Exemplul zoologic

Puțină lume știe cum a ajuns Irina să afle că există un pui de pisică, nou născut orb. Și mai puțină lume ar fi interesată de o asemenea știre. Oricum, majoritatea celor care știau asta, la vremea respectivă, au fost de părere că pisoiul trebuie scăpat de mizeriile vieții și trimis în lumea celor liniștiți și senini, printr-o metodă „umană”, desigur.

Numai că, Irina era de altă părere. Ea credea atunci, cum crede și astăzi, că fiecare ființă are dreptul la viață. De aceea și-a și făcut o meserie din ajutarea celor cu dizabilități. Deci, pisoiul a scăpat de condamnarea majoritară și a ajuns să fie îngrijit de Irina.

La vârsta de aproape un an, acest pisoi a nimerit și în viața mea, pentru câteva zile. Timpul pe care l-am petrecut împreună a fost o lecție continuă despre ce înseamnă viața, predată instinctiv de acest animal minuscul.

În primul rând, el nu știe că este orb și nici nu îi pasă.

Are, într-adevăr urechile ceva mai mari decât normal și, evident, ține minte locurile pe unde sau pe lângă care trece, pentru a nu da peste ele la întoarcere. Are și mirosul dezvoltat, dar care pisică nu îl are?!

Și mai are un mers ușor săltat, pentru că folosește labele din față și pentru a explora spațiul în care urmează să pătrundă. Dar nu pipăie, nedumerit de ceea ce ar fi sau nu ar fi acolo, ci doar are acel fel de a împinge laba ușor în față și în sus, în ritmul normal al mersului. Iar când știe unde se află, aleargă fără nici o problemă, ca orice pisică normală.

Tot ca orice pisică, se cațără pe unde poate. La un moment dat, a ajuns pe aparatul de aer condiționat de sub fereastră, ale cărui margini tocmai le identifica atent cu laba dreaptă, când l-am văzut ce face. Pentru mine, imaginea a fost una terifiantă, pentru că pisoiul ăsta are obiceiul să sară de pe masă sau de pe marginea canapelei fără nici o grijă. Cum știe el să își pregătească acel salt este un secret bine ținut. Numai că, de data asta era vorba de vreo șapte metri de gol sub cutia instalației respective. Probabil că simte curenții de aer sau are un magnetism exacerbat. Cert este că nu a sărit, ci a revenit pe fereastră în casă, la fel ca orice pisică, atunci când este chemată cu un pis-pis-pis convingător.

Bineînțeles, se mai lovește de obiecte atunci când se grăbește să facă ceva. Și, tot timpul, are treabă, are ceva de făcut. Prinde muște, vânează alte pisici din casă sau se antrenează cu jucării de pisică.

Dacă îi dai o bucată de carne nu o mănîncă direct, ci o „frăgezește”, o vânează și o aleargă îndelung, ca și cum ar fi vorba de o pradă. Din joaca asta, uneori prada sare mai departe sau într-o direcție neașteptată, iar pisoiul nu mai știe unde a ajuns. Atunci toate calitățile lui ies în evidență. Joacă teatru că nu i-ar mai păsa de ținta preocupării sale, doar-doar s-ar da singură de gol unde se află. Întoarce capul într-o parte, dar urechile mari, ca niște radare, au o altă direcție, printr-o mișcare independentă. În același timp, nările i se dialtă, poate prind o dâră din mirosul prăzii. În sfârșit, din două-trei salturi, în direcția cea mai probabilă în care s-ar putea afla „vânatul”, ajunge din nou să îl alerge prin casă, prin pase ușoare cu lăbuța.

În al doilea rând, este un pisoi mulțumit de sine și viața pe care o duce.

Toarce cu sârguință și este gata să petreacă timp îndelungat pe fotoliu sau în poala cuiva.

Singura lui problemă sunt celelalte pisici din casă. Acestea sunt foarte independente, ca orice feline și nu înțeleg de ce trebuie pisoiul ăsta să le pipăie, să le miroase de aproape sau chiar să se înghesuie în ele cu botul. Asta pentru că nici ele nu știu ce este aceea să fi orb.

De aici, ies uneori niște bătăi unu-la-unu în toată regula. Culmea este că, în majoritatea cazurilor, câștigă motanul nostru. Poate și pentru faptul că oponenții sunt femele și nu au forța lui. Dar și luptele fac parte din viață.

La una dintre aceste încăierări, am încercat să mă interpun și m-am ales cu antebrațul perforat atât de ghiarele cât și de colții luptătorului nostru, dintr-un singur atac. A fost nevoie de o vizită la medic și de un tratament cu antibiotice pentru a repara aceste zgârieturi, pentru că pisoiul este, tot la fel ca oricare altul, purtător în salivă de bacterii foarte toxice. Dar acesta este un episod banal. Ceea ce este remarcabil este că, după acel moment de mai puțin de două secunde, în care pisoiul mi-a atacat mâna pusă între el și cealaltă pisică, de câte ori îmi simte brațul, chiar atunci când este nervos sau cu treabă, se oprește și mă pipăie cu laba și chiar cu nasul, să vadă că totul este în regulă.

Câți oameni cunoașteți dumneavoastră care învață o lecție dintr-o singură repetare?!