Un test de maturitate politică

Într-un protest public, un grup substanțial de personalități le cere celor doi co-președinți ai Partidului Național Libral (PNL) să se dezică de decizia partidului lor de a propune o ziaristă în consiliul de administrație al Televiziunii Române. Motivele invocate în protest sunt că ziarista respectivă a vorbit în public, respectiv la televizor, de bine vreo doi literați, morți de multă vreme, dar care, în timpul vieții lor, fuseseră aproape sau chiar făcuseră parte din Mișcarea Legionară, cea din prima jumătate a secolului trecut, pe când aceeași ziaristă a vorbit de rău institutul pentru studierea holocaustului din România, cel de astăzi.

Foto: tvr.ro

Bineînțeles că nu exact aceste fapte ar putea fi vreodată condamnabile în sine și că nu ele înșile se constituie în motive directe de dezavuare a țintei protestului, ci concluzia neexplicită că ele, faptele, indică o anume mentalitate a acuzatei din piața publică, mentalitate ce nu ar fi conformă cu îndeplinirea unei funcții de natura membership-ului într-un consiliu de administrație. Cel puțin nu în accepțiunea semnatarilor protestului.

Fiind public, protestul acesta a trezit unele comentarii, mai ales în media nouă, internaută. Ba, chiar, am auzit că și media clasică a abordat subiectul, mai ales la televiziunea unde ziarista în cauză este des prezentă pe ecran, ca invitată.

Majoritatea comentariilor s-au aplecat asupra conținutului listei semnatarilor protestului. Ca și când numele lor ar fi validat fie teza că au dreptate, fie teza că nu au dreptate să protesteze împotriva la așa ceva. Adică, la întrebarea scolastică „de ce este/ nu este bine ca ziarista aceea să facă parte din consiliul de administrație al Televiziunii Române?” răspunsul ar fi fost „pentru că iată cine sunt semnatarii protestului!”

Ceea ce duce evident spre absurd, în condițiile în care semnatarii protestului nu au și nici nu și-au pretins atribuții de validare sau invalidare a propunerilor făcute de oricine, pentru orice funcție. Asta, în condițiile în care mulți ignoră ideea că, în orice democrație, dreptul la protest nu presupune și obligația să ai dreptate în ceea ce protestezi.

Chiar și când au discutat cazurile anume menționate în scrisoarea deschisă, majoritatea comentatorilor le-au tratat ca și când ar fi existat vreo regulă legiferată, prin care s-ar constitui într-o contravenție, sau chiar într-o crimă fapta să îți exprimi în public admirația față de o personalitate literară, atâta vreme cât acea personalitate a avut în viața ei și episoade reprobate de istorie. Sau, din contră, au negat dreptul semnatarilor de a impune ei vreo regulă cu valoare de lege, care să sancționeze crima sau contravenția de a vorbi de bine pe cineva care a făcut și un lucru rău, cu un secol în urmă.

Nu am întâlnit niciun comentariu care să facă distincția dintre gesturile ziaristei, vituperate de protestatari, și eventuala mentalitate, sau eventualele convingeri ale aceleiași ziariste, pe care gesturile ei le-ar fi devoalat. Și, în consecință, nu am auzit de nicio dezbatere privind aceste convingeri sau eventualele convingeri opuse lor, nutrite de ziarista în cauză. Astfel încât să putem înțelege de ce este sau nu este bine să facă ea parte din acel consiliul de administrație.

Care ar fi rațiunea să ne referim la reacția publică, declanșată de protestul despre care vorbim noi aici? Rațiunea ar fi că noi știm că cei doi co-președinți ai PNL nu vor avea nicio reacție la protestul acesta, ca să nu mai vorbim de luarea în seamă a cerinței lui exprese, decât dacă el, protestul, se valorizează mai întâi în opinia publică. Și, mai mult decât atât, nu ne putem aștepta ca politicienii să aibă vreo reacție decât după ce ei se vor lămuri care atitudine le va fi mai profitabilă, din punct de vedere electoral.

De aceea am scris eu în titul că vorbim aici despre un test de maturitate politică.

Este posibil ca, la data și ora apariției acestui text, reacția politicienilor să se fi produs deja. Dacă nu, se va produce în curând. Ce știu eu de pe acum este că oricare ar fi reacția, ea va fi aleasă dintr-o gamă relativ largă de opțiuni. Numai că sunt puține opțiunile care să permită decidenților politici să-și dovedească maturitatea politică.

Oricum, despre protestul în sine nu prea văd ce am avea de discutat. În primul rând, pentru că protestul nu ne este adresat nouă, ci lor, politicienilor. În al doilea rând, pentru că este irelevantă concluzia la care am putea ajunge în urma discuției, fie că acea concluzie o va indica pe ziaristă ca pe o acuzată pe merit, fie că o va indica drept martiră a malversațiunilor semnatarilor protestului. Și, în fine, pentru că ne lipsesc instrumentele metodologice care să ne conducă spre adevăr, oricare ar fi el, în condițiile în care, intenționat, se apelează exclusiv la iraționalitate, adică la exacerbarea argumentelor sentimentale, în discursul pro sau anti legionarismul românesc.

Așa că noi nu avem acum altceva de făcut decât să așteptăm cu interes rezultatul testului. Rezultat pe care îl vom putea apoi comenta savuros.