Pe cine votez eu

Domnilor Antonescu, Constantin și Ponta, președinți de partide și leaderi ai opoziției politice unite din Parlamentul României, știu că nu vă pasă nici că exist și nici ce părere am eu despre dumneavoastră, despre partidele pe care le conduceți și despre politicienii ce le populează. Și mai știu că sunteți convinși că votul meu nu contează, atâta vreme cât aveți atât de multe milioane de voturi promise de sondajele de opinie.

            Cu toate acestea, în eventualitatea că vă răzgândiți și că veți vrea să primiți și votul meu, iată ce trebuie să faceți ca să îl meritați și să îl primiți:

            În primul rând, va trebui să arătați public faptul că înțelegeți care sunt așteptările marii majorități a cetățenilor români de la dumneavoastră, în momentul în care veți ajunge la guvernare.

            Aceste așteptări nu sunt cele pe care ne lăsați acum să credem că vi le imaginați despre noi, adică doar să preluați guvernarea Țării de la domnul Băsescu și acoliții ori complicii domniei sale și să faceți tot ce au făcut aceștia până acum, ori ce ați făcut chiar dumneavoastră în guvernările anterioare, fie în cele de mai demult ori în cele săvârșite în cârdășie cu actualii guvernanți.

            Mă aștept să fiți pregătiți cu programe, seturi de măsuri, liste de priorități, cu oameni integrii și pricepuți și cu un calendar precis pentru trei seturi de acțiuni politice, respectiv pentru acțiuni punitive, reparatorii și de bună guvernare.

            În ceea ce privește buna guvernare, mă gândesc nu numai la aplicarea concretă și efectivă a condițiilor general acceptate de transparență reală și totală a deciziilor politice și angajarea banului public, de responsabilitate ori dare de seamă pentru fiecare gest de guvernare, de includere a publicului în fundamentarea și pregătirea fiecărui program sau proiect, precum și de îndeplinire reală și completă a obiectivelor stabilite. Mă gândesc și la faptul că, în România zilelor noastre, este imperios necesar să se guverneze distinct pentru curmarea corupției, a contrabadei și a evaziunii fiscale.

            Cât despre măsuri politice punitive, mă aștept să faceți publice numele tuturor celor care au scris și votat legi imposibile, ilogice, ticăloase și împotriva cetățenilor, legi emise și promulgate fie pentru a permite spolierea sau chiar distrugerea diferitelor resurse ale Țării, fie pentru protejarea guvernanților și clienților lor de pedepse pentru actele lor altfel ilegale. Mă mai aștept să îi identificați pe toți cei care au pus în funcții publice rude și prieteni, precum și pe acele rude și acei prieteni și să le administrați corețiile meritate, fie ele de natură administrativă ori penală. Nu trebuie iertați ori ignorați nici cei care au acceptat abuzurile de toate felurile fără să se opună ori să protesteze, ori cei care au pus mâna sau umărul la săvârșirea acelor abuzuri, chiar dacă au făcut asta pe considerentul că nu aveau încotro, pentru că altfel ș-ar fi pierdut locul de muncă.

            Mă mai gândesc și la faptul că trebuie să pregătiți și măsuri reparatorii pentru persoanele cu disabilități, pentru pensionarii civili și militari, pentru dascăli și pompieri, pentru doctori și asistente, pentru funcționarii publici și investitorii privați, cât și pentru alte categorii profesionale ori sociale care au fost afectate moral și material de măsurile aberante și ticăloase luate de guvernările Partidului Democrat Liberal cu Uniunea Democrată a Maghiarilor din România și cu UNPR, din regimul Băsescu. Aceste reparații ar trebui să fie aplicate deîndată, fără nicio întârziere, decum veți obține guvernarea României.

            Mai trebuie să știți că nu este bine să vă așteptați ca eu să vă cred că așa veți face numai pentru că o să declarați ori o să-mi promiteți asta, pentru că eu nu vă cred pe cuvânt, indiferent ce și cum ziceți. Mie trebuie să îmi dați dovezi și garanții că, într-adevăr, veți fi gata să luați asemenea măsuri de bună guvernare, punitive și reparatorii. Însă, cu fiecare pedelist ori uneperist pe care îi primiți cu brațele deschise în rândurile politicienilor dumneavoastră, eu văd doar cum se reduc până la dispariție șansele ca, vreodată, să îi pedepsiți pe aceștia ori pe ceilalți pedeliști și uneperiști care încă nu au venit să le dați dumneavoastră funcții. Cât despre reparații, ce să mai vorbim, în condițiile în care nu vă interesează acum acest subiect.

            În tot cazul, dacă aveți în minte doar schimbarea de guvernanți, fără schimbarea de politici, fără bună guvernare, ori fără măsuri punitive și reparatorii, nu numai că nu veți primi votul meu, dar îmi veți evoca un banc sordid.

Se zice că, la închisoarea de femei, vine gardianca șefă și anunță: fetelor, am două vești, una bună și una rea. Vestea bună este că, în sfârșit, astăzi vă veți putea schimba lenjeria intimă. La care, fetele sar în sus de bucurie. Nu vă bucurați încă, fetelor, căci urmează vestea cea rea: vă veți schimba lenjeria intimă între voi!

Toane sau strategie

Miercuri, 18 aprile 2012, a fost depusă la birourile permanente ale Parlamentrului o moțiune de cenzură împotriva Guvernului Ungureanu, instrumentată de opoziția unită și semnată de 116 parlamentari. După cum au lăsat leaderii opoziției să se înțeleagă, această inițiativă este menită doar să limpezească apele tulburi ale politicii românești, în sensul în care votul dat respectivei moțiuni ar putea arăta mai limpede cine este cu cine în Parlamentul Țării.

Nu am putut găsi textul moțiunii pe nici unul dintre site-urile partidelor ce alcătuiesc Uniunea Social Liberală (USL), ceea ce confirmă afirmația de mai sus, în sensul că nu contează conținutul ci gestul. Iar gestul de a depune o moțiune de cenzură doar ca să vezi cine o votează mi se pare mai mult o toană decât o strategie politică.

Este drept că, în România, în general, și în România politică și administrativă, în special, se fac gesturi mari pentru scopuri minuscule sau chiar insignifiante. Este notoriu că, în mod deliberat și cinic, se risipesc resurse enorme pentru câștiguri infime. Este adevărat că, pentru satisfacția sau câștigul unei singure persoane se sacrifică fără jenă bunăstarea sau mulțumirea unui număr foarte mare de alte persoane. Deci, un nou gest similar cu acela de a sparge țeava ca să vezi dacă este apa în ea nu ar trebui nici să ne mire, nici să ne ocupe mintea, mai ales dacă ea este limpezită de credința Săptămânii Luminate.

            Și, totuși, mi-ar fi plăcut să văd o oarecare strategie în spatele acestui episod.

În mod normal, o moțiune de cenzură se inițiază în momentul când este evident că Guvernul nu își îndeplinește programul de guvernare cu care a fost mandatat, ori când face un act de guvernare de neiertat, ce impune schimbarea de îndată a primului ministru și echipei sale ministeriale.

Inițierea ei cu alte scopuri ar fi trebuit integrată într-o strategie ce ar fi luat în seamă și eventualitatea eșecului. Iar acest eșec aduce cu el și situația că o altă moțiune de cenzură nu mai este posibilă în această sesiune parlamentară. Adică, dacă se va întmpla ca, în săptămâna următoare votului negativ, Guvernul să ia o măsură cu totul inacceptabilă, acesta nu va putea fi sancționat cu demiterea prin moțiune de cenzură, pentru că aceeastă formă de sancționare a fost deja epuizată.

Suspiciunea că USL face cu ușurință abuz de instrumentele parlamentare pentru scopuri minuscule este întărită și de faptul că actuala opoziție unită a mai avut un exercițiu de testare a partizanatului parlamentar, cu ocazia punerii pe tapet a funcției de președinte al Senatului, din care a ieșit mai mult decât prost.

În eventualitatea în care moțiunea de cenzură va trece, USL nu își va atinge încă nici un obiectiv politic, dacă și-a stabilit așa ceva, pentru că urmează două evoluții independente de voința opoziției.

Într-una dintre ele, se va forma un nou guvern, condus de un premier desemnat tot de domnul președinte Băsescu Traian, cel ce nu vrea să recunoască nici o majoritate parlamentară, decât dacă este formată dintr-un singur partid, cu siglă, aviz de la tribunal și cont în bancă. Dacă această numire nu va avea acordul Parlamentului și nici următoarea, atunci vor avea loc alegeri anticipate. Dacă acesta este obiectivul politic al USL, atunci ar fi trebuit să vedem o strategie de câștigare a acestor alegeri anticipate, strategie ce ar trebui să conțină și altceva decât contabilizarea nemulțumirii profunde a electoratului față de actuala guvernare. Dar nu vedem nimic în acest sens.

Într-o altă evoluție posibilă, în urma succesului moțiunii, USL va ajunge la guvernare, cu domnul Ponta prim-ministru și cu o susținere parlamentară de conjunctură și fără legitimitate populară, așa cum o și descriu leadrii USL în momentul de față. Formarea unui asemenea guvern va trebui să țină seama de „algoritmul” intereselor de partid și personale ale celor ce girează susținerea parlamentară a Guvernului, atât în distribuirea funcțiilor cât și în măsurile sau programul de guvernare. Din nou, nici în această eventualitate nu văd nici o strategie din partea USL, care pare să se conducă după principiul „vom trăi și vom vedea”.

Ceea ce mă face pe mine să cred că avem de-a face cu noi toane politice, toane ce, în mintea opozanților, pot ține loc de strategii politice pe termen mediu sau chiar lung.

Cui îi mai trebuie o insulă?

Când eram tineri și frumoși și ne puteam permite să visăm ca și când ne-am fi făcut planuri de viață, pe care să le îndeplinim începând chiar de mâine, cam așa sunau gândurile noastre:

Hristos a înviat!

Hristos a Înviat!

Urez tuturor celor care au primit această veste cele mai luminoase zile, cu multe bucurii, sănătate și împliniri!

Sâmbăta Mare

Odată pe an, creștinii au ocazia să își mărturisească propria creștinătate. Iar aceasta înseamnă să declare, sus și tare, că ei CRED că Iisus Hristos, neprihănit ca un miel, s-a jertfit pe Sine pentru întreaga Omenire. Și mai CRED că Iisus Hristos a înviat a treia zi de la moartea cea chinuitoare, pe cruce.

Recunoașterea jertfei înseamnă asumarea obligației morale de a ne lepăda de păcate, atât de cele gândite, cât și de cele săvârșite. Altfel, ori nu suntem creștini, ori Iisus s-a jerfit degeaba. De aceea, atât în biserică, cât și în casă, creștinii se întristează, an de an, de patimile și răstingnirea Fiului lui Dumnezeu, în Vinerea Mare.

Și, apoi, în Sâmbăta Mare, jelesc moartea Mântuitorului, deși știu că a doua zi El va învia.

Vorbim aici de comuniune spirituală de cea mai înaltă rezonanță. Cei care CRED se adună unul cu ceilalți în suflet și în simțiri, iar, în eter, această comuniune se coaguează și se maximizează într-o forță ce poate trece din spiritual în material, după vorba „credința poate muta munții”. Iar această comuniune se realizează nu numai cu cei prezenți în Lume în același timp cu noi, dar și cu cei ce au CREZUT cu adevărat în Dumnezeu și Fiul Său de-a lungul istoriei, încă din zilele lui Pilat din Pont. De aceea sunt importante numele celor de atunci, numele acelor Marii și ale Apostolior, ale lui Iosif și tuturor celorlați.

Cei care NU CRED sunt indiferenți la această întâmplare astrală. Pentru ei, zilele răstignirii și îngropării lui Iisus sunt zile obișnuite. Ei nu discută și nu sunt interesați de problematica credinței în Iisus Hristos, Mântuitorul și Fiul lui Dumnezeu, pentru că nu este nici treaba, nici Dumnezeul lor. 

Iar cei care sunt ÎMPOTRIVA CREDINȚEI în Mântuitorul Iisus Hristos sunt cei ce iau în derâdere sărbătoarea creștină a Învierii, scormonesc în pământ după dovezi arheologice ale existenței materiale a lui Iisus din Nazaret, își dau cu părerea dacă ar fi putut muri în timpul scurt descris în cărțile bisericești, ori se întreabă dacă nu cumva Iisus nici măcar nu a murit atunci, ci doar s-a prefăcut, ori că a murit de-adevăratelea, dar nu a înviat, ci doar i-a fost ascuns corpul neînsuflețit, pentru a răspândi credința și multe asemenea gânduri și ipoteze, aparent legitime și raționale.

Cei care CRED și îi aud pe aceștia, dar nu îi iau în seamă, fac astfel dovada CREDINȚEI lor, care nu este și nici nu trebuie să fie rațională sau logică, pentru că nici nu ar mai fi CREDINȚĂ, ci convingere, ceea ce este cu totul altceva.

În Sâmbăta Mare, noi, creștinii, îi promitem lui Iisus Hristos, în care CREDEM, că vom fi mai buni, mai lepădători de păcate, astfel încât jertfa Sa să nu fi fost în zadar.

Și așteptăm cu răbdare să treacă orele până la momentul sărbătoririi Învierii Sale, când putem să ne și recunoaștem unul cu celălalt și să ne mărturisim cu glas tare CREDINȚA, prin

  Hristos a Înviat!

Dramă în toată regula

De văzut „full screen”:

De sezon...

Și, la sugestia Incertitudini:

Meciul 11000 contra 1 in asteptarea rezultatului

Conform postului de televiziune Antena3, strategia de comunicare a Partidului Democrat Liberal (PDL), referitoare la congresele celor trei partide ce alcătuiesc Uniunea Social Liberală (USL) și la mitingul uniunii, din sâmbăta dinaintea Floriilor ortodoxe, este de minimizare a importanței și rolului acestor evenimente atât pentru democrați-liberali, cât și pentru români, în general.

Acest articol nu face parte din strategia respectivă. Și asta nu pentru că autorul nu este deloc un apropriat al democrat-liberalilor și este chiar un inamic declarat al domnului Băsescu Traian, patronul incontestabil al PDL, ci pentru că cele trei congrese extraordinare și mitingul reunit ce le-a urmat au fost foarte bine organizate, au fost focalizate pe scopurile propuse și au avut impact mediatic major, așa că nu au cum să fie minimalizate.

Aceste evenimente au arătat cu prisosință capacitatea conducerii partidelor politice prezente de a le organiza în timp scurt și de a mobiliza  participanții la congrese și miting, participanți ce au avut și calitatea de reprezentanți al celor din organizațiile din care proveneau, așa că putem spune că, deși au fost prezenți aproape 11.000 de useliști, în spirit și prin reprezentare au fost acolo un milion de români sau chiar mai mulți.

Alte câteva milioane au urmărit măcar o știre din multele pe care le-au generat evenimentele despre care vorbim aici. Aceștia au putut vedea la televizor cum domnul Victor Ponta, președintele Partidului Social Democrat (PSD) rupe simbolic scrisoarea necitită pe care i-o adresase lui domnul Băsescu Traian, iar, în copie, și celorlalți doi președinți de partide unite. Au putut asculta discursurile inspirate și emulante ale „greilor” partidelor respective, inclusiv un „madrigal catren” depus atenției Congresului Extraordinar al Partidului Național Liberal (PNL) de mereu tânărul și incredibil de istețul domn de 95 de ani Mircea Ionescu-Quintus, după aprobarea, în unanimitate, a rezoluțiilor supuse votului în plen.

Deci, am avut de-a face cu o demonstrație reușită de forță politică, deosebit de importantă în perspectiva alegerilor locale, de peste două luni. Asta, deoarece pregătirea alegerilor „în teritoriu” a fost o adevărată piatră de încercare pentru unitatea USL, piatră ce, pe alocuri, a atârnat destul de greu de gâtul unora dintre membrii ce încercau să treacă înot apele tulburate ale politicii românești.

Mesajul nescris al USL din Sâmbăta lui Lazăr a fost că provincia poate conta pe „conducerea centrală”, unită în cuget și în țeluri și gata să guverneze Țara de cum se va ivi ocazia. Ceea ce este în concordanță cu mesajul scris, ce a constat din rezoluții identice, aprobate de fiecare partid în parte, la congresul său și reiterate în manifestările populare de la mitingul reunit ce le-a urmat acestor congrese. Rezoluții prin care se reconfirmă voința politică de a conlucra pentru rezultate comune la alegerile președinților și consiliilor județene, precum și ale primarilor din centre urbane importante.

Dar, cel puțin la suprafață, se pare că adevăratul obiectiv al celor trei congrese a fost adoptarea rezoluției prin care domnul Victor Ponta este nominalizat ca prim-ministru al Guvernului ce va fi format decum USL va dobândi majoritatea parlamentară, iar domnul Crin Antonescu este nominalizat drept candidatul USL la funcția de președinte al României, decum aceasta va fi scoasă la vot.

Această rezoluție este răspunsul dat de cei unsprezece mii de participanți domnului Băsescu, acel președinte de Țară ce a reitarat, pentru a nu știm câta oară, că el nu va numi un prim ministru desemnat de un partid politic decât dacă acel partid (și nu uniunea sau coaliția din care face parte) a câștigat majoritatea absolută a locurilor în Parlamentul României, pentru că așa a citit domnia sa Constituția Țării. Altfel, va desemna domnul Băsescu pe cine vrea domnia sa, și pace. Iar, dacă această desemnare nu este pe placul Parlamentului, acesta nu are decât să organizeze noi alegeri parlamentare, până când va ieși un partid, iar nu o coaliție, majoritar în acel Parlament.

Iată însă cum coaliția, respectiv USL, a emis un document cu valoare juridică, din care rezultă unitatea de decizie politică în cadrul uniunii, ca și când ar fi vorba de un singur partid, în cazul nominalizării premierului. Deci, în urma acestei „mutări”, domnul Băsescu nu mai ar mai avea de ales decât între a-l numi pe domnul Ponta premier, sau a încălca Constituția, chiar așa cum o citește domnia sa. Astfel, rezoluția comună devine un fapt politic important, ce nu va putea fi minimalizat de propaganda pedelistă, oricât ar încerca. Urmează să vedem ce „mutare” va mai face acum domnul președinte Băsescu.

Numai că, eu, cetățeanul român, nemembru al nici unuia dintre partidele USL, am rămas, din nou, pe dinafară, cu ocazia celor trei congrese și a mitingului ce le-a urmat.

Am avut, într-adevăr, ocazia de a urmări meciul fără rezultat final dintre cei 11.000 de congresiști serioși, angajați și motivați și un președinte de Țară cam plecat cu pluta, dar eu nu am avut nici un alt rol în aceste manifestări decât acesta de spectator și nici nu am văzut vreun interes pentru mine din partea nici unuia dintre jucători.

Nici măcar „mandatele” date nominalizaților la prim-ministrie și președinție de rezoluțiile aferente nu mă privesc sub nici o formă. Acolo se vorbeșe de România și nu de poporul său, adică de stat și nu de cetățean, iar ceea ce se zice este puțin important pentru mine, chiar dacă se folosesc vorbe ca „relansare economică”, „creșterea” statului, „cu o economie stabilă și competitivă la nivel european”.

Sau, este important, în sensul că mă îngrijorează continuarea folosirii cuvintelor fără fond. Nu știu cine a scris și cine a supervizat redactarea „mandatelor”, dar știu cine le-a aprobat, în unanimitate. Să nu fi fost între cei unsprezece mii de votanți unanimiști măcar unul care să sesizeze că nu de „economie stabilă” am eu nevoie, ci de creștere economică accentuată, astfel încâ să reducem decalajele economice masive dintre noi, românii, și restul Europei, precum nu de o „economie competititvă la nivel european” mă preocup eu, ci de una compatibilă cu celelalte state europene, mult mai dezvoltate economic decât România?!

Mai mult, unde este, în mandatul aprobat, imperativul curmării evaziunii fiscale și eliminării contrabandei, care mă necăjesc foarte tare, deoarece aceste flageluri îmi secătuiesc aproape jumătate din resursele Țării mele? De ce nu spune nimic acel mandat de eliminarea corupției instituționalizate, care îmi interzice mie, cetățeanului român, multe dintre drepturile și libertățile pe care Statul ar trebui să mi le asigure?

Poate dumneavoastră nu vi se par întemeiate aceste îngrijorări. Poate că veți zice că răspunsul la întrebările mele se regăsesc în programul de guvernare al USL, ce a fost menționat în mandat, neglijând astfel faptul că acest program ar fi trebuit să fie el însuși un mandat imperativ, decum va fi aprobat de Parlament, odată cu numirea Guvernului.

De altfel, la intervenția din sală a unui congresist al PNL, care cerea includerea în mandat a obligativității noii conduceri politice a Țării să repare nedreptățile suferite de unele categorii de cetățeni, cum sunt militarii pensionați, răspunsul venerabilului de la prezidiul congresului a fost că o asemenea problemă nu este pe ordinea de zi, iar soluția la aceasta se va regăsi oricum în programul de guvenare.

Formulând un asemenea mandat pentru șeful Executivului ce va să fie, cele trei congrese îmi spun mie, cetățeanului român, că ei consideră că actualul guvern are singura vină că nu prea se pricepe la economie și nu prea a reușit să o stabilizeze, dar ei se vor pricepe mai bine și o vor stabiliza și competiviza. Păi, asta este problema?!? Și asta este soluția, înlocuirea nepricepuților cu pricepuți în ale economiei?!?

Deci, pe un asemenea mandat, pot să mă aștept că cei din puterea politică actuală vor trece liniștiți în opoziție, fără să le reproșeze nimeni că au făcut legi anti-cetățean și anti-naționale, pe care le-au impus prin șantaj și corupție, că au spoliat banul public prin privatizări frauduloase și păgubitoare și prin distribuirea acestui ban către clienții lor politici, că au favorizat și au încurajat evaziunea fiscală și contrabanda de toate felurile, că au desconsiderat și umilit largi categorii de cetățeni și au transformat instituții esențiale ale statului în feude și sinecuri pentru ei și familiile lor!

Autorii și votanții rezoluției au trecut ușor cu vederea că, în numele aceleiași „stabilități economice” de care pomenesc ei în mandat, actuala guvernare, încă la putere, a luat măsuri severe antipopulație, de la diminuări de venituri la eliminări de subvenții și ajutoare, măsuri convenite cu exact aceleași organisme europene cu care, conform respectivului mandat, România ar trebui să intre în competiție. Ce m-ar putea determina pe mine să nu cred că și Guvernul Ponta va face exact același lucru?

Nici măcar mandatul candidatului USL pentru funcția de președinte al României nu spune nimic de reprezentarea mea, a cetățeanului român, prin această funcție. Ce îmi pasă mie de rolul de arbitru al președintelui de Țară?!? De ce acest candidat nu a primit mandat să formuleze politici naționale în favoarea mea, în domeniile constituționale ale externelor și securității și apărării naționale?

Deci, cu toată importanța de netăgăduit a acestor congrese, cu toată admirația pentru capacitatea organizatorică și de mobilizare dovedită de cele trei partide, cu toată compatibilitatea de țeluri referitoare la eliminarea din conducerea Țrăii a domnului Băsescu Traian și a partidului său de casă și de suflet, eu, cetățeanul român, mă regăsesc în evenimentele din sâmbăta trecută doar ca un simplu și nebăgat în seamă spectator la un meci între cei 11.000 participanți la congres și individul de la Cotroceni, meci ce are ca miză puterea politică în România.

Un meci cu rezultatul încă indecis și, în care, eu m-aș bucura ca Băsescu să piardă, deși nu am cum să țin cu potențialii câștigători. Pentru că nici ei nu îmi dau de înțeles că ar ține cu mine.

O nouă forță politică

Deși este adusă în discuție din ce în ce mai frecvent și mai emfatic, ideea unei noi forțe politice în România este o prostie. Desigur, omul simplu și numeros din Țară așteaptă cu nerăbdare, ba chiar cu disperare, pe alocuri, să se schimbe ceva în conducerea Țării, pentru a-i fi lui sau ei mai bine. Și, atunci, vin unii și îi propun o nouă forță politică. Ceea ce este o prostie, cum ziceam.

Și este o prostie, pentru că nici una dintre problemele Țării și ale oamenilor ei nu este de natură politică, chiar dacă multe dintre ele sunt create sau măcar păstorite de politicieni. Este ca și când ți s-ar sparge o țeavă în casă și tu chemi doctorul cardiovascular, că se pricepe la vase de sânge, care sunt ca niște conducte. Sau, îți curge apa în casă prin acoperișul prost izolat, iar tu chemi un meteorolog, pentru că tot despre apa de ploaie este vorba. Iar acestea sunt comparații favorabile, pentru că, în aceste exemple, cei chemați tot se mai pricep la ceva, pe când mulți dintre românii chemați să rezolve problmele Țării nu se pricep la nimic.

Cum de majoritatea cetățenilor nu își dau seama de aceste lucruri și acceptă să discute „soluții” ca cea despre „înnoirea clasei politice”?

În primul rând, pentru că ei, cei mulți și majoritari, habar nu au ce este aia politică și, în consecință, nici nu știu cum arată lucrurile ce poartă eticheta „politic”. Și nici nu au de unde să afle.

În școlile românești nu se predau materii ca Guvernare sau Științe Politice, chiar dacă, uneori și în anumite locuri, sunt trecute asemenea denumiri în dreptul unor materii predate de cei ce, în trecut, predaseră sau studiaseră Socialismul Științific și Materialismul Dialectic și Istoric. Cel mai bun exemplu este dat de un domn profesor universitar de științe politice, ajuns chiar decan al facultății de stat, și care a intrat efectiv în politică, unde doar gura a fost de domnia sa, iar aceasta i-a făcut mai mult rău decât bine, în sensul că omul nu a realizat nimic concret, ci doar a vorbit numai prostii, până când l-au dat de-a dura ceilalți colegi de partid politic, mai puțin sau chiar deloc instruiți în aceste „științe”.

Nici mass media nu a ajutat câtuși de puțin la formarea unei culturi sau măcar a unei cunoașteri a disciplinei politicului. Pe lângă liota de „jurnaliști” care nu au cum vorbi despre ceea ce nu știu și nu au învățat, s-a ajuns până acolo încât să se spună la televizor, în mod repetat și la oră de maximă audiență, că nici nu există așa ceva ca Științe Politice.

Deși a trecut aproape o generație de la părăsirea regimului politic socialisto-comunist în România, mentalitatea că „partidul e-n toate, e-n cele ce sunt și-n cele ce mâine vor râde la Soare” a rămas adânc întimpărită în mintea omului de pe stradă și a fost transmisă și celor tineri, care nu au cunoscut niciodată această realitate totalitară. Deci, pentru ei este o reprezentare firească a realității aceea în care și respiratul aerului din ce în ce mai poluat al României este tot de natură politică.

În al doilea rând, cetățeanul român este ținut în afara domeniului politicului pentru că acesta a devenit unul de tip mafiot.

România este statul european cu cel mai fertil sol social pentru proliferarea mafiilor de orice tip. Decum apare un domeniu al statului în care se pun la bătaie bani publici, cum apare și o mafie pentru a controla acel domeniu, fie că este vorba de medicamente, de infrastructură, de fier vechi, de alcool sau țigări.

Cum ne dăm seama despre un asemenea domeniu că este de tip mafiot, fără să avem nici o dovadă și nici o informație din interior? Sunt cel puțin trei indicii ușor de remarcat, cu ochiul liber, indicii extrase din realitatea foarte bine documentată a mafiei americane din Chicago lui Al Capone.

Primul indiciu este că domeniul este foarte bine protejat de sistemul legislativ și administrativ. Adică, se emit legi pentru a proteja acel domeniu de oricine ar vrea să vadă despre ce este vorba sau ar vrea să intervină din afară, iar guvernanții sunt orientați cu hotărâre spre favorizarea unora ce acționează în domeniul respectiv și excluderea sau defavorizarea tuturor celorlalți.

Al doilea indiciu este că sistemul de justiție și ordine publică favorizează și protejează, la rândul său, activitatea celor ce controlează domeniul public în cauză. De la judecător la agentul de circulație, toată lumea știe cine este unul sau altul dintre cei ce au pus mâna pe domeniul fierului vechi ori al bordurilor, să zicem, iar aceștia devin astfel intangibili. Și stau așa până nu încep să se certe sau să se bată între ei, situație în care îl mai vedem pe câte unul dus la tribunal cu cătușe la mâini. Și atât.

Al treilea indiciu este cel al impenetrabilității grupului mafiot constituit. Aici puteți să experimentați chiar dumneavoastră, pentru a vă da seama ce vreau să zic. Încercați să deveniți unul dintre cei ce se ocupă de importul de medicamente, de exemplu. Sau să demarați o afacere de construcții de drumuri publice. Ori, să deschideți o casă de avocatură. Veți constata imediat că domeniul pe care vi l-ați ales vă este, practic, interzis. Iar, dacă vreți să vi se deschidă, va trebui să mergeți la „naș” cu plocon, să îi pupați mâna dreaptă și să vă puneți afacerea sub controlul, protecția și dijmuirea acestuia.

Încercați acum să căutați aceste trei indicii în domeniul politicului. Nu-i așa că le-ați găsit pe toate trei?

Nu-i așa că legislația privind partidele politice, sistemul de vot și funționarea instituțiilor statului populate cu politicieni este o legislație protecționistă și restrictivă? Nu-i așa că partidele politice sunt organizate ca niște mafii și nu ca niște comuniuni de idei, idealuri și năzuințe? Nu-i așa că dacă vrea cineva cinstit și onest să facă politică, practic, nu poate să o facă fără aprobarea „nașului”?

În aceste condiții, cu ce ar fi mai bună o „nouă forță politică”, care, oricum, nu va putea lua ființă în afara cadrului legal protecționist și restrictiv? Ce ar aduce aceasta în plus, în interioriul sistemului de tip mafiot existent? Ce ar repara ea din ceea ce este stricat sau chiar putred în România?

Poate că actualul Congres multi-partinic al Uniunii Social Liberale va infirma cele scrise de mine aici. Sau poate nu. Rămâne să vedem zilele acestea.

De la pescuit la cernut

Domnul Victor Ponta se încurcă în cultura orală românească. Zice domnia sa că “ochiurile plasei sunt destul de mici”, în contextul în care vorbea de faptul că unii membri ai PDL, cum sunt doamna Udrea sau domnul Flutur nu vor fi primiți niciodată în USL.

Sunt sigur că a vrut să zică nu despre plasă, ci despre sita de cernut pedeliști, care păstrează ce este rău și lasă să treacă ce este bun în amestecătura cernută. Însă i-a ieșit că USL a ieșit la pescuit de plevușcă pedelistă.

Sau, mai știi, poate că se întâmplă să fie adevărat ce spune, ca în zicerea românească „gura păcătosului adevăr grăiește”...

Sfatul de război al Țării

Cu surle și tobe, pe la sfârșitul lunii martie 2012, domnul Băsescu Traian, președintele României, a anunțat, mai întâi, că va avea loc ședința Consiliului Suprem de Apărare a Țării (CSAȚ), al cărui președinte este și, mai apoi, că ședința tocmai a avut loc. Ce l-a îndemnat să facă atât de publică știrea despre o ședință a singurului „organ” de stat ce nu se supune nici unui control sau supraveghere democratice în România, pe motivul că este un fel de consiliu de război, menit să funcționeze mai ales atunci când democrația este lăsată pe planul doi?

Cu câteva zile mai devreme, domnia sa promisese că va face ceva în privința câtorva dintre problemele pe care mulți dintre noi le considerăm presante, respectiv corupția, evaziunea fiscală și contrabanda, probleme a căror rezolvare trenează de când a început regimul Băsescu, cu mai bine de șapte ani în urmă, precum și că va găsi o soluție la problema, mai recentă, a crimelor prin împușcare, săvârșite de oameni înarmați de statul nostru.

Și, pentru ca această promisiune să nu rămână una deșeartă, domnul președinte a făcut o ședință.

Nu sunt multe de spus despre ceea ce s-a întâmplat acolo. Să notăm totuși că, din problematica strategică a corupției, Consiliul a stabilit doar măsuri de reducere moderată a acesteia în Poliție și Jandarmerie, prin „limitarea recrutării polițiștilor și cadrelor militare din sursă externă”, soluție prin care se speră, în tăcere, că se vor împuțina și cazurile celor ce se trezesc înarmați cu arme de foc, fără să aibă instrucția necesară și care, dacă tot au arme și o fire violentă, își aleg „ținte” din rândul nostru, al publicului.

În rest, s-au prezentat „analize” și „s-a stabilit” că se vor face noi planuri. Și, dacă tot s-au adunat membri acestui Sfat de Război, au mai „analizat și aprobat mandatul” cu care România se duce la Summitul NATO din luna mai, anul acesta, în condițiile în care pregătirea summitului și, implicit, promovarea mandatului României au început cu mai bine de un an în urmă.

Ca cetățeni pasionați de democrație și iubitori de pace, o asemenea întâmplare, cum a fost ședința CSAȚ, ar trebui să fie o veste bună. Atâta vreme cât membrii acestui Consiliu se adună doar pentru a decide vorbe și pentru a da sarcini să se facă planuri ori strategii, nu este nici un pericol ca „organul” respectiv să se transforme într-un sfat secret, unde se uneltesc acțiuni împotriva noastră, a poporului.

Și spunem asta, deoarece majoritatea dintre noi nu avem încredere în nici unul dintre membri CSAȚ. Astfel, conform celui mai recent studiu sociologic, efectuat în luna februarie de Institutul Român pentru Evaluare și Strategie – IRES, neîncrederea noastră în președintele Băsescu este de 79%, pe când 66% nu avem încredere în primul ministru Ungureanu, iar 70% dintre noi îl tratăm pe ministrul apărării Oprea cu multă sau foarte multă neîncredere. Asta, în timp ce neîncrederea în ceilalți miniștri membri ai Consiliului Suprem de Apărare a Țării merge de la 60% în cazul ministrului de interne și până la 55% neîncredere în ministrul de finanțe.

Cum spuneam, este bine pentru noi că domniile lor nu sunt în stare să guverneze domeniul public al securității și apărării României, rezumându-se doar la vorbe fără rost, cum sunt cele referitoare la „mandatul” pentru summitul NATO, dat cu un an mai târziu decât ar fi fost normal și rațional să fie dat. Pentru că, dacă ar fi fost să ia decizii adevărate, cine știe ce le-ar fi putut trece prin minte, atâta vreme cât nu sunt deloc investiți cu încrederea noastră că ar ști care sunt interesele naționale și voința Țării și că ar ține seama de ele în actul lor de guvernare.

Deși, momentul istoric al acestor zile de martie 2012 ar fi fost extrem de propice unei analize comprehensive a situației strategice a României ca membră a Uniunii Europene și Alianței Tratatului Atlanticului de Nord – NATO. Și ar fi fost nevoie de decizii adevărate, pe termen lung, privind rolul și locul Țării în cadrul acestor organizații sau chiar în Lumea de astăzi, aflată efectiv la răscruce.

Dacă nu mă credeți pe mine, uitați-vă măcar la celălalt stat fost comunist, cu care România se poate compara din punct de vedere demografic și geografic, respectiv la Polonia. Exact în aceleași zile, polonezii au decis să își facă publice, prin vocile politice ale premierului și ministrului de externe, prioritățile de politică de securitate regională și globală pentru următorii patru ani, în condițiile incertitudinilor privind viitorul Uniunii Europene și ale diminuării prezenței americane în NATO.

În total contrast cu bâlbâiala „comunicatului CSAȚ”, ce nu poate nici măcar să scrie care sunt, de fapt, elementele inteligibile ale „mandatului României la Summitul NATO”, „analizat și aprobat” în cadrul ședinței, polonezii sunt foarte preciși în ceea ce cred că este bine pentru națiunea lor. Politica lor, aprobată de Consiliul de Miniștri, include o „Strategie pentru Uniunea Europeană”.

Dar, ca să nu comparam cartofii cu gladiolele, să ne uităm la modul de formulare a acestor politici în cele două state.

Zic românii, prin gura CSAȚ-ului, că „liniile directoare” ale mandatului României pentru Summitul NATO de la Chicago sunt: „apărarea antirachetă, continuarea angajamentului comunităţii internaţionale în Afganistan; identificarea unor soluţii viabile care să contribuie la consolidarea capacităţilor militare ale Alianţei; politica de parteneriate şi procesul de extindere a NATO”.

Zic polonezii, prin documentul oficial de politică externă: „Trebuie să punem accentul pe dezvoltarea capabilităților Alianței în zona apărării antirachetă și abordării serioase, pe agenda organizației, a așaziselor noi provocări”. „Polonia va continua să fie avocatul lărgirii NATO, pentru a include statele care aspiră la statutul de membru și îndeplinesc toate criteriile. Prin sprijinirea acestor aspirații, în special ale Moldovei, ale statelor din Balcanii de Vest și Caucazului de Sud, Polonia este pregătită să ofere asistență în domeniile politic și economic ale transformării lor”. În ceea ce privește Afganistanul după 2014, Polonia recunoaște că este „o provocare pentru Alianță și pentru Polonia să realizeze un transfer efectiv de responsabilitate pentru securitate, de la Alianță la autoritățile din Kabul și în concordanță cu calendarul stabilit”. Și așa mai departe.

Orice observator rezonabil poate vedea diferența de limbaj între cele două texte, care se referă la aceleași lucruri. Iar această diferență este dată de modul diferit de a face politică, în sensul în care România nu face nici un fel de politică, nici externă, nici de securitate, ci doar publică vorbe puse una după alta.

Dar, se poate observa cu ochiul liber și diferența de conținut. Vi se pare normal ca problema de securitate a Moldovei să fie pe agenda polonezilor și să nu fie pe agenda României, care nu a primit nici un mandat în acest sens pentru Summitul NATO?!?

Poate veți zice că am fost un răutăcios să aleg spre comparație tocmai Polonia, singurul stat din regiune, membru al Uniunii Europene, care a trecut prin criză cu înțelepciune și succes. Ar fi trebuit să compar România cu un stat similar ei, adică la fel de prost guvernat și incapabil de a genera o viziune de viitor pentru sine, măcar pe câțiva ani de acum înainte. Recunosc faptul că ar fi fost o comparație mai echitabilă, dar nu am putut găsi un asemenea stat. Cel puțin nu în Europa și în NATO.

Articol apărut inițial în ZiuaVeche.ro

Cultura de îndobitocire

Fiind săptămâna „școala altfel”, m-am întâlnit cu câțiva școlari de 16 – 17 ani, de la Liceul Ioan Lupaș din Săliște, Mărginimea Sibiului. Practic, m-am autoinvitat să le vorbesc despre cunoaștere, ca o condiție esențială a succesului în viață. Domnul director și scoala au fost foarte amabili să mă primească și au amânat drumeția programată la o cetate dacică din apropiere cu ora necesară prezenței mele în fața copiilor.

Am avut parte de niște copii deștepți și alterți la minte, cu simțul umorului și cu experiență de muncă plătită, în marea lor majoritate. M-au ascultat cu atenție, au interacționat cu mine foarte ușor și firesc, au fost sinceri și deschiși. Singurele momente de încruntare au fost cele în care i-am întrebat despre lucruri teoretice, pe care ar fi trebuit să le știe însă, evident, nu le știau. Dar nu au fost decât două sau trei asemenea momente.

Bineînțeles, la întrebarea de început ce caută ei acolo, în clasă și la întrebarea subsecventă ce caută ei la școală, în general, au răspuns că sunt acolo pentru că așa li s-a cerut sau că așa li s-a spus, să fie acolo, altfel ar fi fost pedepsiți. O singură fată a spus, mai mult de deșteaptă decât de sinceră ce era, că a venit la școală ca să învețe, dar nici măcar ea nu a știut să îmi spună la ce îi trebuie ceea ce învață acolo.

Eu le-am vorbit de cunoaștere prin dezvoltarea, împreună cu ei, a unui model teoretic grafic. Le-am spus că, deși cunoașterea este bazată pe cunoștințe, acestea singure nu pot să fie suficiente pentru dobândirea cunoașterii.

Apoi, pe tablă, am identificat nivelul de cunoștințe, printr-o axă verticală, care avea la bază cunoștințele non-verbale, pe care le dobândim înainte de a ști să vorbim, peste care se așează cele verbale dar orale, pe care le dobândim înainte de a ști să scriem și să citim, apoi cele verbale scrise, deasupra lor punând cunoștințele dobândite prin experiență, deci acționale. Apoi am convenit că ceva mai sus pe acea axă trebuie să fie cunoștințe inovative și, în vârf, cele filosofice.

Apoi am identificat, tot grafic, aria de cunoștințe, pe care oricine le poate dobândi, la un moment dat. Pentru aceasta, am introdus a doua axă, perpendiculară pe prima, aceea a nivelului de cunoștințe, iar pe această a doua axă am identificat vârsta sau timpul la care se dobândesc anumite cunoștințe. Am putut astfel să trasăm, în funcție de nivelul de cunoștințe, o curbă a dobândirii respectivelor cunoștințe, numită și curba învățării, iar suprafața cuprinsă între respectiva curbă și axa vârstei a devenit aria de cunoștințe. În acea suprafață putem identifica și trasa grafic și golurile în cunoștințe, și uitarea. Dar nu am insistat asupra modelului, pentru că scopul meu era să ajungem să înțelegem ce este aceea cunoaștere.

Cât despre volumul de cunoștințe, am mai trasat o axă, cea a realizărilor sau rezultatelor practice, desenând astfel un sistem de axe de coordonate tridimensional. Pe această a treia axă am putut identifica progresul punerii cunoștințelor la lucru. Astfel, cu vârsta și performața atinsă la un moment dat, precum și cu nivelul de cunoștințe, avem posibilitatea de a delimita un volum, căruia îi putem spune, fără să greșim, volum de cunoștințe.

Iar cunoașterea este orice punct din interiorul acestui volum. Am aplicat modelul pe un exemplu simplu și toată lumea din clasă a fost de acord că este clară și simplă definirea astfel a cunoașterii.

Odată desenat modelul pe tablă, mi-a fost ușor să le arăt copiilor adevăratul motiv al prezenței mele acolo: să le dau sfatul să își stabilească obiective acționale de învățat, pentru ei, fiecare în parte, indiferent de ce se întâmplă la școală. Iar aceste obiective se pot stabili pentru vârste ulterioare, vizibile în model și, foarte important, pentru un anumit reper de performanță ulterioară pe care copilul își propune să îl atingă la acea vârstă ulterioară. Iar, pentru atingerea lui, va ști, încă de la început, ce cunoștințe îi trebuie, din fiecare categorie.

Le-am spus și ce înseamnă, teoretic, obiectivele acționale, fără să dezvolt, însă, teoria taxonomiei, care le definește. Pentru cine nu știe sau nu are răbdare să afle, obiectivele acționale sunt cele ce trebuie urmărite în procesul învățării și sunt caracterizate de capacitatea de a face ceva cu cunoștințele dobândite. Astfel, pentru aceste obiective se folosesc doar verbe acționale, cum sunt a face, a analiza, a construi și așa mai departe.

Nu le-am făcut critica sistemului de învățământ românesc, doar le-am spus că îmi pare rău pentru ei că trebuie să fie elevi într-un astfel de sistem. Și am făcut remarca aceasta numai pentru a sublinia importanța înțelegerii teoretice a stabilirii unor obiective acționale de învățat, ca un fel de soluție individuală la lipsa de speranță, de coerență și de valoare a acestui sistem.

După discuția noastră, copiii au plecat în drumeție la cetatea dacică, iar eu am ajuns acasă, unde am deschis televizorul și am dat peste o emisiune așa-zis culturală, la Televiziunea Română unde contribui cu bani grei.

Din respectiva emisiune, intitulată „Omul și timpul” și dată în reluare, am putut urmări două subiecte legate de arheologie și de perioada istorică în care a fost ridicată cetatea ale cărei ruine urmau să le viziteze cei ce tocmai aflaseră de la mine că învățarea trebuie ordonată spre un obiectiv clar definit.

Subiectul de arheologie s-a dovedit a fi doar o șmecherie „intelectuală”, în care veneratul arheolog prezent în emisiune să poată să îi injure public pe cei care l-au criticat pentru faptul că a lăudat sau chiar a elogiat proiectul arheologic Roșia Montană, finanțat extraordinar de generos de compania care, de fapt, își propune distrugerea regiunii și devalidarea aurului românesc de acolo, în complicitate cu politicieni trădători de Țară, de la președintele României în jos. Și, bineînțeles, în complicitate cu Televiziunea Română.

Al doilea subiect a fost cel ce a inspirat titlul scrierii de față. Un domn „realizator”, adică încasator de banii mei de la televiziunea de stat, a tras un filmuleț în care lansează „o ipoteză” cum că printre scenele de pe Columna lui Traian se află trei ce ar putea fi interpretate ca reprezentând aspecte „proto-creștine”. Astfel, dacă s-ar confirma o asemenea ipoteză, ar rezulta că, la anul 100, dacii erau deja creștini.

De fapt, uitându-mă la acest filmuleț, am asistat la o producție de folosire a culturii ca formă de îndobitocire. Adică, dobitoc să fii să nu vezi că „realizatorul” nu avea nimic de spus, dar totuși s-a apucat să spună ceva, pe bani, dar fără muncă. A luat imagini de pe unde a putut și a încropit un text idiot dar frazat „elevat” și gata „producția culturală” pe care să o plăteasc eu, din cotizația la televiziunea ce ar trebui să informeze, dacă nu  chiar să educe.

Ca să vedeți enormitatea „ipotezei”, individul a „găsit” o reprezentare pe Columnă în care unul dintre personajele ce populează scena sfârșitului regelui dac își ridică palma dreaptă la nivelul feței și a zis că „ar putea să fi făcut semnul crucii”?!?! Asta, cu două sute de ani înainte ca acest semn să devină unul creștin, odată cu scrierea lui pe cer, în fața ochilor lui Constantin cel Mare! Adică, dacă ar fi să fie „confirmată” ipoteza „realizatorului”, ar trebui mai întâi confirmat, atât istoric cât și bisericesc, faptul că semnul crucii era unul creștin cu două sute de ani mai devreme decât s-a întâmplat să devină. Așa, da, ipoteză!

În plus și în concordanță cu învățătura ce tocmai le-o transmisesem copiilor, cu ocazia „școlii altfel”, la ce ar folosi cuiva o asemena „cunoaștere nouă și originală” a realității de acum două mii de ani?