Partidul

În momentul în care s-a schimbat regimul politic în România, pluripartidismul a fost proclamat ca una dintre noile temelii de construcție statală, sau, cum le zice Constituția, unul dintre „idealurile Revoluției de la 1989”.

Cofragul acestei temelii a fost imediat umplut cu partide și partiduțe.

Unele s-au autointitulat „istorice”, pentru că au preluat denumirile partidelor politice existente înainte de formarea partidului comunist unic și chiar au cooptat în conducerea lor pe unii dintre foștii activiști de pe vremuri, care supraviețuiseră exterminării fizice practicată de comuniștii locali sau din import în deceniile cinci și șase ale secolului trecut.

Altele s-au proclamat ca partide pe cele mai diverse motive, de la Frontul Salvării Naționale la România Mare și, de acolo, mai departe, până la Partidul Pensionarilor și au adunat mai mulți sau mai puțini membri.

Cu toții, vechi și noi, au început vânătoarea de sedii și de subvenții de la statul cel nou, care încuraja pluripartidismul. Unora le-a mers mai bine decât altora în această vânătoare, probabil pentru că se împrieteniseră sau chiar se încuscriseră cu pazincii terenurilor și loturilor pe care se desfășura ea.

În momentul acela a devenit evident că munca de partid este o activitate lucrativă benefică, că aceasta se lasă cu salarii bune, cu șoferi și portari care îți spun „să trăiți” doar pentru că exiști și cu sedii somptuase în care să îți inviți familia, prietenii și iubitele să vadă cât de „boier” ai devenit.

Criteriile pentru a fi „cooptat” în munca de partid au fost de la început și sunt și acum greu de identificat. Există o „bucătărie internă” și secretă unde se coc „leaderii de partid”, activiștii de toate rangurile și, bineînțeles, glazura politică a parlamentarilor și reprezentanților locali, pe care îi știe, îi vede și îi votează toată lumea. Nu avem cunoștință despre procesul coacerii, dar ne dăm seama de rezultatele lui și putem aprecia cât de bun sau de prost a fost bucătarul. În orice caz, în nici una dintre aceste „bucătării interne”, ingredinetele folosite nu au fost nici capacitatea de a genera sau de a-și însuși ideologii politice, nici cea de reprezentare politică a maselor.

Probabil că la acești muncitori ai partidelor se referea cineva care vorbea de „politicieni de profesie”, ca și când meseria de politician ar fi ceva rău, urât și chiar de blamat. Pentru că numai cu referire la ei ar avea dreptate acel cineva să zică de „politicieni de profesie” ca înjurătură.

Altfel, meseria de politician este la fel de onorabilă ca oricare alta, în condițiile în care respectivul a petrecut suficient timp înțelegând și absorbind cunoașterea unei anumite școli de gândire politică și a dobândit intrumentele teoretice și concrete pentru practicarea acestei meserii, inclusiv deontologia specifică, și are și calitățile necesare oricărui lucrător cu oamenii: talent, dăruire, pricepere și capacitate de efort.

Sunt câteva probleme care fac interesantă discuția despre partidele politice și politicienii de profesie care le ocupă.

Prima și cea mai importantă problemă, aproape vitală pentru o bună parte a populației, este că pe mâna acestor partide și politicieni ajunge o parte semnificativă a avuției naționale, aproape 40 la sută, iar aceștia o redistribuie după voința și priceperea lor, astfel încât unii vor avea mai mult iar alții mai puțin sau deloc din această avuție. În plus, deciziile luate de ei și modul lor de a „face politică” influențează cursul activității de realizare și a restului produsului național.

De aceea un politician prost este prost nu pentru că nu îl duce mintea sau că se face de râs în public, ci pentru că îi ies prost lucrurile de colectare și redistribuire a ceea ce primește de la popor și mai și încurcă pe cei care muncesc de-adevăratelea și bine în țara asta. Cum și reversul este valabil, un politician bun nefiind unul frumos și deștept, sau darnic cu cine îl apreciază, ci cel care face bine lucrurile acestea, mulțumind pe cât mai mulți și punând umărul la prosperiatatea tuturor.

A doua problemă cu partidele este că acestea s-au născut dintr-un „principiu” sau un „ideal” de organizare socială, adică dintr-o necesiate declarată de cineva și nu dintr-o necesitate naturală. A venit cineva și ne-a spus: trebuie să aveți partide politice, nu foarte multe că vă încurcă, dar oricum mai multe de unul și trebuie să aveți politicieni care să facă munca politică în partidele respective. De ce? Pentru că așa este și în alte părți!

De ce este acest lucru o problemă? Din două motive. În primul rând, motivul minor este că se crează astfel doar un mimetism, o copie a unei realități din alte țări, care este la noi doar de suprafață, cam la fel cu satele de carton pe care i l-a pregătit generalul Potemkin țarinei Ecaterina a II-a a Rusiei, ca să le vadă din mersul trăsurii, pentru a crede că valoarea cuceririlor generalului era mult mai serioasă decât niște stânci golașe, care erau ascunse de acele fațade.

Nevoia de partide și politicieni ar trebui să se ivească din interiorul societății, din profunzimile structurilor sociale, motorul acesteia fiind reprezentarea, adică alegerea unui individ care să susțină interesele și năzuințele mai multora, ce sunt prea ocupați cu producerea de bunăstare și nu au timp să se reprezinte singuri. Dar străfundurile societății românești nu au scos nimic la iveală, în ultimii douăzeci de ani.

Al doilea motiv, major de data asta, este că, în aceiași perioadă de două decenii și tocmai în acele locuri de unde ne vin și chiar ni se bagă pe gât indicațiile de partidism, s-a dovedit că sistemul politic este prost croit, că mare parte din oameni și-au pierdut încrederea în partidele tradiționale și în politicienii care le populează și că vor un alt tip de reprezentare, mai directă și mai angajată.

Deci, avem o problemă de mers împotriva cursului lumii, când încurajăm partidismul și ne bazăm pe politicieni să ne facă bine, când ei nu știu cum să facă acest lucru și nici nu au de la cine să învețe, pentru că cei care impun un asemenea „principiu” sunt ei înșiși dezavuați de proprii cetățeni.

A treia problemă este că, peste tot în lume, deci și în România, partidele politice tind să confiște domeniul public în favoarea lor exclusivă. Adică, să fie numai ei în capul mesei cu bucatele întregului popor și să interzică sau să descurajeze oricare alte forme de reprezentare și de conducere a treburilor țării decât cele centrate pe politicieni și partidele lor.

În multe țări, această confiscare nu depășește cadrul legal. De aceea pot apărea noi forme de reprezentare ex-partinică, de factură socială sau chiar individuală. La noi, politicienii sunt mai vajnici decât omologii lor străini și lărgesc, îndoaie sau modifică respectivul cadru legal după pofta inimii, astfel încât ei se protejează pe sine și țin confiscat domeniul public cu legea în brațe.

Dacă nu ești fiica patronului politic al țării, nu ai nici o șansă de a fi ales ca independent. În unele cazuri, nici măcar nu poți candida ca independent. Mai mult, la noi este imposibilă orice altă formă de organizare a reprezentării sociale în afara partidelor, cu excepția Uniunii Democratice a Maghiarilor din România, care nu vor ei să se numească partid.

A patra problemă este cea de loialitate. În general, condiția însăși a sistemului public este una de încredere a fiecărui cetățean în sistem și în ceilalți membri ai societății că vor acționa, cu toții, exclusiv pentru binele comun. Asta nu înseamnă că ei nu pot acționa și pentru binele individual, cum le venise ideea comuniștilor, de a opune binele colectiv celui individual, ci înseamnă doar că fiecare se așteaptă ca ceilalți să nu își procure binele propriu pe seama sau împotriva binelui celorlalți. Iar cei care fac totuși acest lucru să fie numiți trădători și sancționați ca atare.

Partidele politice românești nu au însă nici o problemă de loialitate. Aceasta nu este pentru nimeni un criteriu de organizare a vieții politice sau publice. Ca urmare, limbajul public s-a îmbogățit cu efuemisme pentru termenul de trădate. Acum îi zice „traseism” sau „reprezentarea unor interese din afară”, iar în loc de sancțiuni avem „reevaluarea” trădătorilor în noile poziții.
Chiar dacă partidele și politicienii nu au o asemenea problemă de loialitate, cetățenii ar trebui totuși să aibă grijă că trădarea este endemică, adică se propagă în societate cu repeziciune și ajunge să distrugă complet acea societate.

Cum ar trebui să aibă grijă și de viața lor politică, care are nu numai cele patru probleme amintite mai sus, ci și multe altele, astfel încât o asemenea viață a ajuns mai mult să încurce decât să ajute viața noastră cea de toate zilele.