Biserica laică

Vineri, 28 octombrie 2011, Catedrala Mitropolitană din Sibiu era neîncăpătoare. Se aflau în ea sute de prelați, în frunte cu doi patriarhi, unul al României și altul al Alexandriei, ceva mitropoliți, episcopi și alte grade mai mici, dar suficient de importante ca să justifice aurul, argintul și pietrele prețioase cu care erau împodobiți. Mai erau acolo și politicieni, de la „centru” și locali, precum și sibieni mai importanți sau mai modești, veniți să vadă cum sfântul lor este canonizat.

Toți aceștia au fost martori la patru evenimente succesive.

Întâi a fost liturghia. Aceasta este o slujbă religioasă prin care credincioșii iau contact cu dumnezeirea, prin intermediul preoților din biserică. De data aceasta, contactul a fost intermediat de cei mai înalți prelați pe care i-a putut aduna momentul, dar nu știm dacă intermedierea a fost mai propice sau nu, comparativ cu o liturghie obișnuită. Cert este că nici credincioșii pentru care s-a oficiat această slujbă religioasă nu erau unii pe care să îi întâlnești obișnuit într-o biserică.

Apoi a fost ceremonia de canonizare a Mitropolitului Transilvaniei, Sfântul Ierarh Andrei Șaguna, care a trăit cu mai bine de un secol și jumătate în urmă. Acesta fusese acceptat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române ca fiind intrat în rândul sfinților și, acum, se confirma acest accept print-o „rânduială bisericească”. S-a optat pentru o ceremonie scurtă, care a constat doar din discursuri și din citirea Tomosului sinodal, adică a documentului prin care se consfințește în scris faptul.

Al treilea eveniment a constat din schimburi de daruri între clericii autohtoni și cei invitați, ocazie cu care s-au schimbat și câteva cuvinte, de la microfonul bisericii. Preafericitul Părinte Teodoros al II-lea al Alexandriei, precum și Mitropolitul Parnasului au dat daruri Mitropolitului Ardealului, care, la rândul său, a făcut cadouri celor doi patriarhi și Mitropolitului de Parnas.

Pentru cei neinițiați în aceste grade și denumiri de funcții și care s-ar putea arăta nelămuriți că vorbim și de Mitropolia Transilvaniei și de Mitropolia Ardealului, ca și când ar fi două lucruri diferite, trebuie să precizăm că așa și sunt, cel puțin din punctul de vedere al aranjamentelor de putere din Biserica Ortodoxă Română. Mitropolia Transilvaniei, al cărui prim ierarh a fost Sfântul Andrei Șaguna, a încetat să existe acum câțiva ani și, în locul ei, a fost înființată Mitropolia Ardealului, alături de Mitropolia Clujului, Feleacului și celorlalte părți ce au mai rămas din Transilvania, altădată unită religios sub o singură mitropolie.

De altfel, după această ceremonie, ca să fie „politic corecți”, capii bisericii au plecat a doua zi și la Alba Iulia, adică în parohia celeilalte mitropolii transilvane, pentru a canoniza și acolo un sfânt fost mitropolit. Asta, ca să nu fie vorbe.

În sfârșit, cel de-al patrulea eveniment a fost cuvântarea domnului Traian Băsescu, președintele României, cu ocazia canonizării Sfântului Ierarh Andrei Șaguna, Mitoropolitul Transilvaniei, în Biserica Mitropolitană din Sibiu, din data de 28 octombrie 2011.

Acest ultim eveniment a fost amplu mediatizat, iar o fotografie de grup, făcută la ieșirea din Catedrala Mitropolitană, a făcut furori pe internet, de a ajuns aproape sigur să fie considerată fotografia anului 2011.

Foarte multă lume a comentat negativ acest discurs prezidențial, nu în ceea ce privește conținutul, ci doar evenimentul ca atare. Această foarte multă lume a considerat că o asemenea manifestație ar fi echivalentă cu fluieratul sau chiar scuipatul în biserică. Adică, opinia acestora a fost că „nu se face așa ceva”.

Au existat și opinii favorabile, dar ceva mai modeste și mult mai trase de păr. De exemplu, un individ zburlit și cu funcția subtitrată de „teolog” a justificat, la televizor, gestul băsist cu faptul că politicienii merg frecvent în biserică, unde mai și vorbesc în public, în Germania!

Însă, așa cum am prezentat aici, corect și documentat, faptele, președintele României, domnul Traian Băsescu, nu s-a interpus nici peste slujba religioasă, nici peste ceremonia de canonizare, nici măcar peste schimbul de daruri între prelați. El, sau domnia sa, cum vreți să îl identificați, a apucat la microfon tocmai la sfârșit, când unii erau preocupați să numere pietrele prețioase de pe coperta cărții primite în dar iar alții să găsească drumul spre ieșire, fără să se împiedice în toiagurile aurite și odăjdiile preoțești cu trenă.

Alții au blamat clerul prezent la evenimente pentru faptul că acesta și biserica pe care o reprezintă sunt aserviți puterii, că face domnul Traian Băsescu, președintele României, ce vrea cu ei, de parcă ar fi doar niște simpli ofițeri de securitate pe care îi poate pune el, sau domnia sa, în calitatea de comandant al tuturor forțelor armate, să facă instrucție de front până îl doare gura, că ei nu respectă propriile lor reguli și canoane și așa mai departe.

Acestora le putem spune, fără să greșim, că acest cler, atât de blamat, este compus din oameni dedicați lui Dumnezeu, care posedă un profund înțeles al lumii și naturii umane și care pot descifra cu ușurință stările sufletești prin care trece înâiul politician al țării. Ei l-au priceput cel mai bine că, după ce a stat închis în palate atâta amar de vreme, unde i-au lipsit cu durere băile de mulțime, l-a luat entuziasmul ca un val, când s-a văzut între oameni care nu i-au mai strigat nimic injurios, nici nu i-au mai amintit de execrabila guvernare pe care o păstorește, ci chiar i-au lăsat impresia că îi sunt favorabili. Cum să nu te adresezi unei asemenea mulțimi?! Mai ales când te dă și la televizor!

Mai puțin mediatizate, deși au fost consemnate, au fost și protestele unor leaderi politici prezenți la evenimente, de exemplu, cel al lui Corneliu Vadim Tudor sau opiniile defavorabile ale unor simpli cetățeni, cum a fost cazul unuia care a strigat, din mulțimea adunată în preajmă: „Domnule Băsescu, opriți corupția!”

Pe acestea, însă, trebuie să le preluăm critic în relatarea noastră. Desigur, Vadim Tudor a ținut să își vocalizeze protestul, pentru a mai diminua din „capitalul” propagandistic atras de la proprii simpatizanți de discursul domnului Traian Băsescu, președintele României, în Catedrala ce găzduia, până la schizmă, altarul simbolic al românismului transilvan. Pentru că, domnul Traian Băsescu, președintele României, nu vorbește niciodată doar ca să se audă. El, sau domnia sa, are, întotdeauna, un mesaj de transmis și un public țintă de primit acel mesaj. De data aceasta, ca de multe alte dăți, vorbim de un mesaj naționalist pentru românii transilvăneni, încă oropsiți în propria lor țară, la două secole după ce Sfântul Andrei Șaguna și-a început misiunea de ridicare a acestei nații la rangul pe care îl merită și la șapte ani de guvernare a actualului președinte al României, domnul Traian Băsescu.

Marele absent de la evenimente a fost domnul Aliodor Manolea sau înlocuitorul legal al acestuia în funcția de paranormal prezidențial. Probabil că prezența acestuia nu a fost considerată de bun augur într-o biserică ce luptă împotriva vrăjilor și vrăjitorilor.

Ceea ce am reținut însă noi, cu mințile noastre, din aceste evenimente, este abdicarea de la principiul domniei legii și în Biserica Ortodoxă Română.

Și zicem asta deoarece s-a văzut cu ochiul liber cum au fost nesocotite canoanele și rânduielile bisericești stabilite tocmai de cei care le încalcă, probabil după principiul profund românesc „eu te-am făcut, eu te omor”. Sau, să fie oare acest principiu de origine minoritară?! Din păcate, nu ne mai este nimic foarte clar, în zilele noastre...

Partidul

În momentul în care s-a schimbat regimul politic în România, pluripartidismul a fost proclamat ca una dintre noile temelii de construcție statală, sau, cum le zice Constituția, unul dintre „idealurile Revoluției de la 1989”.

Cofragul acestei temelii a fost imediat umplut cu partide și partiduțe.

Unele s-au autointitulat „istorice”, pentru că au preluat denumirile partidelor politice existente înainte de formarea partidului comunist unic și chiar au cooptat în conducerea lor pe unii dintre foștii activiști de pe vremuri, care supraviețuiseră exterminării fizice practicată de comuniștii locali sau din import în deceniile cinci și șase ale secolului trecut.

Altele s-au proclamat ca partide pe cele mai diverse motive, de la Frontul Salvării Naționale la România Mare și, de acolo, mai departe, până la Partidul Pensionarilor și au adunat mai mulți sau mai puțini membri.

Cu toții, vechi și noi, au început vânătoarea de sedii și de subvenții de la statul cel nou, care încuraja pluripartidismul. Unora le-a mers mai bine decât altora în această vânătoare, probabil pentru că se împrieteniseră sau chiar se încuscriseră cu pazincii terenurilor și loturilor pe care se desfășura ea.

În momentul acela a devenit evident că munca de partid este o activitate lucrativă benefică, că aceasta se lasă cu salarii bune, cu șoferi și portari care îți spun „să trăiți” doar pentru că exiști și cu sedii somptuase în care să îți inviți familia, prietenii și iubitele să vadă cât de „boier” ai devenit.

Criteriile pentru a fi „cooptat” în munca de partid au fost de la început și sunt și acum greu de identificat. Există o „bucătărie internă” și secretă unde se coc „leaderii de partid”, activiștii de toate rangurile și, bineînțeles, glazura politică a parlamentarilor și reprezentanților locali, pe care îi știe, îi vede și îi votează toată lumea. Nu avem cunoștință despre procesul coacerii, dar ne dăm seama de rezultatele lui și putem aprecia cât de bun sau de prost a fost bucătarul. În orice caz, în nici una dintre aceste „bucătării interne”, ingredinetele folosite nu au fost nici capacitatea de a genera sau de a-și însuși ideologii politice, nici cea de reprezentare politică a maselor.

Probabil că la acești muncitori ai partidelor se referea cineva care vorbea de „politicieni de profesie”, ca și când meseria de politician ar fi ceva rău, urât și chiar de blamat. Pentru că numai cu referire la ei ar avea dreptate acel cineva să zică de „politicieni de profesie” ca înjurătură.

Altfel, meseria de politician este la fel de onorabilă ca oricare alta, în condițiile în care respectivul a petrecut suficient timp înțelegând și absorbind cunoașterea unei anumite școli de gândire politică și a dobândit intrumentele teoretice și concrete pentru practicarea acestei meserii, inclusiv deontologia specifică, și are și calitățile necesare oricărui lucrător cu oamenii: talent, dăruire, pricepere și capacitate de efort.

Sunt câteva probleme care fac interesantă discuția despre partidele politice și politicienii de profesie care le ocupă.

Prima și cea mai importantă problemă, aproape vitală pentru o bună parte a populației, este că pe mâna acestor partide și politicieni ajunge o parte semnificativă a avuției naționale, aproape 40 la sută, iar aceștia o redistribuie după voința și priceperea lor, astfel încât unii vor avea mai mult iar alții mai puțin sau deloc din această avuție. În plus, deciziile luate de ei și modul lor de a „face politică” influențează cursul activității de realizare și a restului produsului național.

De aceea un politician prost este prost nu pentru că nu îl duce mintea sau că se face de râs în public, ci pentru că îi ies prost lucrurile de colectare și redistribuire a ceea ce primește de la popor și mai și încurcă pe cei care muncesc de-adevăratelea și bine în țara asta. Cum și reversul este valabil, un politician bun nefiind unul frumos și deștept, sau darnic cu cine îl apreciază, ci cel care face bine lucrurile acestea, mulțumind pe cât mai mulți și punând umărul la prosperiatatea tuturor.

A doua problemă cu partidele este că acestea s-au născut dintr-un „principiu” sau un „ideal” de organizare socială, adică dintr-o necesiate declarată de cineva și nu dintr-o necesitate naturală. A venit cineva și ne-a spus: trebuie să aveți partide politice, nu foarte multe că vă încurcă, dar oricum mai multe de unul și trebuie să aveți politicieni care să facă munca politică în partidele respective. De ce? Pentru că așa este și în alte părți!

De ce este acest lucru o problemă? Din două motive. În primul rând, motivul minor este că se crează astfel doar un mimetism, o copie a unei realități din alte țări, care este la noi doar de suprafață, cam la fel cu satele de carton pe care i l-a pregătit generalul Potemkin țarinei Ecaterina a II-a a Rusiei, ca să le vadă din mersul trăsurii, pentru a crede că valoarea cuceririlor generalului era mult mai serioasă decât niște stânci golașe, care erau ascunse de acele fațade.

Nevoia de partide și politicieni ar trebui să se ivească din interiorul societății, din profunzimile structurilor sociale, motorul acesteia fiind reprezentarea, adică alegerea unui individ care să susțină interesele și năzuințele mai multora, ce sunt prea ocupați cu producerea de bunăstare și nu au timp să se reprezinte singuri. Dar străfundurile societății românești nu au scos nimic la iveală, în ultimii douăzeci de ani.

Al doilea motiv, major de data asta, este că, în aceiași perioadă de două decenii și tocmai în acele locuri de unde ne vin și chiar ni se bagă pe gât indicațiile de partidism, s-a dovedit că sistemul politic este prost croit, că mare parte din oameni și-au pierdut încrederea în partidele tradiționale și în politicienii care le populează și că vor un alt tip de reprezentare, mai directă și mai angajată.

Deci, avem o problemă de mers împotriva cursului lumii, când încurajăm partidismul și ne bazăm pe politicieni să ne facă bine, când ei nu știu cum să facă acest lucru și nici nu au de la cine să învețe, pentru că cei care impun un asemenea „principiu” sunt ei înșiși dezavuați de proprii cetățeni.

A treia problemă este că, peste tot în lume, deci și în România, partidele politice tind să confiște domeniul public în favoarea lor exclusivă. Adică, să fie numai ei în capul mesei cu bucatele întregului popor și să interzică sau să descurajeze oricare alte forme de reprezentare și de conducere a treburilor țării decât cele centrate pe politicieni și partidele lor.

În multe țări, această confiscare nu depășește cadrul legal. De aceea pot apărea noi forme de reprezentare ex-partinică, de factură socială sau chiar individuală. La noi, politicienii sunt mai vajnici decât omologii lor străini și lărgesc, îndoaie sau modifică respectivul cadru legal după pofta inimii, astfel încât ei se protejează pe sine și țin confiscat domeniul public cu legea în brațe.

Dacă nu ești fiica patronului politic al țării, nu ai nici o șansă de a fi ales ca independent. În unele cazuri, nici măcar nu poți candida ca independent. Mai mult, la noi este imposibilă orice altă formă de organizare a reprezentării sociale în afara partidelor, cu excepția Uniunii Democratice a Maghiarilor din România, care nu vor ei să se numească partid.

A patra problemă este cea de loialitate. În general, condiția însăși a sistemului public este una de încredere a fiecărui cetățean în sistem și în ceilalți membri ai societății că vor acționa, cu toții, exclusiv pentru binele comun. Asta nu înseamnă că ei nu pot acționa și pentru binele individual, cum le venise ideea comuniștilor, de a opune binele colectiv celui individual, ci înseamnă doar că fiecare se așteaptă ca ceilalți să nu își procure binele propriu pe seama sau împotriva binelui celorlalți. Iar cei care fac totuși acest lucru să fie numiți trădători și sancționați ca atare.

Partidele politice românești nu au însă nici o problemă de loialitate. Aceasta nu este pentru nimeni un criteriu de organizare a vieții politice sau publice. Ca urmare, limbajul public s-a îmbogățit cu efuemisme pentru termenul de trădate. Acum îi zice „traseism” sau „reprezentarea unor interese din afară”, iar în loc de sancțiuni avem „reevaluarea” trădătorilor în noile poziții.
Chiar dacă partidele și politicienii nu au o asemenea problemă de loialitate, cetățenii ar trebui totuși să aibă grijă că trădarea este endemică, adică se propagă în societate cu repeziciune și ajunge să distrugă complet acea societate.

Cum ar trebui să aibă grijă și de viața lor politică, care are nu numai cele patru probleme amintite mai sus, ci și multe altele, astfel încât o asemenea viață a ajuns mai mult să încurce decât să ajute viața noastră cea de toate zilele.

Tâmpitul român

La sfârşitul lunii octombrie 2011, nu mai putem vorbi, în România, despre proasta guvernare a Executivului Boc din regimul Băsescu, pentru că trebuie să degradăm acest rating cetăţenesc la nivelul de tâmpita guvernare.

Nu putem şti cu siguranţă cine se face vinovat de acest rating, adică cine este mai tâmpit dintre toţi: patronul guvernului, adică preşedintele de ţară, şeful guvernului, adică Boc sau Udrea, sau cetăţeanul român, adică eu, cel care îi mai accept să facă exclusiv dobitoceli cu administraţia publică.

Ştim, însă, cu siguranţă, cine nu este tâmpit în ţara asta, adică cine este şmecher. Iar acest şmecher este cel sau cea care nu plăteşte taxele şi impozitele la stat.

Un criteriu de determinare a tâmpiţilor este să vedem cine îşi bate joc de ei.

Dacă aplicăm acest criteriu, eu, cetăţeanul român ies detaşat pe primul loc.

De mine şi-a bătut joc, chiar ieri, preşedintele Băsescu, care mi-a vorbit, cu mimată superioritate, de "achiziţia resurselor financiare pentru acoperirea nevoilor bugetului de stat". Adică, m-a luat de tâmpit, că eu nu aş şti că ar fi vorba de simple, dar oneorase şi costisitoare împrumuturi private pentru completarea bugetului public cu bani de la băncile comerciale. Bănci care, dacă au guvernul ca principal client, puţin le va mai păsa de alţi clienţi, ca mine, ce avem un risc mai mare decât statul, care, cum s-a văzut şi în cazul Greciei, nu poate da faliment, deşi ar trebui.

Tot de mine şi-au bătut joc, tot ieri, parlamentarii români, care nu sunt în stare să îşi facă datoria de reprezentare a mea în treburile legislativului. Cei din Senat s-au arătat şmecheri, că ei pot bloca "procesul legilativ", în loc să pună punctul pe gravele probleme ale acestui proces, care a ajuns să fie condus de preşedintele de ţară, în batjocora oricăror aşteptări ale mele, bazate pe Constituţie şi legile acestei Românii.

Cei din Guvernul Boc, în frunte cu purtătorul numelui, se cred nu numai şmecheri, dar şi "dăştepţi". Unul, cică ministru pe la Finanţe, îşi bătea joc de mine, chiar astăzi, explicând-mi, la radio, ce va fi şi ce nu va fi pus în bugetul pe anul viitor, ca şi când eu sunt atât de tâmpit ca să nu ştiu că bugetul ăsta trebuia să plece din ministerul lui acum vreo două luni, pentru urmarea paşiilor LEGALI ai procesului de formulare a acestui document esenţial.

Ca să nu mai vorbim de funcţionăraşii de la FMI, care s-au înfiinţat, senini şi zâmbitori, să discute "politica" de cheltuieli pe anul viitor a guvernului, bătându-şi astfel joc de mine, cel care îi plătesc de două ori, odată prin contribuţia mea la fond şi a doua oară prin dobânzile pe care le plătesc, tot ca cetăţean român, aceluiaşi fond. Adică ei mă iau de tâmpit că nu văd că ei nu reproşează guvernului care îi plăteşte din greu cu banii mei că ar fi trebuit să aibă bugetul încheiat şi trimis în Parlament la această dată şi nu rătăcind prin buzunarele ministrului de resort, care mai scoate câte o pagină la vedere, înainte de a intra în baie.

La fel, şi cei de la Banca Mondială, tot pe banii mei, mă anunţă că au făcut un "studiu", din care a rezultat că sunt unele întreprinderi proprietate de stat cam "nerentabile" şi că ar trebui privatizate. Aceşti "experţi" speră să fiu atât de tâmpit încât să nu mă prind că, pe de o parte, nu este nevoie de nici un studiu ca să îmi dau seama dacă o activitate economică este sau nu rentabilă, ci este suficient să văd bilanţul de venituri şi cheltuieli al acesteia, iar, pe de cealaltă parte, să nu ştiu că, de când este economia economie, nu se privatizează nici o întreprindere nerenatabilă, ci doar se dă pe degeaba, poate o "salvează" cineva, de preferinţă cei care au falimentat-o.

Singura mea satisfacţie, ca tâmpit ce sunt, de îşi bat toţi ăştia joc de mine în halul acesta, este că nu sunt singur.

Şi de preşedintele României îşi bat joc câţiva, nu chiar puţini. Unii dintre şmecherii care îşi bat joc de el sunt cei care îl îndeamnă să iasă în public şi să se arate complet impotent în treburile ţării, precum şi total depăşit de situaţii. Săptămâna asta, cel puţin, a ajuns de râsul curcilor, Că doar aşa se vede cum s-a dat el la Europa înainte de a participa la o şedinţă la care ar fi putut doar să ia notiţe, dacă nu i-ar fi tremurat prea tare mâna. Sau, cum s-a întors el de la Europa şi a explicat ce a înţeles pe acolo, deşi era evident că mâna îi tremurase prea tare ca să ia notiţe şi, atunci, a vorbit liber şi ininteligibil. Singura chestie care i-a ieşit mai clar a fost eticheta de "soluţie imorală" dată măsurilor de salvare a statului grec de la faliment. Pentru rigurozitate, trebuie să menţionez că el a folosit sintagma "soluţie care nu este morală", probabil pentru ca să nu se confunde cu soluţia lui de guvernare, de acum câţiva ani, căreia tot el i-a zis "imorală".

Dar, cel mai mult m-a uns la inimă, că nu sunt singurul tâmpit vinovat de actuala guvernare, modul în care cei de la Institutul Naţional de Statistică şi-au bătut joc de Boc şi gaşca lui de guvernanţi. Exact atunci când forul european de resort a anunţat public vestea că şi-a recăpătat încrederea în acest institut şi că, de acum încolo, va lua în seamă datele furnizate de acesta, bieţii statisticieni s-au apucat de "organizarea şi desfăşurarea" RECENSĂMÂNTULUI! Credeţi că, aşa cum a fost recensământul pregătit şi cum s-a desfăşurat el până astăzi, când mai este doar o singură zi lucrătoare din programul lui, va îndrăzni cineva, cu cât de cât bun simţ, să creadă că datele obţinute prin acest haos incredibil vor putea avea vreo valabilitate?

Însă, trebuie să recunosc simplul şi evidentul fapt că nu este nimeni mai tâmpit decât mine, pentru că de mine îşi bat joc toţi cei pe care îi plătesc să mă "administreze", precum şi cei care nu plătesc nimănui nimic, ci doar profită de "administratia publică" pentru a se îmbogăţi, iar eu îi las. Ba, mai mult, continui să dau bani "la stat", ca să aibă unii de unde fura, iar alţii de unde "da" la rude, prieteni şi amanţi sau amante. Iar, la anul, la vot, îi voi alege sau realege, după caz.

Cu înţelepciune, desigur.

I am fine without you = ce bine mi-e fără tine

Dedic această piesă tuturor celor care au intrat în viața mea fără să mă întrebe și acum se cred de neînlocuit sau chiar vitali pentru mine. Din titlu rezultă că se înșală amarnic...

Rex dixit

Se zice că, în ajunul zilei aniversare a Regelui Mihai, cineva din presă l-ar fi întrebat pe Băsescu de la Președinție dacă are să îi transmită vreun mesaj public majestății sale. La care Băsescu ar fi răspuns: „Ce să îi transmit?”

Nu am verificat veridicitatea acestei informații și nici nu aveam de ce să o facem. Descrierea reacției băsesciane este, oricium, foarte credibilă. Bineînțeles că este total nepoliticos să răspunzi la o întrebare cu o altă întrebare, dar cine ar putea să dea cel puțin un exemplu de comportament politicos al acestui marinar grobian, abandonat pe uscat după ce a făcut prăpăd cu vapoarele proprii sau cu cele aflate prin preajmă? Pe lângă asta, este în stilul caracteristic al domnului Băsescu să facă pe prostul, încât nici nu mai ști când este chiar prost și când este doar needucat, incult și nepriceput în treburile biroului său.

Probabil că, în mintea lui rudimentară, a crezut că este spiritual punând acea întrebare în chip de răspuns, adică: ce ar mai fi de spus, după câte am spus eu despre Rege?

Cert este că Băsescu a tăcut. Nici măcar La Mulți Ani, Majestate, nu a spus.

Regele Mihai i-a trasmis totuși domnului Băsescu Traian, aflat în scaunul prezidențial al țării, câteva vorbe, fără să îi pomenească însă numele. Și nu de oriunde, ci de la înalta tribună a Parlamentului României. Și nu oricând, ci de ziua sa aniversară, la împlinirea a 90 de ani de viață și 84 de ani de regalitate. Adică, cu o inegalabilă autoritate morală, instituțională și existențială.

Iată-le:

„Politica poate însă aduce prejudicii cetățeanului, dacă este aplicată în disprețul eticii, personalizând puterea și nesocotind rostul primordial al instituțiilor statului.”

„Instituțiile democratice nu sunt guvernate doar de legi, ci și de etică, simț al datoriei.”

„Iubirea de țară și competența sunt criteriile principale ale vieții publice.”

„Cinismul, interesul îngust și lașitatea nu trebuie să ne ocupe viața.”

„Demagogia, disimularea, egoismul primitiv, agățarea de putere și bunul plac nu au ce câuta în instituțiile românești ale anului 2011. Ele aduc prea mult aminte de anii dinainte de 1989.”

„România are nevoie de cârmuitori respectați și pricepuți.”

Oare Băsescu ar fi în stare să înțeleagă cât îi sunt de potrivite aceste remarci regale?

În serviciul dumneavoastră

Vineri și sâmbătă, 21 și 22 octombrie 2011, a avut loc, la București, Consiliul Național al Partidului Social Democrat (PSD). După aceste două zile de lucrări în plen și pe „atelierele viitorului”, putem spune că singura caracteristică a acestei formațiuni politice aflate în opoziție este că nu se află la putere. Ceea ce înseamnă puțin, foarte puțin pentru mine, cetățeanul român.

În mod normal, orice opoziție ajunge acolo deoarece reprezintă sau a fost votată de o minoritate. Iar cât timp este acolo, opoziția trebuie să facă două lucruri: să reprezinte cât poate mai bine și mai convingător acea minoritate și să își completeze agenda politică cu alte teme care să atragă noi simpatizanți, astfel încât să poată deveni o majoritate, la următoarele alegeri. Îndeplinirea acestor cerințe ne-ar determina să zicem că cei din opoziție fac treabă bună.

Când opoziția nu face altceva decât să aibă reacții la ceea ce fac sau doar spun cei de la guvernare, iar aceste reacții sunt doar declarații de principii și intenții că ce ar face ea de-ar fi la putere, eu nu mă simt nici reprezentat de acești opozanți, deși nu sunt deloc favorabil actualei puteri, nici încrezător că interesele, dorințele și năzuințele mele vor fi servite corespunzător de aceștia, odată ajunși la guvernare.

În afara discursurilor și declarațiilor preluate mai mult sau mai puțin de mass media, consiliul PSD a mai produs trei rezoluții, de câte trei sferturi de pagină fiecare. Cum rezultă din preambulul acestor documente, problemele abordate sunt exclusiv reacții la „politica” președintelui Băsescu și a partidului său democrat și liberal (PDL). Am pus între ghilimele cuvântul „politica”, deoarece, în sensul teoriei științei sociale, numai politică nu poate fi numită atitudinea și comportamentul guvernamental al lui Băsescu și PDL. Dar nici „rezoluțiile” PSD-iste nu se apropie prea mult de înțelesul teoretic al acestei noțiuni.

Și vorbim aici de aspectele teoretice, pentru simplul motiv că nu am putut decela nici o însemnătate practică a demersurilor făcute de PSD la consiliul său, în rolul de partid de opoziție.

La modul general, m-aș fi așteptat ca o asemenea conferință națională să abordeze o singură problemă doctrinară, cea a armonizării doctrinei social-democrate cu cea liberală, având în vedere existența Uniunii Social Liberale, constituită deja pe considerentul luptei împotriva puterii actuale, înainte de a se fi tranșat clarificările ideologice necesare.

Și, dacă tot s-au adunat, m-aș mai fi așteptat ca membrii consiliului să dezbată și să ia atitudine, sau să adopte rezoluții pe baza agendei cetățeanului și nu pe cea a puterii.

Pentru că, ce vor face ei cu aceste rezoluții ale lor dacă mâine vine Boc sau chiar Udrea și declară că și ei, pdl-iștii, sunt pentru alegeri separate, regionalizare și revizuirea Constituției așa cum zice PSD, precum și pentru democrație și libertate și statul social? O asemenea declarație, chiar neurmată de gesturi concrete face nulă toată munca organizatorică și toate eforturile intelectuale de două zile de toamnă, ale Consiliului Național al PSD!

Sau, și mai tranșant, ce se fac cei din PSD dacă „puterea” își schimbă agenda sau adaugă noi teme în dezbaterea publică? Vor face o nouă ședință a consiliului național, pentru adoptarea unor alte rezoluții pe acele noi teme și agendă?

Este oricum caraghios să acuzi, chiar și pe bună dreptate, actuala putere politică de o guvernare proastă și în totală lipsă de respect față de cetățean și, în același timp să nu faci nici un gest pentru preluarea agendei cetățeanului în discursul politic.

Înainte de a fi viitori salvatori ai statului social, ai democrației și libertății, precum și promotorii unei anumite legi electorale, a unui tip de regionalizare și a unor anumite modificări constituționale, actualii opozanți ar fi trebuit să se arate interesați de ce pot face astăzi ei, din poziția aceasta pe care o au, pentru a servi cetățeanul în domeniile concrete de interes al acestuia.

De exemplu, vine Băsescu și vorbește de moartea statului social, adică acela plin de „asistați” și, apoi, este completat de ministrul său de externe care ne explică existența a două Românii, una a hoților de la stat și leneșilor și alta a celor harnici. Însă, este oare aceasta o precupare reală și presantă a cetățeanului român?

Statul social ar fi, în interpretarea comună a puterii și opoziței acel stat care „dă” la toți și, cu preponderență, la cei care nu au. Cetățeanul român s-a obișnuit însă cu faptul că statul nu poate „da” nimic, ci doar redistribuie segmentelor de cetățeni o parte din avuția națională produsă pe parcursul fiecărui an.

Și, totuși, sunt însă unii care trăiesc de pe urma statului. Câțiva dintre aceștia, foarte puțini numeric și numiți eufemistic „clientela politică”, pun mâna pe o parte mare a avuției publice, în principal prin acte de corupție și nepotism la nivelul administrației centrale și locale, având asigurată protecția procuraturii și chiar a justiției. Și mai sunt alții, mai mulți, care contează pe stat pentru a-și duce traiul de pe o zi pe alta.

Între aceștia nu includem pensionarii, care au propriul lor sistem public de pensii, deși acest sistem este controlat tot de aceeași putere politică aflată la conducerea statului.

Restul populației, majoritarii, nu așteaptă de la stat să le dea nimic, ci doar să își îndeplinească funcțiile specifice, de producere a unor bunuri publice, cum sunt securitatea și apărarea națională, învățământul de stat, sănătatea publică și protecția mediului. Aceștia din urmă ar vrea să vadă, din partea opoziției, o nouă politică de redistribuire mai echitabilă a acestei avuții și nu promisiuni că noua guvernare va da mai mult decât actuala.

Deci, pe acești români nu îi preocupă soarta statului social, ci faptul că statul român, atât cel actual cât și cel previzibil în viitor, nu prea este capabil să își îndeplinească aceste funcții, din cauza proastei guvernări, a lipsei de interes și de respect ale puterii față de cetățeni și datorită corupției și domniei bunului plac în administrația publică centrală și locală.

De exemplu, pentru cetățeanul mediu, nu statul social este în pericol, ci funcțiile de securitate și ordine publică ale acestuia.

Românii știu că țara lor se află acum în cea mai bună condiție de securitate națională nu datorită guvernului lor, ci amabilității sau convergenței de interese ale străinilor față de România, adică unor situații asupra cărora noi nu avem nici un control. În plus, actuala putere folosește această condiție pentru a subfinanța drastic sistemul de apărare națională și pentru desființarea armatei de rezervă, cu consecințe dezastruoase pe termen mediu sau lung. Armata este masiv politizată la toate eșaloanele, iar cheltuirea banului public pentru apărare nu se face sub control parlamentar. Actuala guvernare face demersuri oculte pentru înlocuirea legilor care gestionează domeniul, deși, până acum, nu a prea respectat aceste legi.

Concomitent cu această stare, în discursul prezidențial se evidențiază, de câtăva vreme, tendința de a născoci un inamic concret la adresa României, în buna procedură dictatorială de a coaliza întreaga națiune în jurul comandantului suprem, pentru apărarea patriei. Bineînțeles, cunoscătorii știu că Băsescu nu se preocupă de românii din România când introduce subiectul amenințării rusești, că despre ea este vorba, ci îl interesează doar voturile moldovenilor din Republica lor, care îl văd pe căpitanul de vapor ca pe Arhanghelul Mihail, cel care a ridicat lancea împotriva balaurului biblic. Numai să îndrăznească acel balaur să vină, că vede el! Și, până atunci, hai să îl votăm pe Băsescu, care este gata să dea ordinul „Români, treceți Prutul!”

Sună patriotic, biblic și mobilizator un asemenea discurs, dar, în realitate, el nu ar avea ce căuta într-un sistem politic și de stat în care domnește legea, iar opoziția se preocupă de îndeplinirea funcției de securitate și apărare a statului, acum, cât este în opoziție, și nu când și dacă va ajunge, din nou, la putere.

Și mai mult decât de problemele de securitate, cetățeanului român îi pasă de condiția de ordine publică pe care acest stat, social sau nu, ar trebui să o satisfacă, dar nu o face aproape deloc.

Poliția se mândrește cu Eurobarometrul, care măsoară, printre altele, percepția cetățenilor față de propria securitate și care arată că românul este în mare parte încântat de soarta sa. Numai că fiecare caz adus în discuția publică arată o încrengătură serioasă între organele de ordine publică și crima organizată, în condițiile exacerbării corupției, nepotismului și bunului plac al celor de la guvernare, care sunt, practic, de neatins, din punct de vedere justițiar.

Liniștea și siguranța cetățeanului este asigurată mai mult de sistemul de încurscriri între noua categorie socială inventată în regimul Băsescu și care este alcătuită din „interlopi”. Dacă te ai bine cu acești interlopi poți fi șef de stat sau simplu cetățean. Dacă nu, trebuie să porți sabie ninja sau o armă de foc. Dar nici pe acestea nu le poți folosi fără să te ai bine cu poliția și procuratura. Iar acești polițiști și procurori sunt controlați politic și subordonați bandelor și clanurilor cărora le asigură protecția.

Cu toate acestea, nici una dintre rezoluțiile Consiliului Național al PSD nu suflă nici o vorbă despre acest domeniu esențial al statului, nici ca problemă identificată, nici ca politică de abordare și soluționare a ei.

Când vorbește despre stat, rezoluția de resort a conferinței de zilele trecute nu propune o asemena politică, ci doar face declarații extrem de vagi, de tipul să fie locuri de muncă, să fie impozite mai mici și lefuri mai mari, școală și spitale mai bune, precum și adoptarea a două coduri, unul al muncii și altul al „egalității de tratament între bărbați și femei”.

În aceiași rezoluție nu găsim nimic despre corupția endemică și manifestă la toate nivelurile domeniului public, care poate duce nu la dispariția statului social, ci chiar a statului ca atare, prin prăbușirea instituțiilor sale, în urma totalei neîncrederi a publicului în acestea.

Atât despre stat, fie social sau nu.

Se întâmplă că, cei aflați astăzi, în România, în opoziție, cred că singura lor datorie este să critice guvernul, ceea ce este de înțeles, atunci când avem de-a face cu acest guvern Boc din regimul Băsescu, cel mai corupt și mai neîndemânatic în treburile țării guvern din toată istoria nației, de la facerea ei încoace.

Totuși, este cazul să le spunem aici că nu au dreptate și că, făcând așa, nu se arată mai buni nici ca opozanți, nici ca viitori guvernanți, pentru că vorbesc doar între ei, fără să țină seama de cetățeanul în serviciul căruia ar trebui să fie chiar de pe acum.

Accidentarul

În mod normal, nu ar putea exista, în limba română, un asemenea cuvânt: accidentarul. Pentru că o asemenea formă verbală sugerează că persoana numită astfel se ocupă cu producerea de accidente. Ceea ce, evident, nu are nici un sens, deoarece accidentul este o întâmplare, nu o preocupare sau o profesiune.

Și totuși...

Zilele acestea, duminică 16 octombrie și luni 17 octombrie, se vorbește și se scrie nemăsurat de mult despre un accident produs de un ins care se ocupă cu televiziunea, Șerban Huidu. Acesta se afla la volanul unui autoturism cu formă și culoare de dric, pe contrasens, când a lovit frontal un alt autoturism ce arăta normal atât ca formă cât și culoare, în care se aflau trei persoane, toate decedate în urma impactului.

În general, speculațiile televizistice și scrise s-au învârtit în jurul ipotezei că Huidu ăsta ar putea fi vinovat nu neapărat de producerea acestui accident, care, oricum, este încă în curs de anchetare, ci vinovat de faptul că nu l-a prevenit, prin abținerea de a conduce „jipul”. Pentru că omul nostru s-a dovedit a fi predispus accidentelor, mai ales că s-a și dat cu capul de un copac, la schi, acum câtva timp.

Mie mi se pare și scabros și hilar să discuți un asemenea subiect în spațiul public. Chiar și în cel privat lumea se plictisește repede de astfel de speculații stupide. Dar, la noi ca la nimeni.

Să vă dau aici doar un exemplu de originalitate românească în mass media. La unul dintre posturile ce se autointitulează „de știri” dar sunt, de fapt, niște mașinării de făcut audiență pentru banii din reclame, ditamai directorul general, care este și realizator și comentator-moderator și chiar „vedetă”, a abordat subiectul accidentului lui Huidu îmbrăcat de parcă atunci ar fi coborât de la volanul unui dric autentic. Nu-i lipsea nici măcar batista albă, scoasă liniuță de un deget din buzunarul de la pieptul costumului negru. Eu atât știu despre emisiunea respectivă.

Treisprezece ore mai târziu, una dintre colaboratoarele sau subordonatele ori moderatoarele/prezentatoarele sale își începea emisiunea cu același subiect, dar și cu anunțul că are invitată în „studiou” o doamnă psiholog.

Ce credeți că a fost prima întrebare adresată invitatei? A fost ceva de tipul: Noi, cei de la acest post de televiziune, vorbim mai mult despre Șerban Huidu decât despre cele trei victime ale accidentului. Puteți să ne explicați de ce facem asta?

Bineînțeles, nu veți putea afla niciodată răspunsul la această întrebare de la mine, pentru că am schimbat instantaneu postul, fiindcă nu am nici răbdare și nici porniri masochiste să văd cum fac ai noștri prompteriști auto-psihanaliză în direct.

Și totuși, subiectul accidentului anticipat ar putea avea nu numai merite de audiență, dar și unele civice. Asta, deoarece, la noi, chiar există specia de accidentari.

De multă vreme, mie nu mi se întâmplă să merg mai mult de 20 km pe drumurile patriei fără să dau peste unul dintre ei. Și, atenție, nu vorbesc aici de acei derbedei care nu respectă nimic și pe nimeni în trafic și fac exclusiv ce vor ei. Aceștia sunt mult mai deși, poate chiar de două ori.

Ca să înțelegeți ce vreau să zic aici, vă dau un exemplu.

În această fotografie vedeți o mașină condusă pe contrasens, peste linia continuă, într-o localitate din Mărginimea Sibiului. Ce nu vedeți este viteza cu care circulă respectiva mașină și nici configurația drumului. Vă pot spune eu că șoferul acestei mașini mergea cu viteză mult mai mare decât cea admisă în locul acela și, cu acea viteză excesivă, depășea o coloană în totală lipsă de vizibilitate. Practic, doar întâmplarea a făcut să nu omoare pe cineva, fie un pui de găină, un cățel scăpat pe drum, un copil la joacă în fața porții sau chiar pe ocupanții unei mașini care ar fi putut veni de după curbă.

Dacă aș avea un cuvânt de spus în politica editorială a unui post de televiziune dotat și cu site de Internet, nici nu mi-ar păsa de Huidu, cel puțin atâta timp cât nu am ceva de spus, cum ar fi concluziile anchetei.

În schimb, aș deschide o pagină pe site-ul respectiv, pe care aș invita pe toată lumea să pună poze ca aceasta sau să spună povești adevărate ca cea de mai sus. Sunt convins că postul respectiv ar avea o audiență mai mare decât cea de cioclu, iar impactul social ar fi evident mai pozitiv decât speculațiile ridicole, de tipul Elodia.

Exemplul zoologic

Puțină lume știe cum a ajuns Irina să afle că există un pui de pisică, nou născut orb. Și mai puțină lume ar fi interesată de o asemenea știre. Oricum, majoritatea celor care știau asta, la vremea respectivă, au fost de părere că pisoiul trebuie scăpat de mizeriile vieții și trimis în lumea celor liniștiți și senini, printr-o metodă „umană”, desigur.

Numai că, Irina era de altă părere. Ea credea atunci, cum crede și astăzi, că fiecare ființă are dreptul la viață. De aceea și-a și făcut o meserie din ajutarea celor cu dizabilități. Deci, pisoiul a scăpat de condamnarea majoritară și a ajuns să fie îngrijit de Irina.

La vârsta de aproape un an, acest pisoi a nimerit și în viața mea, pentru câteva zile. Timpul pe care l-am petrecut împreună a fost o lecție continuă despre ce înseamnă viața, predată instinctiv de acest animal minuscul.

În primul rând, el nu știe că este orb și nici nu îi pasă.

Are, într-adevăr urechile ceva mai mari decât normal și, evident, ține minte locurile pe unde sau pe lângă care trece, pentru a nu da peste ele la întoarcere. Are și mirosul dezvoltat, dar care pisică nu îl are?!

Și mai are un mers ușor săltat, pentru că folosește labele din față și pentru a explora spațiul în care urmează să pătrundă. Dar nu pipăie, nedumerit de ceea ce ar fi sau nu ar fi acolo, ci doar are acel fel de a împinge laba ușor în față și în sus, în ritmul normal al mersului. Iar când știe unde se află, aleargă fără nici o problemă, ca orice pisică normală.

Tot ca orice pisică, se cațără pe unde poate. La un moment dat, a ajuns pe aparatul de aer condiționat de sub fereastră, ale cărui margini tocmai le identifica atent cu laba dreaptă, când l-am văzut ce face. Pentru mine, imaginea a fost una terifiantă, pentru că pisoiul ăsta are obiceiul să sară de pe masă sau de pe marginea canapelei fără nici o grijă. Cum știe el să își pregătească acel salt este un secret bine ținut. Numai că, de data asta era vorba de vreo șapte metri de gol sub cutia instalației respective. Probabil că simte curenții de aer sau are un magnetism exacerbat. Cert este că nu a sărit, ci a revenit pe fereastră în casă, la fel ca orice pisică, atunci când este chemată cu un pis-pis-pis convingător.

Bineînțeles, se mai lovește de obiecte atunci când se grăbește să facă ceva. Și, tot timpul, are treabă, are ceva de făcut. Prinde muște, vânează alte pisici din casă sau se antrenează cu jucării de pisică.

Dacă îi dai o bucată de carne nu o mănîncă direct, ci o „frăgezește”, o vânează și o aleargă îndelung, ca și cum ar fi vorba de o pradă. Din joaca asta, uneori prada sare mai departe sau într-o direcție neașteptată, iar pisoiul nu mai știe unde a ajuns. Atunci toate calitățile lui ies în evidență. Joacă teatru că nu i-ar mai păsa de ținta preocupării sale, doar-doar s-ar da singură de gol unde se află. Întoarce capul într-o parte, dar urechile mari, ca niște radare, au o altă direcție, printr-o mișcare independentă. În același timp, nările i se dialtă, poate prind o dâră din mirosul prăzii. În sfârșit, din două-trei salturi, în direcția cea mai probabilă în care s-ar putea afla „vânatul”, ajunge din nou să îl alerge prin casă, prin pase ușoare cu lăbuța.

În al doilea rând, este un pisoi mulțumit de sine și viața pe care o duce.

Toarce cu sârguință și este gata să petreacă timp îndelungat pe fotoliu sau în poala cuiva.

Singura lui problemă sunt celelalte pisici din casă. Acestea sunt foarte independente, ca orice feline și nu înțeleg de ce trebuie pisoiul ăsta să le pipăie, să le miroase de aproape sau chiar să se înghesuie în ele cu botul. Asta pentru că nici ele nu știu ce este aceea să fi orb.

De aici, ies uneori niște bătăi unu-la-unu în toată regula. Culmea este că, în majoritatea cazurilor, câștigă motanul nostru. Poate și pentru faptul că oponenții sunt femele și nu au forța lui. Dar și luptele fac parte din viață.

La una dintre aceste încăierări, am încercat să mă interpun și m-am ales cu antebrațul perforat atât de ghiarele cât și de colții luptătorului nostru, dintr-un singur atac. A fost nevoie de o vizită la medic și de un tratament cu antibiotice pentru a repara aceste zgârieturi, pentru că pisoiul este, tot la fel ca oricare altul, purtător în salivă de bacterii foarte toxice. Dar acesta este un episod banal. Ceea ce este remarcabil este că, după acel moment de mai puțin de două secunde, în care pisoiul mi-a atacat mâna pusă între el și cealaltă pisică, de câte ori îmi simte brațul, chiar atunci când este nervos sau cu treabă, se oprește și mă pipăie cu laba și chiar cu nasul, să vadă că totul este în regulă.

Câți oameni cunoașteți dumneavoastră care învață o lecție dintr-o singură repetare?!

Reportaj din Capitală

Majoritatea oamenilor din țara asta, România, sunt fermecați de București. Cu singura condiție, firește, să nu fie bucureșteni. Și să nu trebuiască să trăiască zilnic în acest oraș. Și, mai ales, să nu trebuiească să circule prin el.

Reportajul de față începe acum mulți ani, când primarul de atunci al Bucureștilor, generalul Băsescu (general cu funcția la primărie, atfel el fiind atunci, ca și acum, doar căpitan), a hotărât să facă un pasaj permenent de cale ferată, peste șinele de tren care treceau prin Gara Basarab și ajungeau în Gara de Nord.

Nu știm de ce a vrut el să facă asta și, probabil, nu îl va întreba nimeni, niciodată. Oricum „soluția” era, evident, o consumatoare flămândă de fonduri și greu de realizat, iar rezultatele se arătau modeste încă din faza de desen.

În toată lumea civilizată, când a venit vremea modernizării infrastructurii feroviare din centrul orașelor mari, s-au îngropat șinele de cale ferată, iar, la suprafață, s-au făcut parcuri, drumuri și parcări.

Următorul primar general s-a ocupat exclusiv de borduri și doar a săpat câteva șanțuri care să arate a „lucrări” în zona Basarab. Probabil a fost mulțumit cu prețul plătit și returnările primite. De asemenea, nu vom ști niciodată ce a fost în mintea lui de nu a făcut pasajul de cale ferată lăsat moștenire de predecesorul și șeful său, ajuns între timp președinte de țară.

În sfârșit, a venit „independentul” doctor de oameni care a fugit din spital la Primăria Capitalei, unde promisese să facă autostrăzi suspendate prin acest oraș. Până la urmă, a reușit să facă acel pasaj de cale ferată proiectat de Băsescu, căpitanul.

Numai că, în loc să iasă un simplu pasaj, a ieșit ditamai construcția, lungă și îngustă, suspendată de turnuri din care atârnă cabluri, de ai zice că este Golden Gate Bridge din San Francisco, California, Statele Unite ale Americii.

Asta, dacă treci cu satelitul peste el.

Pentru că, dacă ai de trecut pe roți dintr-o parte în alta, așa cum am reușit noi acum câteva zile, în două rînduri, iată ce se vede:

Dacă ești unul dintre sutele de mii de locuitori ai cartierelor Drumul Taberei și Militari și vrei să mergi în partea cealaltă a căii ferate ce duce la Gara de Nord, trebuie să ajungi pe acest pod ce joacă rolul de pasaj de cale ferată. Aceasta nu este o problemă simplă. Pentru că, dacă iei drumul drept pe care îl cunoști, nu nimerești direct pe pod, ci sub pod, cum se vede aici.

Iar faptul că o iei pe sub pod nu este în sine o problemă, dar cele trei rânduri de stopuri nesincronizate sunt o problemă care te costă între cinci și opt minute să urci pe pod, depinde de timpul zilei și tupeul celui de la volan.

Pe măsură ce este să ajungi chiar pe pod, aglomerația crește, deoare ce se produce o strungă, ca la oi, numai că, de data asta este vorba de mașini. Norocul nostru că suntem într-o mașină mică, altfel s-ar putea să nici nu trecem de „breteaua” care ne urcă pe pod.

Odată ajunși acolo, sus, pe calea rapidă de trecere peste șinele de cale ferată, din ce în ce mai ruginite din cauză de nefolosire, ne uimesc anumite lucruri. Primul este cât de mic, de îngust și meschin este podul pe care trecem.

Al doilea este cât de mare și nejustificat este orgoliul doctorului care a dezertat de la spital să ne „păstorească” infrastructura. Este drept că omul nu și-a pus portretul pe poduleț, dar acesta este plin de steagurile primăriei sale. Fie ele roșii...

... sau albe.

Singura explicație a prezenței acestor steaguri este ca să știm cu siguranță pe cine să înjurăm.

Asta pentru că, la un moment dat, traficul peste pod devine greoi sau chiar se oprește. Probabil este un accident, în față, ne putem gândi, dacă ambuteiajul nu s-ar produce de fiecare dată când trecem pe acolo.

Dar, după ce am trecut prima dată, ne lămurim pe deplin de unde provine acest dop permanent al traficului. În „înțelepciunea” lui, edilul a construit un pasaj care dă într-o intersecție unde întoarce un tramvai!

Bineînțeles, intersecția este prevăzută cu semafoare. Asta ca să putem număra cât ne ia să trecem prin ea. Vă pot spune eu că, prima dată, ne-a luat trei schimburi de stop, iar la ce-a de-a doua doar două schimburi de lumină verde.

Acum, ne dorim nespus să nu mai trecem nicidodată pe acolo, Nici să nu mai avem asemenea dobitoci ca edili ai Capitalei. Vestea bună este că îndeplinirea acestor două dorințe ține exclusiv de noi înșine.

O mie de cuvinte

Recent, mi-a atras atenția o fotografie folosită într-o publicație ca să ilustreze ce a mai zis domnul Dănilă.

Este vorba de o imagine din timpul vizitei șefului Statului Major General, generalul locotenent Ștefan Dănilă, la Pentagon. Mai precis, o poză luată înaintea întrevederii pe care șeful român a avut-o cu locțiitorul omologului său american, admiralul James A. Winnefeld. Deoarece imaginea respectivă vorbește singură numai celor inițiați în problemele milităriei și protocolului, va trebui să explic în continuare ce mi-a atras atenția la această fotografie:

Prima impresie pe care o face generalul român din această fotografie este una proastă. Și asta, din câteva motive.

În primul rând, nu este politicos să faci o vizită îmbrăcat cu haină (veston în termeni militărești) unuia îmbrăcat în cămașă (bluză militară), mai ales când este cu mânecă scurtă.

Desigur, s-ar putea să nu fie generalul român de vină, el așteptându-se să fie primit de gazda sa americană îmbrăcat la fel de pompos. Dar, văzând că acesta vrea să îl primească în cămașă cu mânecuțe scurte, ar fi putut și el să își scoată haina și să rămână, la rândul său, tot în cămașă, chiar dacă cu mânecă lungă. Măcar pentru poză.

Putem exemplica această observație cu o fotografie luată în condiții similare, cu o lună mai înainte, cu ocazia unui alt vizitator străin, omologul australian al vice-ului american care l-a primit și pe românul nostru:

Cum, la fel de ușor, putem exemplifica și ipostaza în care ambele personaje ale fotografiei sunt îmbrăcați cu haină și cravată, cum este cazul întîlnirii la biroul său (office call) a amiralului Mullen cu un general britanic de aviație, la nici o săptămână după vizita românului nostru:

Oricum, excludem ipoteza că cei care au pregătit vizita generalului Dănilă, fie ei de la București ori de la Ambasada României la Washington D.C. nu ar fi știut că, la Pentagon, numai atașații militari poartă eghileți.

Pentru cei novici în terminologia militară, eghileții sunt acele franjuri care atârnă de umărul generalui român, în poza de mai sus. Acești eghileți au, în principiu, o semnificație duală. Pe de o parte, în România, înseamnă o formă mai distinsă de ținută militară, pentru că se adaugă, doar în anumite ocazii festive, la o haină purtată uzual de ofițer. Pe de altă parte, înseamnă, în mod tradițional, un semn sau simbol de subordonare. Legenda urbană spune că Napoleon i-a obligat pe ofițerii de stat major cu care lucra, inclusiv pe mareșalii și generalii săi, să aibă, în permanență, la întâlnirile lor, creioane cu care să își noteze ordinele.

Aceste creioane trebuiau să fie la vedere, legate de uniformă, ca să nu le piardă. Iar pompoșii ofițeri francezi au inventat o legătură cu fir de aur, care a rămas în tradiția militară ca eghileți. Cine vedea un ofițer trecând, cu franjurile aurite atârnându-i de umăr, știa că respectivul se subordonează direct împăratului și merge la ședințele de stat major ale acestuia.

Dacă vă uitați cu atenție la fotografia de mai sus, veți găsi la capetele firului de aur, din uniforma românului, două atârnături metalice și aurite, care simbolizează exact acele creioane napoleoniene.

Revenind la domnul Dănilă, el probabil că și-a dorit să se arate mai împopoțonat decât interlocutorul său, în speranța că acesta nu ar ști semnificația eghileților și l-ar impresiona combinația de albastru și auriu a uniformei românului. Asta pentru că, la fel de probabil, bietul român nu ar fi avut alte motive de fală personală.

Americanii au un respect deosebit pentru uniformă, dar și o împărțire a acestor uniforme pe clase, între care este și cea de serviciu, pe care o poartă, evident, pe timpul unei zile obișnuite de lucru. Această clasă permite variații multiple, pentru că, în viziunea lor, este mai importantă munca pe care o fac acolo, decât modul cum sunt îmbrăcați pe timpul zilei. În mod firesc, la o vizită de lucru, toată lumea se așteaptă ca toți să fie îmbrăcați în uniformă de serviciu și nu de înaltă ținută protocolară.

Iată aici un exemplu. Cu o săptămână înaintea vizitei generalului român, șeful de atunci al tuturor militarilor americani, amiralul Mike Mullen, a găzduit o masă de prânz de rămas bun, în onoarea unuia dintre subordonații săi, șeful operațiilor navale, la care au participat și alți generali, șefi de forțe armate sau locțiitori. Fiecare a fost îmbrăcat cum a crezut de cuviință, ca la birou:

În concluzie, de fiecare dată când veți vedea un ofițer mai împopoțonat decât interlocutorul său, aveți posibilitatea să vă întrebați dacă, nu cumva, acesta vrea să spună că acea ținută este cam singurul argument de autoritate profesională pe care l-a putut aduce în discuție.

O taină

Te țineam ușor în palmă

Și ce frumoasă erai!

Dar parcă și mai drăgăstoasă

Ai fi fost cu această pană

Elegantă și colorată

Așezată peste curbura fină

A formei tale altfel perfecte...

Dar poate nu ajunge o singură pană

Să îți rescrie forma ta cea dragă?

Hai să găsim alte și alte pene

Care mai de care mai fenomenale

Chiar scumpe și nemaivăzute

Cu care să te acopăr cât stai așa ușor

La mine în palmă...

Ești atât de frumoasă cum nici nu pot zice

Dar parcă și mai drăgăstoasă ai fi în zbor!

Haide să-ți iei aripi largi și unduitoare

Cu atâtea pene strălucitoare adunate pe tine

Așezate cu grijă una lângă alta

Și tremurând ușor la vârfuri

Când aripile încep să mângâie cerul de sub ele...

În ochii mei tu deja zbori în cercuri ample

Să fii mai frumoasă de atât nici nu se poate!

Nici nu te mai simt în palmă

Că din ușoară în suflare te-ai făcut

Și-atunci te strecor în această colivie

Unde vei sta doar pentru mine și plăcerea mea de taină...

Inima mea, din ce în ce mai frumoasă!

Sentimentul de securitate

Am ajuns, din pură întâmplare, la o dezbatere despre acordul dintre România și Statele Unite ale Americii privind instalarea unor interceptoare de rachete balistice la baza militară de la Deveselu. Organizată de Fundația Konrad Adenauer și de Institutul de Studii Populare, dezbaterea s-a bucurat de prezența ministrului român de externe și a ministrului adjunct de externe american pentru controlul armamentelor și securitatea internațională, precum și de contribuția unui expert american și a doi profesori români. Am să mă opresec aici cu descrierea evenimentului, la care au asitat personalități ale vieții științifice românești în domeniul securității precum și un impresionant număr de studenți bucureșteni.

Ceea ce o să aflați din continuarea acestei scrieri este doar o mică sumă de observații privind subiectul facilității americane de interceptare a rachetelor balistice, care nu sunt menite să contrazică ceea ce s-a spus în favoarea sau împotriva acestuia, ci doar să sublinieze câteva aspecte mai puțin luate în discuția publică, dar care sunt esențiale pentru înțelegerea mai aproape de realitate a problemei.

Securitatea națională este o percepție!

Adică, securitatea națională este ceea ce vede și crede inteligența colectivă a unei nații despre starea de siguranță a publicului și statului, de la amenințări și riscuri evidente sau doar bănuite și până la mijloace de contracarare a lor și de promovare a propriilor interese și opțiuni naționale.

Securitatea națională se transformă dintr-o sumă de percepții în realități doar în momentele de confruntare violentă, cum este războiul, ocazie cu care aflăm dacă percepțiile noastre au fost corecte sau greșite. Bineînțeles că, în acele momente nu putem decât să ne bucurăm, dacă ajungem să câștigăm războiul, în urma faptului că am avut o bună percepție asupra stării de securitate națională și ne-am pregătit corespunzător, sau să deznădăjduim, dacă am pierdut războiul pentru că nu am înțeles nimic din situația anterioară acestuia.

Ca orice percepție, și sentimentul de securitate națională poate fi manipulat, cum știm din experiența proprie că ne-au fost manipulate atâtea alte percepții pe care le avem individual sau colectiv.

Pentru a preveni această manipulare și pentru a ne convinge pe noi înșine că avem o înțelegere corectă despre condiția de securitate în care ne aflăm, ne uităm întotdeauna după cânteva elemente concrete, tangibile, care ne dau o oarecare siguranță că suntem pe calea cea bună.

Un asemenea element este puterea militară a unei nații sau a unei alianțe, cum este România și NATO. La modul ideal, această putere militară ar trebui să fie suficientă pentru garantarea securității naționale și colective împotriva oricăror amenințări și riscuri identificate și acceptate în documentele de politică de securitate și apărare.

Cum, în mod similar, ne uităm la inamicul posibil și vedem dacă el își sporește sau nu puterea sa militară și ne îngrijorăm dacă o face. Sau, ne uităm la aliații noștrii și ne bucurăm dacă puterea lor militară este corespunzătoare așteptărilor, ori devenim neliniștiți dacă ea este mai slabă decât percepem noi că ar trebui să fie.

Aceste adevăruri privind caracterul subiectiv al securității, care se obiectivează doar când este prea târziu pentru a mai face ceva, ar trebui avute permanent în vedere când discutăm o sporire a puterii militare a NATO, fie și cu numai o bază militară făcută de americani în România.

Facilitatea de intercepție a rachetelor balistice este o realitate!

Concluzia cea mai evidentă este că această facilitate este o sporire a puterii militare dislocată pe teritoriul României, indiferent de cât de precise sau de vagi sunt percepțiile noastre sau ale vecinilor privind riscurile și amenințările care justifică o asemenea augumentare a capabilității de a interzice lovirea cu rachete balistice.

Adică, nu contează că identificăm sau nu ca pe un potențial agresor sau chiar inamic pe oricare dintre statele de la est de România, pentru că, oricare ar fi acel inamic, rachetele lui nu ar mai putea lovi cu ușurință ținte de pe teritoriul României sau al statelor de la vest de aceasta.

Dacă nici unul dintre aceste state nu coace în laboratoarele sale secrete intenții de lovire cu rachete a țintelor din România sau alte state membre NATO, acesta poate să doarmă liniștit. Sau, să se enerveze, dacă vede că planurile lui agresive sunt dejucate prin această nouă capabilitate.

De ce se înfurie Rusia?

Deși, conform logicii de mai sus, Rusia ar părea că se înfurie pentru că ar fi nutrit intenții agresive dejucate de aceste interceptoare, totuși frustrarea ei este de cu totul altă natură.

Este vorba de faptul că, pentru prima dată în istorie, Statele Unite ale Americii vor avea trupe permanente staționate pe teritoriul României, fără ca acestea să fie trupe de ocupație. Nu contează că acestea au doar o valoare tactică, adică modestă ca număr și putere de lovire. Important este că ele sunt americane!

Federația Rusă știe foarte bine ce semnificație strategică au forțele dislocate pe alte meleaguri. De aceea Kremlinul ține să aibă o prezență militară, oricât de modestă și sub orice pretext, chiar și unul non-beligerant, cum sunt așa-zisele trupe de menținere a păcii în anumite teritorii, ca Transnistria sau Osetia de Sud, pe care ea vrea să le controleze strategic și în care nu mai au loc alte forțe armate.

Nici nu contează că acele alte forțe armate nu sunt străine, ci aparțin statului care are o autoritate legitimă și recunoscută internațional asupra teritoriului respectiv, ca în cazul Republicii Moldova sau Georgiei. Important este că prezența trupelor rusești poate justifica o intervenție militară masivă, cum au stat lucrurile cu invazia rusească în Georgia, în vara lui 2008.

De aceea Rusia se opune cu toate forțele diplomatice, inclusiv cu aluzii și amenințări voalate, la orice prezență militară americană pe teritoriile statelor foste socialiste. Pentru că, odată stabilită o asemenea prezență, intervenția militară rusească devine, practic, imposibilă.

Doar teoretic ar mai putea avea loc o soluție miliară, dar aceasta ar fi cu consecințe deosebit de grave, care pot merge până la anihilarea totală a celor două mari puteri nucleare, Rusia și America.

Deci, odată cu primul eșalon militar care se va cartirui permanent la Deveselu, Rusia nu va mai putea niciodată avea o soluție militară într-un eventual diferend cu România. Acesta este sensul afirmației guvernamentale că, în momentul de față, România se află la cel mai înalt nivel de securitate din istoria sa.

Am putea concluziona că, în sfârșit, americanii vin în România!

Avem, însă, și o conculzie cârcotașă!

Într-adevăr, România este mai sigură decât niciodată. Numai că, această stare, fie ea reală sau doar percepută, nu este nici meritul politicii românești în acest domeniu public și nici produsul instituțiilor de securitate și apărare naționale, ci al bunăvoinței americane, care consideră că, atunci când sporește nivelul de securitate a României până la un nivel nemaivăzut până astăzi, își servește propriile interese globale și își sporește propria sa securitate.

Mai rămâne să ne întrebăm și să întrebăm atât pe actualii cât și pe viitorii guvernanți ce ne facem dacă americanii se răzgândesc?

Articol publicat initial in ZiuaVeche.ro