Sectorul în armata veche

Eu nu am făcut armata. Am făcut școala militară de ofițeri activi. Numai că acolo se instituise un regim asemănător cu cel din armată, în ceea ce privește atât instrucția, mai ales la începutul școlii, cât și în ceea ce privește viața de zi cu zi în cazarmă, cam pe toată perioada de trei ani, cât dura pretătirea pentru meseria de ofițer.

Foto: panoramio.com

Așa că, în unele privințe, era ca la armată, doar că, în loc de un an și ceva, viața aia cazonă ținea trei ani. Ceea ce, în intenția organizatorilor, era de bine. Pentru că viitorul ofițer afla, pe pielea lui, ce înseamnă să fii soldat, înainte de a ajunge să comande și, mai ales, să aibă grijă de soldați.

Printre altele, asemănător cu făcutul armatei, era și „sectorul de curățenie”. Adică, fiecare cadet, la fel ca și fiecare soldat, primea în grijă un „sector”, adică o bucată din patrimoniul comun al subunității, sector pe care acel cadet trebuia să îl curețe în fiecare zi. Unii aveau în grijă o încăpere sau o parte dintr-o încăpere mai mare, trebuind să măture și să spele pe jos, să șteargă praful și să curețe geamurile, de exemplu. Alții se ocupau de baie și closete, iar alții aveau „sector exterior”, ceea ce înseamnă să facă curat pe afară, prin jurul clădirii companiei.

Eu aveam în primire câteva chiuvete din spălătorul comun. Problema era că nu apucam niciodată să le curăț, pentru că, de fiecare dată când voiam să mă apuc de treabă, le găseam curate. Asta, pentru că eu aveam un program aiurea, în sensul că mă sculam mai târziu decât ceilalți, din simplul motiv că mă culcam mult mai târziu decât ei. De obicei, din motive serioase. Ei bine, dimineața, în timp ce eu încă mai dormeam, colegul meu care era comandantul grupei și care supraveghea curățenia „pe sectoare”, ca să nu stea degeaba, îmi curăța chiuvetele, nu atât din considerație pentru mine, cât de teamă să nu vină cineva mai mare și să vadă că eu nu îmi fac treaba deodată cu ceilalți. Bineînțeles că eu protestam, ba chiar îl acuzam pe bietul om că o face intenționat, ca să mă pună într-o lumină proastă față ce toți ceilalți. Dar, până la urmă, rămânea doar ideea că eu chiuleam „de pe sectoare”.

Povestesc asta, pentru a vă face să înțelegeți că era normal ca o asemenea atitudine din partea mea, vizibilă zi de zi, să nască resentimente între camarazii de pluton. Așa că, atunci când ne-am dus în tabăra de schi, la munte, unde eu nu mai aveam motive să stau noaptea târziu și să mă scol dimineața și mai târziu, toată lumea a fost încântată când mi s-a încredințat „sectorul” latrinei din spatele cabanei unde eram cazați noi.

Nu îmi face plăcere să vă creez o imagine scârboasă, dar trebuie să vă spun că cei din seria de dinaintea noastră folosiseră facilitatea aceea în stil concentric. Adică, inițial, folosiseră banca de lemn, cu o gaură în mijloc, din cabina latrinei. Iar când unul nu a mai nimerit în gaură, următorii s-au tot îndepărtat de locul faptei anteriorului, până când nu numai latrina, dar și zona înconjurătoare rămăseseră pline de urmele fiziologice ale înaintașilor ocupanți ai cabanei de munte.

Puteți însă să vă imaginați satisfacția secretă a colegilor care mă vedeau oropsit cu cea mai mizerabilă sarcină posibilă. Sunt convins că se așteptau la un refuz din partea mea, la insubordonare chiar, la orice altceva decât la faptul că am zis, ostășește, „am înțeles!” și că m-am apucat de făcut curat.

Ceea ce nu era chiar așa de cumplit. La urma urmei, era iarnă, cu frig și zăpadă. Așa că a fost foarte ușor să folosesc lopata mică de infanterie și să iau de acolo toată mizeria. După care am fiert apă pe soba cu lemne din cabană, am luat o perie specifică și am frecat toată lemnăria cabinei, ca pe puntea unui iaht de lux. Nici când era nouă nu arătase instalația aceea așa de bine cum arăta acum. În plus, am avut grijă să fie acolo și hârtia necesară, în cantitate suficientă.

Colegii au continuat să se bucure în secret, la gândul că, timp de trei săptămâni, cât aveam noi tabără de schi, eu voi face în fiecare dimineață aceeași muncă pe „sector”.

Numai că se înșelau. Pentru că, în prima seară, s-a întâmplat așa. Cum se deschidea ușa de la cabană, eu îmi luam lanterna și ieșeam afară. Când colegul ce mersese în spatele cabanei se întorcea de acolo, eu inspectam locul. Dacă era curat, îl felicitam. Dacă era cea mai mică picătură scăpată pe lângă gaura de deasupra gropii latrinei, îl puneam să o șteargă, pentru că, nu-i așa, este urât să lași locul murdar, când știi că vine altcineva după tine și vrea să îl găsească exact așa cum l-ai găsit și tu.

Desigur, de atunci și până la sfârșitul taberei, dimineața, când „se trecea pe sectoare”, sectorul meu era gata curățat, așa că eu stăteam degeaba, ca și în școală. Și nici măcar nu a trebuit să fac controlul folosirii latrinei mai mult de două seri. Pentru că toți colegii mei au înțeles repede rațiunea de a te gândi și la ceilalți, atunci când folosești un bun comun. Și s-au comportat ca atare.

Asta a fost tot ce aveam de povestit. Menționez în încheiere că această povestioară nu a fost spusă pentru cei care au înțeles din ea că eu mă dau mare, de cât de șmecher am fost eu în școala militară. Ea a fost scrisă pentru cei care sunt interesați de exemple oricât de modeste privind posibilitatea de avansare în civilizație a unei colectivități. În orice vremuri și în orice cultură.