Pascalitatea crestină

Astăzi, duminică, 27 martie 2016, creștinătatea, mai puțin cea ortodoxă, sărbătorește învierea lui Iisus Hristos, adică sărbătoarea creștinătății în sine. Pentru că e creștin doar acela care crede că Iisus este fiul lui Dumnezeu, că a fost născut de Fecioara Maria, că a murit răsignit pe cruce, pentru spălarea păcatelor Lumii, precum și că a înviat a treia zi, adică în această zi de Paște.

Invierea, de Pericle Fazzini, Vatican
Foto: pinterest.com

Biserica Ortodoxă va sărbători aceeași înviere peste o lună. Ceea ce nu îi face mai puțin creștini pe aparținătorii ei, atâta vreme cât ei nutresc aceeași credință, ci doar ceva mai diferiți. Ca dovadă că, atunci când va sosi ceasul învierii și pentru acești creștini, în taina Mormântului Sfânt se va aprinde din nou făclia sacră a Luminii Învierii.

Această disociere între creștini, în funcție de biserică, ne duce cu gândul la vremurile demult apuse ale războaielor religioase intra-creștine, din Europa. Și constatăm că au trecut aproape trei secole și jumătate de la încheierea lor. Pare astăzi incredibil că unul dintre aceste războaie a ținut o sută de ani! Cum incredibil pare că europenii s-au omorât între ei pe considerente de apartenență la una sau la alta dintre bisericile creștine.

De ce sunt incredibile lucrurile acestea din istorie? Pentru că nimeni nu ar mai fi dispus astăzi să-l omoare pe un altul doar pentru că interpretează altfel un pasaj dintr-un text bisericesc, ori pentru că șefii bisericii lor sunt diferiți. Ca să nu mai vorbim că nimeni nu mai este dispus, printre creștini, să moară pentru credința lui, în luptă cu un alt creștin.

Dar în luptă cu un musulman? mă veți întreba dumneavoastră imediat, cu gândul al așa-zisul „război sfânt” declanșat de jihadiști împotriva Europei? Sau împotriva civilizației euro-atlantice, care este de sorginte creștină.

Înainte de a vă răspunde la această întrebare, vă rog să îmi permiteți să îmi exprim nedumerirea de ce creștinii nu își spun povestea lor musulmanilor? Adică, astăzi, musulmanii se omoară între ei în mult mai mare măsură decât îi omoară ei pe non-musulmani. La fel cum făceau și creștinii, între secolele al XIII-lea și al XVIII-lea. Mai ales povestea cum au ajuns creștinii să nu se mai omoare între ei ar putea fi una interesantă pentru musulmani.

Poate, cea mai percutantă lecție a istoriei conflagrațiilor intra-creștine este aceea că ele, răboaiele, nu au reușit să schimbe nimic. Nu au schimbat nimic nici în credința beligeranților, nici în ceea ce privește cursul istoriei. Singurele victorii sau înfrângeri s-au consemnat, în afara numărării victimelor și eroilor, la nivelul conducătorilor bisericilor beligerante. Unii dintre ei au devenit și mai bogați, alții ceva mai puțin bogați. Dar atât.

Iar, dacă secolele menționate mai sus ni se par prea îndepărtate, atunci poate ne uităm la fosta Iugoslavie de la mijlocul ultimului deceniu al secolului trecut. În care ortodocșii sârbi s-au măcelărit cu catolicii croați, musulmanii bosniaci fiind și ei pe acolo.

Revenind la întrebarea privind disponibilitatea vreunui creștin de a muri de gât cu un musulman jihadist, răspunsul este unul practic. Probabil că da, cu condiția să îl găsească. Pentru că este o mare necunoscută unde ar găsi creștinul nostru vreun jihadist, ca să se lupte cu el, pe viață și pe moarte.

Din păcate, asta este realitatea. Jihadiștii, atâția câți sunt, dau și fug imediat să se ascundă. Asta, atunci când nu se „sacrifică” pentru credința lor și se omoară singuri. În relație cu creștinii, desigur. Deoarece, între ei, musulmanii se omoară pe față. Și nu vorbim aici de toți musulmanii, ci doar ce acea minoritate de sub unul din zece, care dovedește o apetență pentru impunerea „legii” și a credinței prin violență distructivă.

Această fugă jihadistă este deosebit de păguboasă pentru islam, în general. Ca să mă înțelegeți, am să vă spun o povestire adevărată, din adolescență.

În Breaza, județul Prahova, doi elevi de la Liceul Militar (L.M.) Dimitrie Cantemir s-au dus la o coferărie, unde unul dintre ei a intrat în vorbă cu o fată. Era pe vremea când liceul militar era doar liceu de băieți. Mai mulți puști locali s-au luat de el, a ieșit cu bătaie, iar lemiștii s-au întors în cazarmă plini de sânge curs din nas. La care, vreo duzină din clasa lor s-au dus la cofetărie, i-au găsit pe bătăuși și i-au bătut bine, unul dintre ei alegându-se și cu capul spart, și cu mâna ruptă. După care, militarii s-au întors la liceu, pierzându-se în mulțime. Deci, vorbim de un incident în care fuseseră implicați cam unul la sută dintre elevii liceului. Problema este că militarii de aceea și poartă uniformă, ca să semene toți unii cu alții. Așa că, a doua zi, când eu mă aflam singur și în uniformă pe stradă, în Breaza, și m-am întâlnit cu un grup de șapte tineri, între care se afla și cel cu mâna ruptă și capul spart, vă puteți da seama că eram o victimă sigură a retalierii lor. Nu pentru că aș fi fost vreodată violent, nu pentru că le-aș fi ținut partea violenților mei colegi, ci doar pentru că eram în uniformă, deci identificabil ca lemist.

La fel este și cu jihadiștii. Ei se protejează de retalierea celor loviți de ei în mulțimea musulmanilor pașnici. Numai că se poate întâmpla oricând ca cei aflați în căutare de jihadiști să se mulțumească cu oricare musulman le-ar ieși în cale, extinzând vinovăția specifică puitorului de bombe la „vinovăția” generică de a fi musulman. Așa cum, cu secole în urmă, creștinii îi omorau pe alții, doar pentru că aparțineau unei alte credințe.

Pentru cine ar fi totuși interesat de felul în care s-a încheiat povestea lemistă, de acum aproape o jumătate de secol, vă spun că rațiunea a învins, în situația aceea. În momentul în care am reușit să le captez atenția, predispoziția tinerilor civili spre violență s-a stins complet și am putut cădea de acord că escaladarea violenței, mai ales făcută la întâmplare, este contraproductivă pentru ei. Cel mai convingător argument a fost tocmai rănitul din luptele de cu o zi înainte.

Iar, dacă a fost așa ceva posibil cu niște adolescenți în care fierbeau hormonii de creștere de dădeau pe afară, nu înțeleg cum nu este posibil să se întâmple același lucru, adică să se ajungă la rezolvarea rațională a disputelor inter- și intra-religioase, cu oameni în toată firea, care mai sunt și clerici pe deasupra.

Am scris aceste rânduri ca pe un gând de pace pascală, chiar dacă biserica mea va sărbători nașterea Mântuitorului abia la următoarea Lună plină din primăvara asta astronomică. Pentru că, în mintea făcătorului de pace, care trăiește cu speranța că va fi numit Fiul lui Dumnezeu, și, mai ales, în sufletul său, Iisus Hristos învie în fiecare zi, nu numai atunci când îi spune biserica lui că a înviat.