Mercenarii români

Mercenari – așa le-a spus militarilor români profesioniști cineva aflat sub anonimatul poreclei de internet, într-unul dintre comentariile postate pe un blog, mercenarii fiind acei teribiliști care se pun în solda celui care plătește mai bine și exercită meseria armelor doar pentru acea soldă. Bineînțeles că, în sinea mea, m-am revoltat, ca unul convins că militarul profesionist este nu numai forma cea mai înaltă de pregătire pentru luptă, dar și cea mai corectă îmbinare a celor două calități, cea de cetățean și cea de militar.

Când spun că doar în sinea mea m-am revoltat, vreau să indic faptul că nu am replicat celui de pe internet, pentru că orice răspuns dat la comentariile de pe orice blog este similar cu frecția făcută la un picior de lemn, care picior te doare doar în închipuirea ta.

Însă subiectul merită adus în discuția publică, mai ales că, în ceea ce îi privește pe militarii români profesioniști de astăzi, cârtitorul anonim internaut are perfectă dreptate, așa cum și eu am dreptate să cred despre militarii profesioniști cele scrise mai sus, cu condiția să mă refer la ei așa, în general, și nu la români, în special.

De la teorie la realitate:

Există o întreagă teorie a controlului civil asupra forțelor armate, care identifică formele prin care societatea exercită controlul său asupra puterii militare din statul respectiv, pentru ca aceasta să nu poată fi folosită niciodată împotriva sa. Nu o să analizăm aici meritele acestei teorii, dar trebuie să recunoaștem că problema este una majoră și care trebuie rezolvată de fiecare stat în parte.

Sunt multe detalii și aspecte minore de adresat pe parcursul realizării unui sistem de apărare corect controlabil de popor, prin reprezentanții săi în stat. Dar nu o să ne uităm la ele acum, ci vom rămâne numai cu ideea fundamentală că trebuie realizată o legătură indisolubilă și permanentă între militar și stat, astfel încâ niciodată statul și poporul său să nu devină agresatul iar soldatul agresorul, sau viceversa.

Soluția universală a fost găsită în Roma Antică și redescoperită de statele moderne în cadrul Renașterii, și este cea a soldatului-cetățean.

Acum două milenii, militarii serveau în legiunile romane douăzeci de ani, după care primeau cetățenia romană, care venea atât cu beneficii morale, cât și cu unele materiale. În primul rând, ca cetățean al Romei, primeai „pâine și circ” doar pentru că aveai acest statut. În plus, veteranul avea și o pensie dată, de obicei, sub forma unei posesiuni funciare, al cărui venit îi revenea lui, pe timpul vieții.

Avantajele acestei soluții sunt evidente. Legionarul roman era interesat de bunăstarea statului care urma să îi confere cetățenia și accepta să lupte pentru acesta nu numai pentru o soldă, dar și pentru ceea ce urma să primească la ieșirea din armată, în plus față de agoniseala lui din anii de militărie, în bani, sclavi și bunuri. Statul, la rândul său, făcea și o economie, pentru că plătea o soldă pentru toți, iar restul beneficiilor materiale numai celor care mai rămâneau în viață la sfârșitul serviciului.

Începând cu secolul al XIX-lea, statele europene moderne au constituit armate de militari și cetățeni, pe același principiu ca în Roma antică, adică cei care serveau o perioadă lungă, de peste douăzeci de ani, primeau, la lăsarea la vatră, compensații permanente materiale, financiare și spirituale, pentru serviciul adus țării. Iar cei care serveau o perioadă scurtă, erau compensați doar pentru acea perioadă, pe considerentul că este o datorie constituțională și cetățenească să aperi patria.

Aranajamentul acesta între stat și militarii săi are atât o rațiune strategică, cât și o rațiune mercantilă.

Din punct de vedere strategic, puterea militară generată de o armată de cetățeni în uniformă, fie ei profesioniști sau rezerviști, aparține indiscutabil statului, militarii având un interes direct ca acest stat să fie cât mai puternic și mai articulat, iar statul fiind în control deplin asupra acestei puteri. De aceea, actuala Constiuție a României permite organizarea de activități militare numai de autoritățile statului.

Din punct de vedere mercantil, statul plătește soldatului pe termen lung solda meritată pentru efortul său în două tranșe. O tranșă pe timpul activității și o alta după lăsarea la vatră, pe tot restul vieții.

Însumate, aceste două tranșe dau expresia în bani a muncii de apărare a patriei depusă efectiv de militarii de carieră, pe durata serviciului.

Adică, esența acestui aranjament este că statul primește toată „munca” de apărare a sa depusă de militari, dar îi plătește cu numai o parte din valoarea acestei munci, sub formă de soldă, urmând ca diferența să o deconteze, ulterior, sub formă de pensie militară de stat.

Astfel, orice militar care a depus o muncă de apărare a țării, în condițiile stabilite de la început, împrumută statul cu o parte a valorii acestei munci, cu convingerea că va primi înapoi datoria, sub formă de pensie militară de stat.

Cu civilii este altfel:

Orice alte categorii de cetățeni, fie că au lucrat la stat sau la privat, au de rezolvat individual problema susținerii lor financiare la încetarea permanentă a activității lor remunerate. Iar această problemă se rezolvă prin contribuții la fonduri de asigurări sociale, fie ele publice sau private. Adică, toți cetățenii, alții decât militarii, depun o cotă la acest fond, din salariile pe care le încasează lunar, prin care se asigură că vor primi o pensie, la împlinirea stagiului de cotizare.

Trebuie înțeles că toți acești angajați au primit salarii pentru toată munca depusă de ei, conform contractelor colective și individuale de muncă. Nimeni nu le-a mai rămas dator cu alte sume, de plătit ulterior încetării activității lucrative.

Fondul de pensii, fie el public sau privat, colectează aceste cotizații de la cei activi, mai investește din banii pe care îi are în cont în activități aducătoare de profit, adică multiplică banii de pensie, după care plătește pensionarii de asigurări sociale.

Militarul pe viață este militar-cetățean:

Deci, conform tradiției, filosofiei renascentiste și logicii construcției statelor moderne, între angajații la stat și militarii în slubja țării există o diferență clară, ce este dată tocmai de această legătură permanentă a individului în uniformă cu țara, pe toată durata vieții sale.

De aceea militarul nu încetează să fie oștean niciodată. El este mai întâi militar activ, apoi militar în rezervă și, în final, militar în retragere, iar gradul ce i se atribuie îi aparține pentru totdeauna. Și tot de aceea, uniforma și însemnele militare poartă stema și culorile țării, iar militarul trecut la cele veșnice beneficiază de onoruri militare la înmormântare, inclusiv de intonarea imnului național.

Numai că aceste simboluri nu sunt suficiente. Fără o legătură concretă și permanentă dintre militarul retras din activitate și țara lui, ele au exact valoarea etichetelor cu nume de firmă mare lipite pe haine de doi lei. Adică, etichetele nu fac acele haine mai valoroase în nici un fel. Pot însă să îi prostească pe unii sau să îi măgulească pe alții, că uite, scrie și pe ei ca pe vedetele de cinema sau pe miliardarii neamului.

Având un aranjament cu totul particular între ei și stat, în România, ca și în alte părți ale lumii, militarii nu au contribuit niciodată la fondul de pensii, nici măcar pe vremea comuniștilor, când acesta era tot de stat și nu public, așa cum este astăzi.

De anul acesta, în România sunt numai mercenari:

Ei primesc toți banii meritați pentru munca lor de apărare a țării, inculsiv pentru viața lor și, din acești bani, ei contribuie la fondul de pensii public și privat, în speranța că acel fond le va asigura o pensie de asigurări sociale, la părăsirea armatei. Singura diferență între ei și mercenarii clasici este că ei nu pot servi în forțele armate române decât dacă sunt cetățeni români, ca, de altfel, orice angajat la statul acesta.

Problema nu este însă cu cei activi acum. Ei au posibilitatea să accepte sau nu transformarea lor din soldați-cetățeni în mercenari. Problema este cu cei deja ieșiți din corpul militarilor activi.

Militarii aceștia și-au făcut datoria conform angajamentelor și, mai ales, jurământului depus și au primit, în schimb, numai o parte din valoarea efortului lor pentru satisfacerea acestei datorii, restul urmând să îl primească sub formă de pensie militară de stat.

Vin acum însă guvernanții și neagă principiul că statul este dator să le plătească militarilor aceste pensii militare de stat.

Practic, se inversează responsabilitățile. În loc să considere că statul trebuie să se achite de datoria sa față de militarii în rezervă și retragere, guvernanții par să creadă că ei doar dau pensii acestor militari ca asistență socială, adică ca să nu moară de foame bieții disponibilizați.

Pentru aceasta, ei au inventat o inginerie financiară prin care să se aproximeze o „echivalare” a contribuțiilor pe care militarii le-ar fi plătit la fondul de asigurări sociale, în funcție de venituri, dacă ei ar fi fost angajați la stat cu salariu și nu cu soldă, iar acel salariu ar fi acoperit întreaga lor muncă și nu doar o parte a ei.

Realitatea este că militarii au contribuit pe timul activității lor, dar nu la fondul public de pensii ci la apărarea României, iar această contribuție nu a fost compensată în bani, în totalitatea ei.

Cu cât a contribuit fiecare se vede din însăși ierarhia militară. Cu cât sunt mai mari gradele militare, cu atât sunt mai puțini cei care le poartă, deci, cu atât este mai mare contribuția la apărarea patriei.

Sistemul anterior de calcul și acordare a pensiilor militare de stat funcționa exact pe principiul cât mai are de plătit statul celor care au depus o muncă mult mai scumpă pentru apărarea țării și au primit solde cu sume mult mai mici decât valoarea muncii lor. De aceea acele pensii erau calculate în procente din soldele în plată astăzi și nu în puncte de pensie.

Este posibil ca, în mintea îmbârligată și coruptă a actualilor guvernanți, să existe și ideea că militarii trecuți în rezervă și în retragere au primit deja, prin soldele și pensiile de până acum, mai mulți bani decât ar fi meritat pentru activitatea lor. Știți, expresia aceea cu „pensiile nesimțite”! Iar această idee s-ar putea să aibă un suport popular, mai ales în rândul celor care au făcut armata ca militari în termen și au avut senzația clară că au pierdut perioada aceea din viață fără nici un folos, ba, mai mult, au fost și umiliți de cei mai mari, de subofițeri și chiar de ofițeri.

Acestora le putem răspunde cu un considerent strategic și unul practic.

Din punct de vedere strategic, toată armata și-a făcut datoria de apărare a patriei, indiferent că a fost formată din indivizi mai zeloși sau mai leneși, ori din militari mai pricepuți sau mai tăntălăi. Dovadă stă chiar condiția de libertate, independență, integritate teritorială și securitate în care se află România astăzi și în care s-a aflat tot timpul, de la terminarea ultimului război.

Cât privește considerentul practic, acesta constă în faptul că niciodată un datornic nu poate reveni unilateral asupra datoriei sale, zicând că, de fapt, el datorează mai puțin, sau deloc, pentru că cel care i-a împrumutat banii respectivi nu a meritat să aibă acei bani. Deci, practic, statul român, prin actualii săi reprezentanți, nu poate stabili că nu mai are datorii față de militarii în rezervă și retragere, după ce aceștia și-au făcut datoria.

Este ca și cum Senatul Romei de acum două mii de ani ar fi anunțat veteranii care și-au îndeplinit stagiul de douăzeci de ani în legiunile răspândite pe tot imperiul că nu vor mai deveni cetățeni ai Romei și că și așa au primit solde prea mari. Iar, dacă nu vor să moară de foame, să stea cu mâna întinsă la privați, poate le dau ăia ceva, din fondurile lor.

În concluzie, avem oșteni care au servit România și au trecut în rezervă lăsând-o întreagă și prosperă. Aceștia nu pot fi anunțați, pur și simplu, că ei nu au fost militari-cetățeni cum credeau, ci doar mercenari, pentru că nu aceasta a fost realitatea.

Chiar dacă actualii guvernanți nu vor să recunoască, România le este datoare militarilor în rezervă și retragere o pensie militară și nu una de asigurări sociale, precum și o pensie de stat și nu una din sistemul public, pentru că ei au avut un contract de apărare cu acest stat și poporul lui, iar nu unul de muncă și contribuții cu fondul de pensii.

Cât despre cei activi astăzi, în condițiile în care sunt de acord cu acest sistem de retribuire, însemnă ca acceptă și își merită eticheta de mercenari, chiar dacă au cu toții buletin de România.

Articol publicat initial in ZiuaVeche.ro