mai este printre noi, ca să o interpreteze. De acum înainte, cât va ține veșnicia, doar Dumnezeu va putea să îl asculte pe Johnny Răducanu cum îi cântâ, șoptit, o muzică fundamental frumoasă dar discretă, ca o amintire scumpă și secretă, ori ca o inspirație surpinzătoare, care vine de departe.

Soluția la problema perenității artei interpretative este amintirea săpată adânc, cu dalta emoției și plăcerii, în mințile și sufletele celor care l-au ascultat mângâind corzile contrabasului ori arătând clapelor pianului, cu vârful degetelor, ce sunete să cânte, în locuințe, localuri, săli de concerte și studiouri, ori chiar colțuri modeste de clădiri impunătoare.

Cei care citiți aceste rânduri pentru că sunt despre artistul Johnny Răducanu puteți să vă opriți aici cu lectura.

Pot continua însă cei care vor să vadă ce cred eu despre unul care s-a gândit să se întruchipeze în acel „mititel” din Scrisoarea I de Mihai Eminescu, cel care face necrologul artistului cu singurul scop de a se „lustrui pe el”, pentru că rimează.

Înainte de asta, însă, două vorbe despre mine.

Relația mea cu Johnny Răducanu, care datează de la începutul anilor 1970, a fost una foarte simplă, dar frumoasă: ori de câte ori am fost împreună, el emitea artă și eu o consumam.

Cu cel despre care voi scrie în continuare nu am nici un fel de relație. Știu cum îl cheamă, îi recunosc figura, ba chiar și glasul, pentru că ambele sunt oarecum ieșite din comun, și atât. Mi s-a spus că ar fi scris ceva cărți. Bravo lui! Eu nu am citit nimic din acele cărți, dar, dacă sunt scrise ca „postările” lui de pe blogul ce îi poartă numele și pe care le anunță în diferite grupuri din rețeaua de socializare online Facebook exact la fel cum gâina anunță că a făcut un ou, atunci nu am pierdut nimic, nici măcar timpul cu literatura produsă de el.

„Postarea” de astăzi, despre plecarea dintre noi a lui Johnny Răducanu este edificatoare.

Omul o titrează „Johnny Răducanu nu mai e!” iar marea realizare a acestui titlu este că individul nu i-a pocit numele artistului, așa cum a făcut-o, în multe alte ocazii, cu nume celebre de artiști universali.

Ca la orice scriitor lipsit de inteligență, cultură și bun simț, prima propoziție din compoziția atârnată sub acest titlu este despre sine, nu despre subiect. Astfel, ne anunță că lui i s-a tăiat răsuflarea la auzul „unei știri venite pe agenții”. Abia apoi ne anunță care este acea știre, respectiv încetarea din viață a lui Johnny Răducanu.

Iar a treia propoziție este despre faptul că el și cu artistul s-au cunoscut „demult, de la mijlocul anilor 80”, că i-a fost fan și „cred, bun prieten”. Exact o lustruire ca aceea despre care scria Eminescu.

După care înșiruie o serie de lucruri pe care le-a înțeles sau observat la Johnny Răducanu, cu multe cuvinte, dar cu doar două – trei lucruri demne de menționat: că era „un fantast” și că era bolnav și sărac. Și, cu asta, gata postarea.

Mie, dacă mi-ar muri un prieten, nu neapărat unul bun, nu numai că nu aș putea scrie despre mine nimic, dar nici nu aș scrie despre el că „nu mai e”. Dacă nu aș găsi alte cuvinte care să-i anunțe dispariția, aș scrie măcar că „nu mai este”, pentru că un prieten merită măcar efortul de a-i descrie ultima sa întâmplare cu mai multe litere.

Dacă se întâmplă ca acel prieten să fie și un artist, nici nu mi-ar trece prin cap să scriu că nu mai este, pentru că aceasta este cea mai mică dintre stricăciunile pe care le provoacă dispariția lui dintre cei vii, artistul fiind mult mai mult decât o ființă trecătoare pe acest pământ.

Vă întrebați, probabil, ce caută în articolul de față acest om, care își spune scriitor, mai mult ca sigur, doar datorită faptului că este capabil să aștearnă cuvinte pe un suport de orice fel, cum ar fi pagina de blog?

Este felul meu de a aduce tribut unui artist ca Johnny Răducanu, care a însemnat ceva în viața mea spirituală, și prin indexarea obrăzniciei acestui „scriitor” ce postează despre sine, sub pretextul morții artistului. Și mai scrie și prost.

Atât de prost încât numele lui nu are ce căuta în scrisul meu.

Băsescu Nepriceputu

Acest titlu nu este nici o acuzație, nici o invectivă, nici măcar o demonstrație a lipsei de respect pe care o port actualului președinte al României, Băsescu. Acest titlu, Băsescu Nepriceputu, este, pur și simplu, o constatare a unei stări de fapt: acest Băsescu nu se pricepe la treburile țării.

Să vă explic. Cu excepția revoluționarilor, care ajung capi de răscoală pe criterii foarte obscure, șef de stat ajung, aproape de fiecare dată, oameni pregătiți teoretic și cu o bogată experiență în treburile publice. Chiar și în cazul revoluționarilor, sunt preferate să fie capi ai acestora persoane culte și cu studii serioase, cum a fost cazul lui Leopold Sedar Senghor al Senegalului, poet și teoretician al culturii, membru al Academiei Franceze, sau al lui Fidel Castro, licențiat în drept al Universității din Havana.

Desigur, studiile potrivite nu te califică automat drept un bun om de stat, dar te ajută. Chiar dacă ai fost un elev sau student slab, ca Nicolas Sarkozy, te ajută că ai fost acolo. Măcar știi, înțelegi și folosești limbajul specific. Adică să te pricepi la vorbitul despre treburile de stat.

Băsescu a crezut, tot timpul, că șmecheria poate ține loc de cultură și pregătire. Și, în general, a avut dreptate, pentru că șmecheria este calea spre succes politic într-o societate bazată pe înșelăciune păguboasă pentru toți, sau, cum se zice popular, pe „furatul propriei căciuli”. Probabil că cei patru milioane de votanți reali și palpabili ai lui Băsescu l-au admirat și îl admiră și acum cât de șmecher este el, cum știe să „îi învârtă” pe toți, fie omologi străini, opozanți politici sau chiar tovarăși de drum. Pentru rigurozitatea cifrelor, știu că Băsescu a primit cinci milioane de voturi, dar eu vorbesc aici de votanți, nu de voturi, pentru că ele, voturile, nu au preferințe electorale, ele se duc acolo unde spun atât votanții cât și numărătorii rezultatelor.

Dar, totuși, așa cum cârma vaporului, chiar dacă ți-a fost încredințată politic, cadristic și securistic, îți solicită anumite cunoștințe de specialiate, pe care nu ai cum să le bănuiești, ci trebuie să mergi la școală pentru ele, la fel și cârma țării are anumite cerințe speciale.

Băsescu, care nu precupețește nici un prilej să reamintească tuturor celor care îl mai ascultă că el a fost un bun căpitan de vapor, ar trebui să fie primul care să recunoască faptul că nu ar fi putut comanda nici măcar o barcă fără să facă școală, chiar dacă a fost un elev mediocru. De altfel, cel mai recent interlocutor căruia i s-a lăudat ce căpitan de navă bun a fost el, rabinul Menachem Hacohen, l-a avertizat să nu mai facă asemenea comparații, pentru că „este mult mai greu să fii pe marea politicii”.

După aproape șapte ani de preșidenție de țară, Băsescu și-a confecționat o imagine de om care știe ce vorbește și ce face, atunci când face ceva. Numai că imaginea asta și-a format-o pe ecranul televizorului, nu și în spatele mesei de lucru prezidențial, unde nu este văzut niciodată.

De pe ecranul televizorului, Băsescu a spus, recent, niște lucruri din care rezultă cu claritate că el nu are habar despre ce are de făcut în spatele biroului său de la Palatul Cotroceni, adică este nepriceput în meseria de președinte de România.

O chestie siderantă emisă de el a fost că recenta vizită de lucru pe care a făcut-o în Statele Unite ale Americii a fost „protejată mediatic” împotriva propriului popor, pentru ca acesta să nu își formeze o opinie despre ce este vorba cu acea vizită.

Adică, ceea ce voia să spună el, dar nu i-a ieșit din prima, din cauză de incultură, este că întâlnirea sa cu președintele american Barack Obama a fost ținută confidențială, adică la secret, până s-a produs, deși el, Băsescu știa că se va întâmpla, dar nu a lăsat să se vadă că știe dinainte, ca să nu „speculeze” presa despe ce este vorba.

Avem aici de a face cu o șmecherie eșuată lamentabil. Știți, tipul acela de șmecherie care se bazează pe faptul că, dacă tu nu știi și nu înțelegi despre ce este vorba, nici interlocutorii tăi nu știu și poți să îi „fraierești” cum vrei tu.

Bineînțeles, Băsescu știa că se va întâlni cu președintele Obama. Numai că i s-a spus că nu poate vorbi despre asta înainte ca întâlnirea să se producă efectiv. Nu i s-a spus și de ce nu are voie să anunțe acest eveniment, probabil pentru că s-a presupus că are cele mai elementare noțiuni de diplomație, cerute la nivel de șef de stat. Bieții diplomați care au pregătit vizita au scăpat din vedere ce fel de „șef de stat” este Băsescu, ăla care aleargă la ședințele de poză în grup după omologii săi, doar-doar îl vor băga în seamă, după ce presa l-a criticat aspru că el era cel care se plimba singur, ca prostul, de colo-colo, la un asemenea eveniment precedent.

Ei ar fi trebuit să îi explice ce este acela un „dropping by” în protocolul diplomatic la Casa Albă de la Washington D.C., adică, tradus în limba română, un fel de „a da peste” cineva sau ceva.

Un eveniment de „a da peste” cineva la Casa Albă nu este nici complicat, nici secret, nici deosebit. Cum bine știm cu toții, de pe toate meridianele, Casa Albă este nu numai un corp de clădiri dintre care se distinge cea albă, cu coloane și balcon, ci sediul și reședința celui mai puternic om al Planetei. Aici se întâmplă, în fiecare secundă, extrem de multe lucruri deodată. Foarte mulți oameni lucrează aici permanent și foarte multe persoane vizitează această locație, de la turiști la oameni veniți cu treabă la Guvern. Aceștia pot da oricând peste președintele Statelor Unite ale Americii, care iese din sau intră în biroul său, sau merge la un colaborator, sau pleacă ori vine, pentru că este la el acasă și la birou în același timp. Sau, președintele poate da peste ei, pe holuri, în curte sau în diferitele încăperi unde se află aceștia, cu treabă.

Uneori, asemenea întâmplări de a da peste cineva se pot aranja, fără să fie nimic degradant sau ocult la mijloc.

Cum a fost cazul cu Băsescu.

Diplomația americană și cea română au convenit că ambii președinți vor să se întâlnească, însă nu au reușit să găsească suficiente subiecte la acest nivel, adică vizita românului nu a avut o agendă care să justifice o întâlnire oficială între cei doi. Simplu, ei nu aveau ce să își vorbească oficial, ci numai privat, iar, în aceste condiții, plătitorul de taxe american nu putea să fie lăsat să creadă că președintele său își pierde timpul cu întâlniri private trecute în agendă ca întâlniri oficiale. Așa că nu s-a scris nimic în agenda nici unuia dintre acești doi interlocutori prezidențiali, ci s-a convenit că președintele american „va da peste” întâlnirea dintre Băsescu și vice-președintele Joe Biden, ocazie cu care se vor schimba câteva replici informale, adică replici care nu angajază la nimic nici una dintre părți și se vor putea face câteva poze ocazionale.

Problema, mică de altfel, este că nu poți anunța așa ceva în avans. Cel puțin, nu oficial. Altfel, nu ar mai fi „dropping by”, adică o întâmplare, măcar în aparență.

Băsescu însă, care nu cunoaște și nici nu înțelege asemenea subtilități, deși ele sunt sarea și piperul diplomației adevărate și se învață la abecedarul relațiilor internaționale, a forțat nota, înainte de a pleca în America, și a lăsat să „se scurgă” informația că se va vedea cu Obama. Probabil, în acel moment, a fost avertizat că s-ar putea ca întâlnirea să nu mai aibă loc, pentru că s-au încălcat cutumele „datului peste” și a fost nevoit să dispună o acțiune de intoxicare mediatică, adică de manipulare a opiniei publice, prin care să arate că el ține secretă eventuala întâlnire informală.

Iar, după vizită, s-a și lăudat cât de șmecher a fost el să îi învârtă pe toți, după cum a vrut, fie ei americani sau români, oficiali sau publicul larg, dintr-o simplă comandă, ca atunci când dădea din manetă „mașina înainte” și vaporul se punea în mișcare.

De fapt, nu a făcut decât să încurce lucrurile, ca un nepriceput ce este. Și să nu credeți cumva că va învăța vreodată ceva din întâmplarea asta. Atât Băsescu cât și admiratorii lui vor rămâne convinși că șmecheria „a ținut” și „fraierii au fost fraieriți” încă odată.

Singura satisfacție care ne rămâne nouă este că nu ne numărăm nici printre șmecheri, nici printre fraieri. Și ne este bine așa. Numai că șmecherii nu știu asta.

Păcat.

Sexul îngerilor: temă de dezbatere publică

Nu, analiștii internaționali nu au dreptate! Nu Grecia va fi prima țară europeană care va dispărea de pe harta lumii, ci România. Degeaba își vor ciocni, a dispreare, ciolanele golașe sutele de mii de români căzuți pe câmpurile de bătaie ale secolului trecut pentru întregirea și reîntregirea neamului. Degeaba se vor răsuci în cavourile somptuoase ori în gropile comune de la canal sau din închisorile comuniste cei care au pus efeciv umărul lor politic la facerea și refacerea României Mari. Această țară, așa cum o știm noi, este în pragul dispariției sale complete.

Înainte de a vă destăinui cum de am ajuns la această concluzie amară, trebuie să spun că nu sunt sigur dacă această dărâmare a statului român va fi chiar gravă și malefică pentru poporul rămas fără țară, în urma ei. Dar asta este o altă poveste.

Am ajuns să îmi pun credibilitatea intelectuală în joc făcând afirmațiile cu care am deschis acest subiect, uitându-mă mai atent la două subiecte „majore” de dezbatere publică și la o sumă de fapte ale „bărbaților politici” români, săvârșite în această primă jumătate a lunii septembrie 2011.

Ce s-a întâmplat?

S-a întâmplat că, după vacanță, principala preocupare a președintelui României a fost să ducă o campanie furibundă mediatică împotriva opziției și să se ocupe de școlile de vară ale partidelor sale ne-constituționale și într-un mod vădit anti-constituțional. Restul „puterii” s-a ocupat, în continuare, de nimic, deși agenda guvernamentală este gravă și presantă. Premierul nu știe încă nimic despre bugetul pe anul viitor, nici despre orice altceva legat de actul de guvernare, dar este plin de opinii și foarte vocativ în mass-media. Parlamentul este, se pare, încă în vacanță. Opoziția, bineînțeles, are o singură preocupare: să rămână unită și atât.

S-a mai întâmplat că s-a descoperit, în sfârșit, cauza pentru care, de cinci ani încoace, românii nu beneficiază de fonduri europene: nu aveam un minister care să se ocupe de aceste fonduri. Am folosit intenționat și peiorativ limba de lemn, cu articulări impersonale, pentru că nu știu nici cine a descoperit acest lucru, nici ce relevanță ar putea avea un asemenea minister.

În opinia mea avizată, ne-accesarea fondurilor europene echivalează cu plata unui bir românesc popoarelor europene, exact la fel și fără nici o nuanță diferită, ca birurile pe care boierii din veac le plăteau Înaltei Porți pentru a fi lăsați nestingheriți să jefuiască țara.

Deci, dacă vom avea un asemena minister al Europei la noi, va fi pentru o mai bună coordonare a plății acestui bir, și nu pentru ca el să nu mai fie plătit, în sensul întoarcerii banilor românești în România, pentru români.

Și, în sfârșit, s-a găsit soluția pentru ca noi, românii, de europeni ce suntem, să nu mai facem copii după pofta inimii noastre și să aruncăm rebuturile, adică acei copii care nu sunt după această poftă, la canal. Iar soluția este „să dăm o lege”, prin care să obligăm medicii să țină secret care este sexul copiilor nenăscuți.

De unde și până unde, inactivitatea politică, deja cronică la noi, la care se adaugă ideea unui minister al birului și o lege a clasificării sau ascunderii sexului fătului sunt indicatori credibili și serioși că România va pieri mai curând decât Grecia?

Păi, judecați și dumneavoastră!

O națiune care are o astfel de agendă publică nu are cum să dăinuiască, nu peste secole, dar nici peste ani. Faptul că aceasta este agenda adevărată a cetățeanului și a guvernanților nu înseamnă nimic altceva decât că țara este ori neguvernată, ori este guvernată ocult, sau este guvernată din afară.

Adică, sunt trei explicații posibile ale acestei situații și toate sunt defavorabile menținerii unității și integrității României.

Se pare că, în momentul de față, la fel ca în ultimii douăzeci de ani, singurul liant adevărat al statului este voința externă de a avea un singur partener de dialog, cu care să stabilească ce se face și ce nu se face în țara asta. Când această voință va dispărea, Dumnezeu cu mila!

În ceea ce privește fondurile europene, este adevărat că, atâta vreme cât ele nu sunt „accesate”, nu aduc nici un folos României, ba, din contră, poporul suferă o cheltuială suplimentară, de militarde de euro, pe care o varsă la fondul comun european. Dar este evident că guvernul nu face absolut nici un efort pentru remedierea acestei situații. Caraghioslâcul cu noul minister, care, probabil, nici nu va fi înființat, este o jignire adusă inteligenței naționale și europene, de către capii actualei guvernări.

Și aici avem două explicații posibile ale situației curente, și tot așa, ambele sunt defavorabile românilor.

O explicație ar fi că nu numai este un bir plata contribuției românești la fondul european fără o returnare a acestei sume sub chipul de fonduri europene, dar că este un aranjament ocult în spatele acestei situații, un fel de înțelegere de tip financiar, prin care Europa returnează, pentru banii ăștia, protecție politică actualei guvernări. Nu vom ști cu siguranță dacă este așa sau nu, până nu vom vedea minutele întâlnirilor de taină dintre guvernanții români și finanțiștii europeni și mondiali.

Cealaltă explicație este că, atât Guvernul, cât și „industria” și chiar publicul, au un total și vădit dezinteres față de aceste fonduri, pentru că ele necesită muncă, efort organizatoric și inteligență, pentru a fi accesate, iar rezultatele sunt întotdeauna mai slabe decât cele ale furtului din avuția națională, contrabandei sau evaziunii fiscale, care sunt sursele oficiale de venit pentru 40 la sută din economia națională.

Deci, România se comportă deja, în privința asta, ca un stat inexistent sau pe cale de disoluție, spre deosebire de Grecia, care face eforturi disperate de a rămâne pe linia de plutire.

În sfârșit, subiectul sexului pruncilor nenăscuți aduce foarte mult cu cel al bizantinilor, care dezbăteau tematica deosebit de spinoasă a sexului îngerilor, în timp ce țara lor se ducea, literalmente, de râpă.

Nu atât subiectul în sine este un indicator că România nu mai are mult ca stat unitar și indivizibil, ci modul de punere a problemei. Numai o societate total dezarticulată ar fi putut ajunge să discute așa cum a discutat acest subiect, adică, ce ziceți de legea asta?!

Într-un stat care există, dacă este identificată o problemă de tipul incidențelor în care părinții preferă să avorteze copiii, pe considerentul sexului nedorit, există multe metode consacrate de remediere a acestei situații. Nici una, însă, nu implică o lege! Se pot multiplica formele de consiliere parentală, se pot încuraja nașterile printr-o politică fiscală favorabilă, se pot impune condiții de declarare a fătului ca ființă umană cu drepturi depline la o vârstă intrauterină mai fragedă, înainte de cea la care se pot distinge diferențe morfologice între sexe. Dar nu o lege de clasificare, de secretizare a unei informații care nici nu aparține celui chemat să o protejeze, să o ascundă, ci chiar persoanei care este purtătoarea acestei informații și este, natural, interesată de ea.

Ce este de făcut și de către cine?

Se pare că guvernanții, fie ei de la putere sau din opoziție, sunt mulțumiți cu această situație și cu mersul treburilor țării în viitorul previzibil. Deci, ei nu vor face nimic.

Nu este clar, însă, cum se poziționează ei față de eventualitatea dispariției statului pe care îl guvernează.

Este foarte posibil ca, cel puțin unii dintre ei, să aștepte cu nerăbdare un asemenea eveniment, cu condiția ca destrămarea să fie atât de violentă încât să șteargă urmele și dovezile proastei lor guvernări. Alții sunt mai rezervați, probabil din lipsă de alternative.

În tot cazul, importanța pe care cu toții o pun condițiilor locale și care se regăsește în unificarea alegerilor, în campaniile locale și în schimbarea modului de colectare a informațiilor privind preferințele electoratului, de la nivel central la cel local, în reintroducerea temei împărțirii teritoriale în discursul public și altele asemenea sunt indicatori serioși că politicienii noștri își pregătesc supraviețuirea și după destrămarea statului.

Dar garanții integrității și unității statului numit România, ce fac ei? Sincer, nu știm să facă ceva, orice ar fi, în această privință. Șefii lor politici, începând de sus de tot, de la comandantul forțelor armate și președinte al Consiliului Suprem de Apărare a Țării și președinte de România, pregătesc niște legi noi, nu chiar așa de departe de cea despre sexul îngerilor, prin care sistemul de apărare națională să devină complet inoperant și incapabil să își îndeplinească menirea.

Mai mult, folosind iarăși impersonalul limbii de lemn, putem observa că s-a generalizat situația de subfinanțare cronică a acestui sistem, de numire a șefilor militari pe alte criterii, preponederent politice, decât pe cele de carieră militară, că s-au abandonat practicile introduse pe vremea când accesam NATO, de procurare a echipamentelor și armamentelor, iar aceast domeniu este abandonat sau folosit exclusiv în scopuri personale sau de partid.

Cât despre restul cetățenilor, așa cum spuneam la început, poziționarea lor față de dispariția statului este, cu totul, o altă discuție.

Putem aminti aici doar faptul că România a apărut ca o necesitate de a reorganiza o societate românească de tip medieval, în care bunăstarea unora era asigurată pe seama pauperizării restului populației, precum și de a intorduce domnia legii, ca principiu de guvernare, în locul bunului plac boieresc.

În revers, dacă România dispare, s-ar putea accentua practicile actuale de boierire a noilor ciocoi, care să continue să pauperizeze populația, în scopul sporirii propriilor venituri.

Sau, s-ar putea ca micile state rezultate să fie mai ușor de guvernat democratic, cum este cazul celor baltice, de exemplu.

Rămâne de văzut. Tare mi-e însă teamă că vom vedea mai curând decât mai târziu în ce direcție merge țara asta și oamenii din ea, iar direcția asta să nu ne placă, la mulți dintre noi.

Trăiască 12 septembrie 2011 – prima zi de scoală

Cu 3.253.000 de elevi preuniversitari, Ministerul Educației Cercetării Tinerestului și Sportului păstorește o populație mai mare decât 23 din cele 60 de state și teritorii din întreaga Europă. Și, la fel ca în toate țările europene, ministerul nostru oferă populației sale un învățământ de stat gratuit.

De astăzi, 12 septembrie 2011, acest minister începe să își îndeplinească menirea sa de „provider” de asemena învățământ, pe parcursul anului școlar.

Deci, trăiască și înflorească! Pentru gloria poporului său de elevi și pentru mărețe realizări pe parcursul anului școlar!

Numai că, oricât de sincere și de binevoitoare sunt urările mele, este evident că ele nu pot ține locul activității permanente și continue de bună guvernare pe care ministerul ar trebui să o desfășoare, în vederea îndeplinirii menirii sale.

Ca cetățean român, am vrut să mă conving că ministerul care îmi ia și consumă peste 15 la sută din taxele și impozitele pe care le plătesc la stat este capabil să guverneze peste toți subiecții săi.

M-am interesat în dreapta și în stânga și iată ce am aflat.

Premierul Boc se laudă, în această zi festivă, că „este pentru prima dată când școala românească nu mai este abordată ca un proiect cu termen de finalizare de pe o zi pe alta!” (vezi textul întregii laude de sine aici)

Dar să nu credeți cumva că acum școala este abordată altfel, nu ca un proiect, ci ca un domeniu esențial al colectivității numită națiune, cu strategii, politici, planuri și bugete coerente! Nu, ea este în continuare tot „un proiect”, numai că este unul „pe termen lung”, după cum zice Boc cel Mic la Sfat.

Iar faptul că avem de a face doar un proiect este deosebit de îngrijorător pentru toți cetățenii, nu numai pentru cei care au pe cineva „în sistem”, fie ca elev, fie ca dascăl.

Ministerul are o lege a educației tocmai pusă în operă. În schimb, nu are nici o politică de educație națională, pentru toate aceste milioane de copii și tineri.

Pe site-ul ministerului, la rubrica „Informare publică”, secțiunea „Politici educaționale”, atât la rubrica „Documente strategice”, cât și la cea „Documente de politici”, cele mai recente „postări” pe care le putem găsi datează din prima jumătate a anului 2008, adică de pe vremea „odioasei” guvernări pre-bociste și, bineînțeles, pre-funeriuiste, guvernare care a fost tot timpul, dar și de curând, învinută pentru toate relele posibile și observabile la Guvernul Boc din Regimul Băsescu. Deci, aceste documente nu au cum să servească de politici guvernamentale actuale și de viitor.

La întrebarea „bugetul” pusă în fereastra „Caută” de pe același site ministerial, răspunsul cel mai actualizat este „bugetul educației pentru anul 2008 – 6% din PIB”. Numai că noi toți știm că astăzi, 12 septembrie 2011, bugetul educației nu este nici la jumătate din acești promiși 6 la sută din Produsul Intern Brut. Și nu vor fi suficienți bani pentru educația gratuită de stat nici în anul fiscal viitor.

Deci, fără politici, strategii, planuri și buget, educația rămâne și în noul an școlar „un proiect pe termen lung”. Adică, vorbe, promisiuni și năzuințe deșarte, fără nici o acoperire în angajamente politice, în obiective realizabile și în acțiuni fezabile.

Pe unul din forumurile de comenatarii, cineva era foarte revoltat de mersul dezbaterii internaute și a răbufnit cu observația: „mai propuneți și soluții”, la concluzia general acceptată că învățământul românesc este prost și va fi și mai prost. Așa că am să previn un asemenea comentariu la scrierea mea de față și am să spun, după ce am făcut remarca de mai sus, că soluția este ca guvernul să aibă o politică educațională, să dezvolte și să aprobe prin Parlament o strategie cu obiective, resurse și mijloace de punere în operă a acelei politici, să planifice activitățile de implementare a strategiei printr-un plan strategic pe termen lung și să finanțeze fiecare și toate activitățile din acel plan în proporție de sută la sută.

Ce ziceți de o asemena soluție? Vi se pare viabilă? Sau rămânem tot la lamentări despre cât de slab este învățământul românesc?

Adică, atât de slab încât și-a dat seama de asta până și întâiul chiulangiu al țării, președintele acesteia, după șapte ani de „conducere” a statului.

Zece ani fără Gemeni

Acum zece ani, la 11 septembrie 2001, s-au prăbușit cele două blocuri de câte 410 m înălțime fiecare, ale World Trade Center din New York, Statele Unite ale Amercii, cunoscute sub porecla de Twin Towers, adică Turnurile Gemene. Evenimentele care au dus la acest deznodământ sunt arhicunoscute în lumea întreagă, iar numele vinovaților de lovirea cu avioane de pasageri a Gemenilor, respectiv organizația teroristă internațională al-Qaeda, precum și Osama Bin Laden, leader-ul ei până de curând, au intrat în limbajul cotidian al oamenilor de pretutindeni.

Alături de aceste două blocuri-turn, tot cu un avion de pasageri, a mai fost lovită și clădirea Pentagonului, care adăpostește Departamentul Apărării și Cartierul General al forțelor armate americane. Un al patrulea avion deturnat de sinucigașii al-Qaeda s-a prăbușit pe un câmp. Sunt speculații că acesta ar fi trebuit să lovească un obiectiv guvernamental din Capitala Washington D.C.

Se pare că teroriștii au depus eforturi pentru alegerea țintelor pe care să le lovească la fel de mari ca pentru pregătirea sinucigașilor, iar simbolistica acestor ținte a contat enorm în decizia lor atât de malefică.

Dacă Pentagonul simbolizează puterea militară, iar Casa Albă sau Capitoliul puterea politică, Gemenii simbolizau nivelul de progres civic, civilizație materială și inovație care caracterizează națiunea americană și care fac și acum din Statele Unite ale Americii prima putere a lumii, din toate punctele de vedere.

La 11 septembrie 2001, din cele trei ținte-simbol, două au fost lovite și cea care simboliza societatea civilă s-a prăbușit. Dar numai simbolul, nu și societatea au fost distruse.

La zece ani de la prăbușirea Gemenilor, alte blocuri-turn se înalță acum pe locul rămas liber și cunoscut în cultura americană ca Ground Zero, adică epicentrul loviturii devastatoare. Unul dintre acestea a trecut deja de etajul 80 și este acoperit cu sticlă până spre etajul 60, iar altul se înalță spre etajul 40, cu pereții de sticlă construiți peste etajul 15. Vor mai fi și alte două blocuri construite în aceiași zonă.

Simbolistica acestora va fi, probabil, la fel de evidentă ca cea a Gemenilor. Noile blocuri vor fi două de peste 380 m înățime, unul de peste 350 m și al patrulea de aproape 290 m, și ele deja simbolizează reziliența sau hotărârea de neclintit a americanilor de a merge mai departe și tot în sus, în pofida loviturilor primite.