Sentimentul de securitate

Am ajuns, din pură întâmplare, la o dezbatere despre acordul dintre România și Statele Unite ale Americii privind instalarea unor interceptoare de rachete balistice la baza militară de la Deveselu. Organizată de Fundația Konrad Adenauer și de Institutul de Studii Populare, dezbaterea s-a bucurat de prezența ministrului român de externe și a ministrului adjunct de externe american pentru controlul armamentelor și securitatea internațională, precum și de contribuția unui expert american și a doi profesori români. Am să mă opresec aici cu descrierea evenimentului, la care au asitat personalități ale vieții științifice românești în domeniul securității precum și un impresionant număr de studenți bucureșteni.

Ceea ce o să aflați din continuarea acestei scrieri este doar o mică sumă de observații privind subiectul facilității americane de interceptare a rachetelor balistice, care nu sunt menite să contrazică ceea ce s-a spus în favoarea sau împotriva acestuia, ci doar să sublinieze câteva aspecte mai puțin luate în discuția publică, dar care sunt esențiale pentru înțelegerea mai aproape de realitate a problemei.

Securitatea națională este o percepție!

Adică, securitatea națională este ceea ce vede și crede inteligența colectivă a unei nații despre starea de siguranță a publicului și statului, de la amenințări și riscuri evidente sau doar bănuite și până la mijloace de contracarare a lor și de promovare a propriilor interese și opțiuni naționale.

Securitatea națională se transformă dintr-o sumă de percepții în realități doar în momentele de confruntare violentă, cum este războiul, ocazie cu care aflăm dacă percepțiile noastre au fost corecte sau greșite. Bineînțeles că, în acele momente nu putem decât să ne bucurăm, dacă ajungem să câștigăm războiul, în urma faptului că am avut o bună percepție asupra stării de securitate națională și ne-am pregătit corespunzător, sau să deznădăjduim, dacă am pierdut războiul pentru că nu am înțeles nimic din situația anterioară acestuia.

Ca orice percepție, și sentimentul de securitate națională poate fi manipulat, cum știm din experiența proprie că ne-au fost manipulate atâtea alte percepții pe care le avem individual sau colectiv.

Pentru a preveni această manipulare și pentru a ne convinge pe noi înșine că avem o înțelegere corectă despre condiția de securitate în care ne aflăm, ne uităm întotdeauna după cânteva elemente concrete, tangibile, care ne dau o oarecare siguranță că suntem pe calea cea bună.

Un asemenea element este puterea militară a unei nații sau a unei alianțe, cum este România și NATO. La modul ideal, această putere militară ar trebui să fie suficientă pentru garantarea securității naționale și colective împotriva oricăror amenințări și riscuri identificate și acceptate în documentele de politică de securitate și apărare.

Cum, în mod similar, ne uităm la inamicul posibil și vedem dacă el își sporește sau nu puterea sa militară și ne îngrijorăm dacă o face. Sau, ne uităm la aliații noștrii și ne bucurăm dacă puterea lor militară este corespunzătoare așteptărilor, ori devenim neliniștiți dacă ea este mai slabă decât percepem noi că ar trebui să fie.

Aceste adevăruri privind caracterul subiectiv al securității, care se obiectivează doar când este prea târziu pentru a mai face ceva, ar trebui avute permanent în vedere când discutăm o sporire a puterii militare a NATO, fie și cu numai o bază militară făcută de americani în România.

Facilitatea de intercepție a rachetelor balistice este o realitate!

Concluzia cea mai evidentă este că această facilitate este o sporire a puterii militare dislocată pe teritoriul României, indiferent de cât de precise sau de vagi sunt percepțiile noastre sau ale vecinilor privind riscurile și amenințările care justifică o asemenea augumentare a capabilității de a interzice lovirea cu rachete balistice.

Adică, nu contează că identificăm sau nu ca pe un potențial agresor sau chiar inamic pe oricare dintre statele de la est de România, pentru că, oricare ar fi acel inamic, rachetele lui nu ar mai putea lovi cu ușurință ținte de pe teritoriul României sau al statelor de la vest de aceasta.

Dacă nici unul dintre aceste state nu coace în laboratoarele sale secrete intenții de lovire cu rachete a țintelor din România sau alte state membre NATO, acesta poate să doarmă liniștit. Sau, să se enerveze, dacă vede că planurile lui agresive sunt dejucate prin această nouă capabilitate.

De ce se înfurie Rusia?

Deși, conform logicii de mai sus, Rusia ar părea că se înfurie pentru că ar fi nutrit intenții agresive dejucate de aceste interceptoare, totuși frustrarea ei este de cu totul altă natură.

Este vorba de faptul că, pentru prima dată în istorie, Statele Unite ale Americii vor avea trupe permanente staționate pe teritoriul României, fără ca acestea să fie trupe de ocupație. Nu contează că acestea au doar o valoare tactică, adică modestă ca număr și putere de lovire. Important este că ele sunt americane!

Federația Rusă știe foarte bine ce semnificație strategică au forțele dislocate pe alte meleaguri. De aceea Kremlinul ține să aibă o prezență militară, oricât de modestă și sub orice pretext, chiar și unul non-beligerant, cum sunt așa-zisele trupe de menținere a păcii în anumite teritorii, ca Transnistria sau Osetia de Sud, pe care ea vrea să le controleze strategic și în care nu mai au loc alte forțe armate.

Nici nu contează că acele alte forțe armate nu sunt străine, ci aparțin statului care are o autoritate legitimă și recunoscută internațional asupra teritoriului respectiv, ca în cazul Republicii Moldova sau Georgiei. Important este că prezența trupelor rusești poate justifica o intervenție militară masivă, cum au stat lucrurile cu invazia rusească în Georgia, în vara lui 2008.

De aceea Rusia se opune cu toate forțele diplomatice, inclusiv cu aluzii și amenințări voalate, la orice prezență militară americană pe teritoriile statelor foste socialiste. Pentru că, odată stabilită o asemenea prezență, intervenția militară rusească devine, practic, imposibilă.

Doar teoretic ar mai putea avea loc o soluție miliară, dar aceasta ar fi cu consecințe deosebit de grave, care pot merge până la anihilarea totală a celor două mari puteri nucleare, Rusia și America.

Deci, odată cu primul eșalon militar care se va cartirui permanent la Deveselu, Rusia nu va mai putea niciodată avea o soluție militară într-un eventual diferend cu România. Acesta este sensul afirmației guvernamentale că, în momentul de față, România se află la cel mai înalt nivel de securitate din istoria sa.

Am putea concluziona că, în sfârșit, americanii vin în România!

Avem, însă, și o conculzie cârcotașă!

Într-adevăr, România este mai sigură decât niciodată. Numai că, această stare, fie ea reală sau doar percepută, nu este nici meritul politicii românești în acest domeniu public și nici produsul instituțiilor de securitate și apărare naționale, ci al bunăvoinței americane, care consideră că, atunci când sporește nivelul de securitate a României până la un nivel nemaivăzut până astăzi, își servește propriile interese globale și își sporește propria sa securitate.

Mai rămâne să ne întrebăm și să întrebăm atât pe actualii cât și pe viitorii guvernanți ce ne facem dacă americanii se răzgândesc?

Articol publicat initial in ZiuaVeche.ro