Armata lui Papuc

Sunt momente în viața unei nații când nimeni nu își mai aduce aminte la ce le mai trebuie armata. Devine chiar enervant subiectul militarilor care „apără țara”, mai ales când ei nu fac nimic vizibil pentru aceasta, ca să nu mai vorbim de faptul că nu se știe exact împotriva cui sau a ce apără ei respectiva țară.

Această atitudine nu este nici surprinzătoare, nici specifică unui stat sau altul. Lăsat de capul lui, publicul habar nu are de multe dintre problemele de securitate, între care apărarea este cea mai serioasă, deoarece implică producerea puterii militare a nației, cu costuri semnificative în oameni, materiale și bani.

În țările care beneficiază de un sistem democratic prin care își satisface așa-zisul interes național, publicul lasă în grija reprezentanților săi controlul asupra acestei puteri armate și se interesează doar de politica de apărare a guvernanților, pe care o sancționează la fel ca pe oricare altă politică din domeniul public, fie ea de sănătate, fiscală sau de educație.

În țări în care democrația este doar mimată cu ipocrizie de ambele tabere, adică atât de guvernanți cât și de electorat, problema armatei pentru apărarea patriei capătă abordări stridente și, uneori, rezolvări proaste, care pot duce foarte ușor la dezastru național.

După modul în care se desfășoară viața publică în România, suntem înclinați să credem că această țară se apropie mai mult de cele cu democrație mimată decât de cele cu sistem democratic solid. Iar felul în care se discută public și se rezolvă guvernamental problemele de apărare a României ne întărește această percepție.

Aici, președintele se laudă că țara asta este la cel mai înalt nivel de securitate din istoria ei, dar nu ne spune cât din acest nivel este asigurat de guvernul său și cât este securitate conjuncturală, realizată exclusiv și unilateral prin voința și acțiunea aliaților din NATO. Dacă mă întrebați pe mine, vă pot spune că nimic din acest nivel de securitate nu este asigurat de guvernul Boc din regimul Băsescu, pentru că acesta nu are nici o politică în acest domeniu, ci doar ceva propagandă răzleață și neconvingătoare.

Tot aici, președintele, acompaniat de largi segmente de public, discută cu voce tare unele probleme de securitate ca și când Federația Rusă este un potențial și iminent agresor, adică un inamic foarte probabil, dar nu există nici un document de politică de stat, ca să nu mai vorbim de nici un document de planificare strategică din care să rezulte un asemenea lucru. De altfel, guvernul Boc din regimul Băsescu nu are nici un produs care să se intituleze „riscuri și amenințări la adresa securității României” sau ceva pe acolo. Deci, nu vom ști niciodată dacă România este protejată strategic și apărată militar în mod real, corespunzător și eficient, atâta vreme cât nu știm exact și formal cine ne sunt adversarii, inamicii sau măcar sursele de riscuri și amenințări la adresa noastră.

Numai la noi, în discuția publică, fie ea purtată chiar și de „specialiști”, înființarea unei baze militare înseamnă scăderea nivelului de securitate. În oricare altă parte a lumii, sporirea capacității militare cu orice unitate, fie și numai de interceptoare de rachete, ar însemna sporirea puterii militare și, în consecință, sporirea securității statului respectiv. Dacă ar avea dreptate dobitocii care cred că suntem în pericol mai mare dacă americanii vin la Deveselu cu interceptoarele lor, atunci cel mai apărați am fi dacă nu avem nici o armată, nici măcar o pușcă cu baionetă, pe tot teritoriul țării.

De aceea, tot numai aici lumea se întreabă pe stradă, pe bloguri și pe Facebook la ce ne trebuie armata? Întrebarea asta este, de fapt, doar una retorică, pentru că ea ține locul unei convingeri foarte răspândite că nu avem deloc nevoie de armată. Convingere alimentată cu voioșie de aceiași dobitoci care susțin că o capabilitate de apărare în plus, mai ales că este și defensivă, aduce mai multă insecuritate țării care găzduiește acea capabilitate.

În plus, guvernanții au o atitudine față de armată din care rezultă că ei se află în rândul celor care au convingerea că armata este doar o prostie la casa omului.

De aceea numesc ei în fruntea acesteia persoane care nu se califică pentru funcțiile militare respective, dar au rude prin care garantează loialitatea față de conducerea politică curentă. Adică, nu ne trebuie în fruntea armatei militari pricepuți și percepuți ca destoinici de subordonații lor, pentru că armata nu contează în sistemul de securitate. Este suficient ca aceștia să fie devotați celor care i-au cocoțat acolo.

Tot de aceea țin bugetul apărării la mai puțin de jumătate din cât este nevoie și nu au nici un program de achiziționare de echipamente necesare actului de apărare militară. În locul acestor programe, au preferințe pentru anumite arme și echipamente în funcție de cui trebuie politicienii să le lingă picioarele cu limba banului public, pentru a fi acceptați în funcții, în pofida evidentei lor rele credințe, proastei guvernări și corupției extrem de răspândite.

În loc să facă ceea ce este minim necesar pentru puterea militară a țării, actualii guvernanți pregătesc în clandestinitate noi legi ale domeniului apărării, care să le înlocuiască pe cele actuale, ce sunt permanent încălcate de acești guvernanți, fără să fie vreodată sancționați.

Așa cum spuneam mai sus, toate acestea și multe altele de aceiași factură se întâmplă doar pentru că, în România, democrația este doar mimată, cu ipocrizie.

Dacă România ar fi fost o democrație cât de cât articulată, publicul trăitor aici ar fi știut că armata este necesară, fie că ne place sau nu.

Într-o asemenea democrație, publicul nu ar fi avut față de apărarea armată aceiași atitudine ca cei care își construiesc locuițele în zonele inundabile, nu le asigură și nici nu se pregătesc cu diguri și alte lucrări pentru a preveni revărsarea de ape, iar când vin inundațiile așteaptă necăjiți să fie salvați și ajutați de ceilalți să își repună casele pe picioare. Pentru că, așa cum au venit apele mari peste locuitorii neperegătiți și convinși că nu se poate să plouă chiar atât de mult încât să îi ia pe sus viitura, tot așa este posibil să avem nevoie de armată mai curând decât pare, chiar dacă cerul este senin în seara aceasta.

Acolo ar fi existat o memorie colectivă a întâmplărilor din trecutul acelei țări democratice, din care să rezulte cât de necesară a fost și încă mai este armata patriei. Numai că, în România, aflată mai tot timpul sub diferite forme de dictatură, memoria colectivă este ca și inexistentă, așa cum nu ne mai aducem aminte de atâtea întâmplări urâte sau rele din viața noastră individuală.

Cine să își mai aducă aminte că România nu a fost invadată de trupele străine în 1968 pentru că avea o armată credibilă și bine pregătită? Sau, că armata a fost cea care a scos țara de sub ape de câte ori a fost nevoie și pe bucureșteni de sub dărâmături în 1977? Ori, că armata a evitat o baie de sânge atunci când nici măcar un singur oștean nu l-a apărat cu arma în mână pe comandantul suprem de atunci, în decembrie 1989? Din păcate, nimeni nu își mai aduce aminte nici de faptul că armata României a intrat în NATO trăgând politicienii după ea. Aceiași politicieni care se împăunează acum că, sub guvernarea lor, România este mai sigură ca niciodată.

Într-o democrație articulată, ar fi existat și o inteligență colectivă, care să raționeze că probabilitatea ca un stat european să sufere o invazie nu este atât de mică pe cât o zic unele studii de securitate. Aceasta ar fi tras învățămintele evidente din cazul Georgiei, invadată de Federația Rusă, în urmă cu numai trei ani. Tot inteligența colectivă de tip democratic ar fi fost capabilă să înțeleagă că timpul de avertizare privind dispariția NATO și, în consecință, a garanțiilor de securitate date de apărarea colectivă este întotdeauna mai mic decât timpul de refacere a apărării naționale la nivelul minim, care să garanteze libertatea poporului român, precum și independența și integritatea teritorială a țării.

Cu părere de rău trebuie să constatăm că nu există, în lume, nici un exemplu de stat nedemocratic sau cu democrație doar mimată, care să producă asemenea memorie sau inteligență colectivă. Acolo, ca și aici, lumea așteaptă ca șefii, conducătorii și chiar statul, oricât de abstract și de dictatorial ar fi el, să gândească și să țină minte în locul lor.

Deci, dacă nu vom avea democrație adevărată, nu vom avea nici armată adevărată, care să apere această democrație.

Așa că noi, românii, vom rămâne doar cu politicienii noștri ipocriți și cu Oastea lui Papuc, cea din cântecul umoristic cunoscut de generațiile mai mature.

Text publicat inițial în Clubul Cetățenilor Români, la adresa http://poporul.ro/armata-lui-papuc/