Domnul Plesu inedit

În limba engleză, subiectul se pune întotdeauna înaintea predicatului, pentru ca vorbitorul să aibă posibilitatea sa flexeze verbul din care este format acest predicat după persoana și numărul subiectului folosit. Asta, deși, cu excepția câtorva verbe și a persoanei a treia singular, verbele englezești nu se prea flexează, rămânând așa cum sunt. 

Foto: youtube.com, 2015

Astfel, în engleză, mai întâi spunem despre cine este vorba, precizând ce persoană și ce număr are subiectul, după care spunem ce face acel subiect, acordând verbul pe baza informațiilor deja dezvăluite despre subiect.

În limba română, unde mai toate verbele din care se formează predicatul se flexează după subiect, în sensul că se acordă cu acesta în gen, număr și persoană, locul predicatului este unde vrea vorbitorul să fie. Ori după subiect, ca în engleză, ori înaintea lui. Așezarea predicatului înainte de subiect este, de obicei, și o formă mai sofisticată de stil, prin care vorbitorul demostrează că știe ce zice și că gândește cu anticipație ce urmează să zică.

Așa că, atunci când vorbitorul spune „acolo nu este...”, noi, ascultătorii, suntem deja convinși că el, vorbitorul, are în vedere un subiect la numărul singular. Iar când aflăm că „acolo nu este criteriile ăstea”, ne dăm seama că vorbitorul s-a răzgândit pe parcurs, alegând alt subiect decât cel pe care îl avea în minte când a început propoziția, punând predicatul înaintea subiectului. Sau, cel puțin, s-a răzgândit asupra numărului subiectului, preferând să decline substantivul din care este el format la plural, în loc să îl lase la singular, așa cum avusese de gând atunci când a început să vorbească.

Numai că, în limbaj popular, această răzgândeală se numește agramatism. Și este, de cele mai multe ori, o dovadă de incultură. Asta, dacă vorbitorul nu este un intelectual dovedit, rasat și subțire. Adică fin. În cazul unui asemenea vorbitor, agramatismul este doar dovada lipsei de respect față de ascultător. „Lasă că merge și așa, doar înțelegi ce vreau să zic”, pare să îi spună vorbitorul ascultătorului său.

Așa ceva se pare că a dovedit și domnul Andrei Pleșu, în filmulețul făcut după un interviu la televiziune, publicat pe youtube.com, la minutul 02.02.

Eu am ajuns la acest filmuleț într-o încercare personală și profesională de a afla mai multe opinii românești despre Rusia, ca actor de securitate regională. Iar domnul Pleșu, ca fost ministru de externe român și ca fost consilier prezidențial pentru politica externă, se calificase instantaneu ca un emitent de opinii ce merită consemnate, în interiorul cercetării mele.

Numai că, până la agramatismul de la minutul semnalat mai sus, intelectualul nostru nu putuse emite nicio opinie față de politica agresivă a Rusiei, alta decât că „ei” gândesc altfel, că nu au reguli și că „Putin va obține tot ce vrea, fără război”. Fără ca analistul să aducă vreun argument valabil pentru asemenea aserțiuni.

În lipsă de argumente, domnul Pleșu a apelat la ce știe domnia sa mai bine. La anecdotică. Așa că, atunci când a enunțat, cu emfaza sa embelematică, că „noi, ăștia, civilizații, avem, totuși, unele reguli. Nu ne vine să facem chiar orice. Ne jenăm, încercăm să nu provocăm, încercăm să păstrăm o anumită conduită”, domnul Pleșu a completat cu o povestioară. „Am spus-o, fiindcă m-am amuzat foarte tare, acum un an, vicepreședintele american Joe Biden, a fost, s-a întâlnit cu Putin și a spus pe urmă în presă, foarte mândru: m-am uitat în ochii lui și i-am spus – n-aveți suflet!” Iar povestioara pleșuistă are și o morală, pe care ne-o dezvăluie chiar povestitorul: „eu, cunoscând tipul de leader Putin, m-am și gândit: cum a plecat Joe Biden din birou, a murit de râs. Și-a chemat băieții la o vodcă și le-a spus: ei, ce părere aveți de băieții ăștia melancolici și sufletiști? He he he!”

De data asta, domnul Pleșu nu mai are o răzgândeală între subiect și predicat, sau invers, care să aducă a agramatism, în condițiile în care nu l-am fi putut bănui niciodată pe domnia sa de un asemnea nivel scăzut de cultură a limbii materne. Cu povestioara aceasta, domnul Pleșu pur și simplu se descalifică profesional, ca lucrător de top în diplomație și ca eventual priceput în treburile internaționale.

Cum am ajuns la o asemenea concluzie gravă? Simplu. Prin comparație cu ceea ce ar fi trebuit să știe și să spună domnia sa, dacă ar fi ales să povestească întâmplarea cu vicepreședintele Biden.

Pentru că, într-adevăr, Joe Biden a relatat presei o întâlnire cu Vladimir Putin, căruia i-ar fi spus că, uitându-se la el, nu îi vede sufletul. Numai că! Întâlnirea a avut loc nu cu „un an în urmă”, când se amuzase domnul Pleșu de povestioară, ci în 2011. Această precizare este importantă, deoarece orice diplomat junior știe că vicepreședintele american este primit de premierul rus, cu care se asimilează. Iar, în 2011, Putin era exact premierul Rusiei, pe când președinte era Dimitri Medvedev. Așa că premierul Putin a fost cel ce l-a invitat și l-a primit pe Joe Biden.

Cât despre privitul în ochi, după știința mea, domnul Pleșu este primul și singurul comentator al evenimentului, care să nu știe că, povestind întâlnirea cu Putin, Joe Biden făcea, de fapt, referire la vestitul episod în care, pentru a justifica politica sa de apropiere cu Rusia, președintele de atunci al Americii, George W.Bush, a povestit că, la prima întâlnire dintre cei doi, s-a uitat în ochii lui Putin și a văzut acolo sufletul acestuia. Zece ani mai târziu, Biden nu făcea altceva decât să spună americanilor și Lumii întregi că Bush se înșelase și că politica de încredere în capacitatea de dialog și parteneriat a Rusiei lui Putin a fost o politică greșită, ce a dus, în final, la situația în care se aflau în 2011, situație ce a continuat apoi să se degradeze, până la ocuparea Crimeei de către Rusia, în 2014.

Așa că, dacă domnul Pleșu a vrut să argumenteze teza sa că rușii și occidentalii gândesc diferit, și-a ales cea mai nepotrivită povestire, pe care a prezentat-o strâmb și neprofesionist, chiar dacă l-a amuzat, atunci când i-a fost povestită de altcineva. Fără să îi fie și explicată, însă.

Alte articole despre domnul Andrei Plesu, pe acest blog: Pentru cine scrie domnul Andrei Plesu? L-am citit pe Plesu Domnu’ Plesu dus cu presu’ Plesu Elitistul popular Nerusinatul epistolar Plesu Penibilul Procedura de credibilizare O nouă dilemă Conspirație împotriva României Intelectualul are păreri! Păpușarul cu marioneta lui