Colind

Un om a stat o viață să vestească o știre
O stea s-a aprins ca să licăre a știre
Un înger le-a dat păstorilor de știre
Trei crai au venit cu daruri pentru o știre

Știrea este că cel mai plăpând dintre noi
Este cel mai dumnezeiesc copil dintre noi
Este născut printre noi și pentru noi
Și când credem în El este oricare dintre noi

Știrea este că suntem cu toții făcuți ca Dumnezeu
Născuți în fiecare an dintr-o Marie și Dumnezeu
Și tot ce trebuie să facem e să credem că Dumnezeu
Ne-a dat nouă pe Fiul Lui să fie Om și abia pe urmă Zeu

Cu multă bucurie la noi toți să fie!

Să facem un partid nou!

Dacă toate partidele parlamentare au devenit nefrecventabile sau penibile de-a dreptul, dacă alte partide și partiduțe se zbat în irelevanță, dacă publicul ar vrea să voteze, dar nu are cu cine, atunci haideți să facem un partid nou!

Ce ne-ar trebui? Ne-ar trebui un leader, câteva personalități sau persoane notorii pentru realizările lor profesionale sau pentru prestigiul social, o idee percutantă pentru numele, sigla și imnul partidului, un avocat care să ne descurce în ițele legislației în domeniu, un sediu și, evident, un sponsor. De preferabil, unul cu punga largă și adâncă, deoarece un partid costă. Mult. Și, inevitabil, un site, un blog, un cont facebook, altul Twitter, altul Instagram și așa mai departe. Cu lucrătorul IT voluntar de rigoare, desigur.

     Asta veți auzi de la oricine ar vrea să facă și pasul următor, după cel de constatare a insatisfacției privind oferta de partidism din România zilelor noastre.

     Cunosc câțiva care chiar au făcut pașii ăștia. După care a rezultat încă un partid care să se zbată în irelevanță. De care nu știe nimeni și pe care nu îl votează nici măcar toți cotizanții. Sau semnatarii listelor, dacă nu li s-a cerut și bani.

    Nu o mai lungesc. Experiența și studiile mele îmi spun că, dacă vrem să facem un partid nou, trebuie să urmăm, în succesiune logică și istorică, următorii pași:

(1) Să găsim un segment de public dispus să se lase reprezentat de noi. Noi fiind noul partid, încă nenăscut. Evităm astfel cea mai stupidă eroare de planificare: cea de a crede că un partid nou răspunde unei cerințe de pe piață politică. Adică, să pornim de la premisa nerealistă că există o nișă în oferta de partidism și că nimeni în afara noastră nu s-a prins de asta. Cum ar fi o doctrină, o ideologie, sau doar o opțiune de decizie strategică nemaipomentiă. Ca urmare, ne repezim noi să umplem acea nișă. Nu! Un partid nou este nou doar atunci când găsește un segment de public nereprezentat până atunci. Care segment de public este în politică la fel de nou ca partidul nostru. Pentru  că nimeni nu i-a făcut vreodată vreo ofertă de reprezentare.

(1.1) Testăm relevanța acestui segment de public. Care trebuie să fie suficient de numeros și de răspândit în teritoriul urban și rural, astfel încât voturile lui să ne ducă în Parlament. 

(1.2) Ne adresăm acestui segment, prin formele de comunicare consacrate, dar, mai ales, prin media socială. Dacă segmentul nu are o prezență relevantă în media socială, înseamnă că nu l-am ales bine. Noi neavând capacitatea organizatorică de a ne adresa unui public sedentar și izolat. Că nu avem încă un partid cu o puternică bază organizatorică în teritoriu, vă aduceți aminte? 

(1.3) Pe parcursul acestui dialog, se conturează fezabilitatea ofertei de reprezentare. Împreună cu șansa de reușită în alegeri. Sau nu se întrevede nicio șansă. Caz în care abandonăm proiectul.

(2) Se face finanțarea inițială. Înainte de orice altceva. 

(3) Se instituționalizează partidul nostru cel nou. Chestiile ălea cu denumirea, statutul, sediul, programul, „organele de conducere”, înscrierea în registrul aferent și câte altele. Astea, doar după ce avem deja publicul nostru potențial votant și finanțarea. Dacă vrem să facem politică și nu gălăgie irelevantă.

(3.1) Măiestria instituționalizării constă în găsirea soluțiilor pentru realizarea unei interconexiuni între persoane, funcții și „organe interne de partid”, astfel încât proiectul să beneficieze de emulația tuturor și să nu poată fi confiscat de nimeni.

(3.2) Nicio instituționalizare nu va fi completă fără realizarea „cadrului organizatoric de partid”. În acest cadru, improvizațiile sunt cel mai serios pericol. Ca urmare, activiștii organizatori vor trebui să vină cu scheme organizatorice, dar și cu proceduri și reguli de conduită partinică funcționale și obligatorii. 

(4) Se stabilesc ierarhiile și relațiile interpersonale în partid. Abia acum se identifică și se fixează în roluri personalitățile care vor să vină alături de noi. 

(5) Instituim școlile de partid. În care activiștii noștri vor deprinde regulile și procedurile stabilite pe timpul instituționalizării. Vor realiza coeziunea de organizație. 

(6) Abia cu structurile în funcțiune, cu activiștii pregătiți, cu personalitățile angajate, cu finanțarea rezolvată, abia acum, deci, putem discuta ideologii. Doctrine. Principii și reguli. De ce abia acum? Pentru că abia acum știm și ce vrem și ce putem face. Știm pentru cine facem politică. Știm care este obiectivul strategic. Urmând ca, prin clarificarea ideologică, să convenim definitiv asupra seturilor de valori specifice și principiilor pe baza cărora vom guverna, atunci când vom obține suficiente voturi pentru asta. 

    Este ușor de arătat care sunt primii șase pași de constituire a unui partid nou. Mai complicat este de făcut acești pași. Mai ales atunci când cultura politică românească preferă proiectele cu un singur pas. Cel decisiv. Câștigător. Toate celelatle demersuri fiind, de fapt, improvizații în jurul acestuia.

Impostura de securitate natională

În civilizația occidentală, de unde s-a inspirat și comunitatea internațională a educatorilor, se aplică principiul educației continue, cu o creștere ordonată în anii de școală, urmată de o specializare și, eventual, de o aprofundare teoretică a materiilor studiate. 

Foto: hotnews.ro
(un vice-premier și cinci miniștri din cabinetul său,
toți cu studii la Serviciul Român de Informații)

Ideea de bază este că statul va oferi educație tuturor cetățenilor, ca bun public. Adică, nediscriminatoriu și universal. Ceea ce presupune ca statul să plătească pentru materiile și disciplinele de studiu. Care să fie cât mai generale. Urmând ca specializarea să fie plătită de fiecare individ în parte, în funcție de preferințele acestuia. Studiul acoperind doar unele materii și discipline. Cele necesare specializării. În această etapă statul intervenind doar ca facilitator. Fie prin organizarea învățământului universitar de stat, fie prin oferirea de burse de studiu, fie prin împrumuturi cu dobândă mică sau chiar deloc, acordate celor ce vor să își continue studiile. 

    Avem astfel o imagine piramidală a educației la clasă. Se pornește de la o bază foarte largă, care îi cuprinde pe toți cetățenii calificați să meargă la școală. Pe toată durata învățămânutului de stat. Care este de la opt la 12 clase, în funcție de stat, de politica sa educațională și de posibilitățile de finanțare a acestei politici. După învățământul de stat, general, gratuit și obligatoriu, se îngustează educația pe o suprafață mai mică, în care unui număr mai mic de cetățeni li se oferă posibilitatea studierii unor materii și discipline aplicate, mai înguste dar mai profunde, prin care aceștia să poată dobândi priceperea necesară profesării în locuri de muncă cu nivel de cunoaștere universitar. O și mai mare îngustare se produce la nivelul studiilor post-universitare. Unde și mai puțini studiază și mai puține materii, dar mult mai în profunzime. Studioșii dobândind astfel o specializare anume. 

    Iată însă că avem un fenomen de piramidă răsturnată în România. Într-un domeniu îngust prin natura sa, cel al securității naționale, se constată crearea unei baze doctorale masive. Bază populată de nenumărați profesori universitari doctori și mobilată de școli doctorale. Specific răsturnării piramidei este faptul că accesul în această bază largă post-universitară se realizează din studii masterale de securitate națională aproape inexistente. Și, de aceea, ajung doctoranți absolvenți ai oricăror altor discipline și specializări. 

    Dacă ar fi să discutăm explicațiile acestui fenomen de piramidă răsturnată, ar trebui să pornim de la câteva realități românești. 

    Nevoia de doctori în securitatea națională nu a fost formulată de cererea din domeniul securității naționale, ci de faptul că lucrătorii în acest domeniu au restricții în a avea venituri din alte surse decât din munca la stat. Ca urmare, doctoratul le oferă un spor de venituri substanțial, de 15 la sută. Adică, dacă ai titlul de doctor și ești ofițer de informații, atunci ești mai bine plătit cu o șesime, pentru aceeași muncă, decât dacă nu ai fi doctor. 

    Existând această specializare doctorală, ea a devenit atractivă și pentru alte categorii de bugetari, din afara domeniului securității naționale, dar care au preferat să își încaseze cei 15 la sută în plus pe considerentul că sunt doctori într-o disciplină ezoterică, despre care nu știe nimeni și nu își bagă nimeni din afară nasul să vadă cât de științifică ar fi ea.

    Aceeași populație de doctori în securitate națională a mai fost augumentată cu demnitari care au ales să își maximizeze veniturile printr-o activitate universitară, acceptată legal, în completare la munca de demnitar al statului. Astfel, tot felul de politicieni aleși și numiți au ținut să devină profesori universitari, luându-și pentru asta și titlul obligatoriu de doctor în științe. Și, la fel ca ceilalți bugetari amintiți aici, au preferat „științele” securității naționale, deoarece nimeni nu știe despre ce e vorba și, ca urmare, nu pot să greșească. Să se facă de râs că au scris mai mult decât au citit. Sau că sunt, de fapt, analfabeți funcționali în domeniul teoretic în care sunt doctori în științe.

    Acestea sunt, cum spuneam, realități românești incontestabile. Dar sunt doar realități primare.

    De la o vreme, ele au început să producă alte noi realități. Secundare, le-am putea zice. Pe acestea le putem cataloga în două categorii: școli pentru profesori și academii pentru doctori.

    Algoritmul natural de înființare a unei școli este că, mai întâi, se identifică nevoia unei educații specializate noi. Prin care să se formeze competențe inexistente până atunci. Cum ar fi în domeniul informaticii. Al inteligenței artificiale. Al unei noi forme de economie, cum este cea a bunurilor intangibile. Și alte asemena exemple. Identificarea acestei nevoi de educație specializată presupune că există un număr suficient de mare de doritori să studieze noile discipline sau noile abordări ale disciplinelor deja existente. Iar acești doritori sunt dispuși să plătească pentru însușirea cunoașterii specialziate. Fie cu bani, fie cu timp, fie cu efort intelectual, fie cu toate cele trei. Apoi algoritmul natural presupune existența unui investitor dispus să finanțeze fazele inițiale ale formării noii școli. Și care își va recupera investiția, plus profitul, în timp. După mai mulți ani de funcționare cu succes a acelei școli. Bineînțeles, investitorul poate să fie și unul non-profit, dacă disciplina de studiu este din categoria celor care atrag donații sau finanțări de masă. Cum sunt disciplinele ecologice sau de asistență socială. În fine, înființarea unei noi școli mai presupune și existența unei piețe de forță de muncă ce abia așteaptă să îi tranzacționeze pe absolvenții acestei noi școli.

    În cazul nostru, apariția câtorva cursuri masterale și chiar de licență în domeniul securității naționale, la mult timp de la producerea inflației de doctori în această pseudo-știință, nu respectă acest algoritm natural. Cursurile respective fiind făcute doar pentru ca doctorii să devină și profesori universitari. Fără să existe o nevoie de asemenea școli, fără să existe vreun investitor rațional și fără să existe vreo piață de muncă pentru absolvenți. De altfel, s-a constatat că majoritatea masteranzilor la aceste discipline de securitate națională erau profesioniști din domeniu. Adică, subordonații veneau la cursurile șefilor, în speranța că vor ajunge și ei, vreodată, ca aceia. Acesta este fenomenul secundar, căruia i-am zis școli pentru profesori.

    Cât privește fenomenul secundar intitulat academii pentru doctori, el a apărut mai natural decât școlile. Ca peste tot în lume, unde titlurile se obțin prin alte forme decât prin muncă intelectuală personalizată, deținătorii acestor titluri tind să se grupeze în cluburi, sub impresia instinctivă că grupul îi va apăra mai bine pe fiecare în parte. Fenomenul natural de la noi, mai puțin cunoscut și studiat, dar foarte vizibil, este cel al absolvenților cursului principal de la Centrul de Studii de Securitate Marchall, de la Garmish, Germania. Centru american, creat special pentru reconvertirea leaderilor comuniști juniori în leaderi democrați, din Europa de Est. Acești absolvenți au fost foarte activi în a-și consititui o asociație proprie, prin care să se ajute unul pe altul. Mai ales în condițiile în care nu exista o recunoaștere oficială a cursului în România. 

     Dar doctorii în securitate națională nu se puteau mulțumi cu un club oarecare. Cu o asociație. Deși nevoia de grupare, pentru protecție, este evidentă. Așa că și-au făcut o ditamai Academia de Științe ale Securității! Și, deoarece primii dintre ei erau la guvernare, au făcut această „academie” una de importanță națională, astfel încât membrii ei să primească, pe viață, o indemnizație de academician, cum primesc cei de la Academia Română.

    Avem acum imaginea și explicația unei situații paradoxale. Dar specific românești. Pentru un spor de o șesime la salariu, pentru vreo două-trei mii de lei pe lună, primiți pentru ore universitare la care își trimit asistenții, pentru alte câteva mii de lei pe lună, ca indemnizație de „academician”, câtva sute de inși, poate o mie, dar nu mai mult, au inversat un întreg sistem de educație într-un domeniu îngust dar vital al organizării de stat, cel al securității naționale. 

    Iar această răsturnare piramidală nu este lipsită de consecințe. Toate negative, dacă nu chiar maligne pentru domeniul de studiu. 

    Domeniul securității naționale este confiscat de sub-domeniul informațiilor. Adică, de spionaj și contra-spionaj, în condițiile în care informațiile sunt doar o condiție a funcționării efective a acestui sistem, iar nu sistemul însuși.
   Acest fapt se întâmplă și la nivel administrativ, și la nivel educațional. Nu este clar care dintre aceste două niveluri este cel determinant și care este cel determinat. Dar intuiția ne duce spre credibilizarea ipotezei că determinant este omul. Adică, doctorul fără lecturi, fără studii, fără pricepere și, de multe ori, fără inteligență suficientă, nestafisfăcut de dimensiunea teoretică a sub-domeniului informațiilor, în care s-a format, insistă ca acesta să fie asimilat domeniului securității naționale, cu care să se confunde. Și, deoarece nu are argumente teoretice de niciun fel, face acest lucru pe cale administrativă. Dând un ordin că există ca știință. 

    O asemenea consecință este extrem de toxică. Spionii și contra-spionii pretind astfel că s-ar pricepe la celealte specializări de securitate națională la care nu se pricep. Cum ar fi planificarea apărării naționale, formularea misiunilor strategice și operative ale forțelor armate, determinarea cerințelor de putere militară pentru îndeplinirea misiunilor, logistica operațiilor militare, organizarea sistemului teritorial de apărare, cooperarea în cadrul alianței militare NATO și multe altele asemenea. Ceea ce constituie un caz clar de impostură funcțională. Caz care produce pierderi umane și materiale, inclusiv financiare foare serioase. Specialiștii adevărați părăsind un asemenea mediu de impostură, resursele materiale și financiare fiind alocate aiurea, prostește, iar puterea militară, singurul garant real al securității naționale, situându-se la un sfert din ceea ce s-ar fi putut realiza cu aceleași resurse, dar alocate rațional, științific.

    O altă consecință este că promovările în funcții, leadership-ul cum ar veni, la nivelul apărării naționale și a alor elemente ale sistemului național de securitate se realizează pe bază de apartenență la sub-domeniul informațiilor și nu pe bază de merite profesionale și morale. Ceea ce duce la apariția pe funcții de comandă și de decizie a tot felul de neaveniți profesional. Iar politicienii din domeniu sunt cu toții, de la miniștri, directori, parlamentari și alte demnități, subordonați, sub o formă sau alta,  la vedere sau acoperit, celor din „structurile” de informații. Mai ales în domeniul apărării naționale, o asemenea consecință se traduce într-un moral deosebit de scăzut al trupei, care nu mai are încredere în comandanții și decidenții promovați pe criterii de informații, sau în politicienii aserviți „structurilor”. La care se adaugă demotivarea ofițerilor de carieră să parcurgă treptele ierarhiei militare pe bază de competență.

    Civililor, atât celor care vor să interacționeze cu domeniul securității naționale, cât și celor ce ar trebui să execute controlul civil asupra acestui domeniu, ca membri ai publicului, li se oferă o imagine deformată și nefuncțională a securității naționale. În cazul în care aceștia nu cad victimă manipulărilor și dezinformării practicate de impostorii doctori în informații, se întâmplă că încrederea publicului în onesitatea și patriotismul considerate intrinseci ale agenților de informații naționali se diminuează continuu, până la dispariție.

    Toate acestea și multe altele sunt consecințe care se adaugă la proasta guvernare. În care impostorii academicieni de științe ale securității naționale au un cuvând greu de spus. 

    . 

Controlul strategic

Acum vreo zece ani, am acceptat să stau de vorbă cu o cercetătoare din Norvegia, care făcea un studiu privind statele din Europa de Est, integrate sau în curs de integrare în Uniunea Europeană. Subiectul discuției fiind, evident, România și situația ei de securitate. Ne-am întâlnit la o ceainărie, în centrul Capitalei. Am răspuns cuminte și onest la întrebări. Se pare că i-am câștigat atenția, deoarece discuția s-a prelungit. La un moment dat, a apărut și următorul intervievat, un tânăr cercetător român de la un institut european din București, absolvent al prestigioasei Școli Londoneze de Economie. Bineînțeles, am fost de acord ca domnul respectiv, pe care îl mai întâlnisem într-o altă împrejurare, să asiste la discuția noastră, în curs de finalizare.

Foto: xbosoft. com

   Ajunseserăm la momentul în care îi explicam interlocutoarei mele cum este cu controlul strategic exercitat de Moscova asupra României. De-a lungul istoriei, de la constituirea statului român incipient, când Moscova era de fapt Sankt Petesburg, și până astăzi. Ce mă interesa pe mine să înțeleagă cercetătoarea norvegiană era complexitatea fenomenului de securitate, când un stat aflat sub control strategic al Federației Ruse este și membru NATO, și al Uniunii Europene. 

   Asistând la argumentația mea, tânărul cercetător român a sărit literalmente în sus. De pe scaunul său. Opunându-se astfel ideii că România anului 2007 s-ar mai fi putut afla sub control strategic rusesc. Aproape că i s-a făcut rău de indignare. Așa că s-a scuzat și s-a retras în toaleta ceainăriei. Îngrijorată de starea lui, gazda noastră comună nu s-a putut abține să observe cât de afectat era tânărul de cele spuse de mine. În replică, singura mea explicație pentru atitudinea lui a fost că omul habar nu avea ce înseamnă control strategic. Că, probabil, la Londra, nu îl învățase nimeni așa ceva.

   Deși, mare lucru nu este de înțeles. Orice metropolă imperială menține un asemenea control asupra fostelor colonii, ori asupra fostelor teritorii controlate politic, accentuat, în cadrul sistemului de sfere de influență. Cu scopul ca orice decizie strategică ia statul controlat, aceasta să nu îi producă dificultăți metropolei, în cel mai nefericit caz. Iar în cazul cel mai fericit, orice decizie strategică ia statul controlat trebuie să fie benefică pentru controlor.

   Bineînțeles că un asemnea control nu este un dat. Nu este un premiu câștigat o singură dată și apoi pus în vitrină, de-a pururi. Controlul strategic este un proces. De multe ori, un proces sinuos și unduitor pe verticală. Cu succese și cu eșecuri, de-a lungul timpului, și pentru controlat, și pentru controlor. Proces care rămâne invizibil pe oricare alt palier decât pe cel strategic. 

   Atunci când nu avem acces la sferele puterii naționale și nu suntem o musculiță în sala de negocieri bilaterale, ori nu suntem un microfon în farfuria de ceai a șefului de centrală, aparținând metropolei, ne putem da totuși seama când statul nostru se află sub control strategic străin și ostil atunci când vedem că nicio decizie strategică națională nu se ia în defavoarea acelui străin. Că se preferă să nu se ia nicio decizie, decât să se ia una defavorabilă. Că, în procesul de fundamentare și de discutare anticipatorie a deciziei, se aduce cu candoare în discuție ipoteza că metropola controloare ar putea să se supere, dacă s-ar decide într-un fel anume. Că nici măcar nu se discută nici public și nici în spatele ușilor închise anumite subiecte strategice, care ar putea fi sensibile pentru relația controlor-controlat strategic. Iar favoritul meu este indiciul că se iau decizii atât de proaste pentru noi și favorabile ipoteticii capitale controloare, deși nimeni nu poate fi chiar atât de prost încât să le ia. 

   Oricare dintre aceste ipostaze poate fi un indicator suficient de precis că avem de a face cu un asemenea control strategic. Iar când identificăm mai multe deodată, probabilitatea că așa stau lucrurile se apropie de evenimentul practic sigur.

   Trebuie înțeles că, atâta vreme cât ne aflăm în imperiul deciziilor strategice, vorbim despre oameni. Zicem noi că statul nostru s-ar putea afla sub un anumit control strategic, cum este cel moscovit. Dar, de fapt, oamenii din poziții strategice sunt cei care s-ar putea afla sub controlul strategic al străinului. Ceea ce dă o mare tentă de subiectivitate oricărei discuții. Deoarece oamenii nu acționează niciodată automat. Nici măcar rațional nu acționează ei întotdeauna. De multe ori, în deciziile lor primează pasiunea, înțelegerea greșită, orgoliul sau chiar tâmpenia episodică. Mult mai des decât mândria națională, standardul moral ridicat sau chiar patriotismul.

   Exemplul universal la îndemână este cel al lui Manuel Noriega, din Panama. Acesta a fost sprijinit de Agenția Centrală de Informații a Statelor Unite să ajungă conducătorul de facto al statului Panama, în contextul în care se inițiase și se defășura procesul de transfer al Canalului Panama, a cărui valoare strategică este evidentă, din administrația Statelor Unite, în jurisdicția exclusviă a Panama. Adică, canalul urma să fie panamez, dar, prin Noriega, ar fi trebuit să rămână sub control strategic american. Numai că, după ce s-a văzut cu puterea în mână, Noriega a preferat să nu mai joace rolul de controlat strategic al Statelor Unite, ci să își ia o postură independentă, de mare lord al drogurilor și al crimei organizate panameze. Ca urmare, a fost înlăturat, prin război, și a fost judecat și întemnițat în Statele Unite, apoi în Franța și, în final, acasă la el, în Panama. Unde a și murit, în primăvara anului acesta.

   Las libertatea cititorului de a identifica vreun ocupant al unei demnități strategice românești, în momentul de față, care să se califice, eventual, pentru rolul de controlat strategic al Moscovei. Cu sublinierea apăsată a atributului strategic. Adică, nu veți găsi niciodată vreun indiciu că demnitarul în discuție ar fi sub controlul operativ sau curent, ordinar, al Moscovei, ori al vreunui serviciu moscovit, de importanță sub-strategică. Deoarece nicio metropolă nu își va irosi o resursă strategică pentru a se arăta public cum apasă ea pe butoanele personalizate și cum acestea acționează instantaneu, la orice nimic.

Dimensiunea punct

Doar momentul acela neîndrăznit și tainic e de ajuns să fie

Pentru ca sufletul să dea pe afară să nu îi mai ajungă zarea

Adică spațiul scuturat de semne nu mai încape între tine și departe

Nu mai știe nici timpul cum să curgă din centrul său spre o carte

Nu ne mai știm și nu ne mai vedem și nu ne mai închipuim în lumea

Rămasă mică într-un colț de stea ori într-o picătură de viță de vie

Atunci e momentul când totul e doar o vorbă iar vorba e tăcere

Pentru că tu nu ai rostit-o încă și nici nu te grăbești a o spune odată

Deși fără ea fără sonorul ei fără forma ei fără simbolul ei nimic nu este

Decât o liniște de linii și culori și lumini și călduri și răceli celeste

O nevoie pentru marea instrucțiune divină ce se lasă mereu așteptată

Ne unduiește într-o adâncă și cutremurătoare și nebănuită trecere

Așa ne strecurăm din noi în viață și din viață în altă viață și apoi în nicăierea

Dând sens nespusei ca și când ar fi fost demult spusă cu tărie și încredere

Ca și când niciundele este locul în care ne întindem cât veșnicia

Și așteptăm cu răbdare să creștem mari și deștepți și să uităm copilăria

În care alții ne promiteau că Lumea e o mare ordine și o profundă plăcere

Până când am învățat că cea mai importantă trăsătură a sufletului este adierea

Toamna României

În România nu e bine. Compartiv, bineînțeles. Este suficient să mergi în altă țară, unde este bine și să compari. Cu aceeași muncă, cu aceiași bani și cu același timp, în alte părți ale Europei și chiar ale Lumii poți dobândi mai mult bine decât în România. Și material, dar și spiritual.

   În același timp, în România de astăzi este mult mai bine decât în România de acum o generație. Și inimaginabil mai bine decât în România comunistă. Doar că, în România de astăzi ar fi putut să fie mult, infinit mai mult bine decât este. Aproape la fel de mult bine cât este în alte țări din Europa și din Lume, cu care România nici nu îndrăznește să se compare.

   De ce nu este în România binele care ar fi putut să fie? De fapt, binele acesta este prezent, doar că nu se bucură tot românul de el. Sau, mai exact, resursele pentru acest mult mai bine decât este acum în România există. Doar că ele, resursele, sunt confiscate de guvernanții corupți, pentru mai binele propriu și mai binele familiilor și prietenilor lor. Nu toate resursele. Doar o parte. Altă parte este pur și simplu risipită, în timpul procesului de confiscare a resurselor în folos personal, de familie sau de clan.

   Modelul teoretic simplificat, cel mai la îndemână, este cel al drumului public. Guvernantul corupt, împreună cu firma drumarului de casă, se bucură de bugetul pentru drumuri de sub autoritatea sa. Și fură o bună parte a acestui buget, prin mărirea artificială a costurilor de construcție sau de reparație a unui drum. Diferență care intră în buzunarul său, al partidului, al sponsorilor și al drumarului cu care face afacerea de casă. Numai că paguba publică este mai mare decât atât cât au furat ei din buget. Deoarece politicianul corupt și drumarul de casă preferă să facă și să refacă un singur drum. De cele mai multe ori unul periferic, nesemnificativ, pentru a nu atrage atenția. Toate celelalte drumuri rămânând nefăcute și nerefăcute. Spre supărarea celor care merg pe ele. 

   Regăsim acest model peste tot unde este cheltuit banul public, pentru producerea unui ipotetic bine public. Și în domeniul medicamentelor, și în domeniul manualelor școlare, și în domeniul sănătății în spitale, și în domeniul ordinii publice, și în cultură, și în agricultură. Peste tot, cum spuneam. 

   Tot ca pe o risipire de resurse destinate mai binelui național putem privi și faptul că guvernanții corupți încurajează pe oricine să facă la fel. Oricine are o autoritate asupra unui sector public, oricât de mic ar fi acela, este încurajat de guvernanți să îl gestioneze cum vrea el sau ea, astfel încât să poată și pleca acasă cu ceva din banul public, dar și să risipească acel ban cât mai aiurea, pentru a face clubul celor care își bat joc de acel ban public atât de numeros, încât să nu se mai poată lua nimeni de membrii săi.

   Toată această situație românească poate fi descrisă în termeni de satisfacție individuală și colectivă. Satisfacție care are atât surse raționale, cât și surse emoționale. Este evident că cei ajunși la guvernare sau, măcar, care stau la rând să ajungă ori să reajungă la guvernare, se bucură de o asemenea situație în cel mai explicabil mod. La fel se întâmplă cu cei din așa-zisul aparat de stat, central și local, care sunt instrumentali în guvernarea practicată de guvernantul nostru cel corupt. Și la nivelurile inferioare se poate observa o satisfacție ridicată, rezultată din această stare de lucruri de la noi, din România. 

   Căreia i se mai spune și mulțumire. Din două motive. Publicul satisfăcut este mulțumit de situație și mulțumește conducătorilor pentru producerea ei, a situației care îl mulțumește.

   Așa că ceilalți, cei care nu sunt mulțumiți, nu sunt satisfăcuți de situație, care vor un mult mai bine pentru ei și, mai ales, pentru copiii lor, în țara lor, România, nu în altă parte, au o mare problemă în a-i convinge pe satisfăcuți că ei se mulțumesc, de fapt, cu prea puțin. 

   Că, la aceeași muncă, la aceiași bani și la același timp, lor ar putea să le fie mult mai bine în România. Doar că, pentru asta, unora le va fi, fără îndoială, mai rău decât le este acum. Deoarece, pentru a le fi tuturor mai bine, este obligatoriu ca cei cărora le este prea bine acum, de pe urma confiscării și risipirii resurselor naționale, să nu le mai fie.

   Asta, în termeni raționali. Dar, ca peste tot unde domnește proasta guvernare, avem de a face cu un discurs public eminamente emoțional, adică irațional, atunci când vine vorba despre redistribuirea binelui public. 

   Guvernanții țin morțiș ca, la nivelul emoționalului, să fie identificați cu statul. Iar statul este cel care procură binele pentru fiecare și tuturora. Astfel, tot românul trebuie să simtă, să creadă fără să mai cerceteze, că atunci când guvernantului nu îi este bine, nu îi va fi bine nici statului și, în consecință directă, îi va fi mai rău, mult mai rău și beneficiarului, cetățeanului de rând, dependentului de bunăvoința statului. De unde și vorba românească, care ține loc de rațiune: mai binele e răul binelui.

   Astfel, atâta timp cât românul mediu și majoritar va fi mulțumit, satisfăcut de ceea ce primește de la statul român, prin bunăvoința guvernanților săi, nu va mișca un deget ca să schimbe lucrurile. Doar atunci când va simți că nu mai poate de atâta bine cât primește de la stat, va încerca românul mediu și majoritar să vadă dacă nu cumva, rațional, există și alte modalități de guvernare a țării, astfel încât și aici să vină peste noi binele pe care îl vedem la alții, când mergem în vizită. 

   Cu alte cuvinte, România, ca stat populat de poporul său, se află într-o toamnă târzie și perenă. Dar, pentru a ajunge să înmugurească în primăvară, dacă își va dori vreodată așa ceva, va trebui să treacă printr-o iarnă pentru care nu este pregătită.

Poveste fără sfârsit

O familie numeroasă își face casă. Își alege un loc lângă un pârâu, unde se varsă un alt pârâu și mai mic, se uită prin sat să vadă cum și-au făcut alții casele, strânge ce materiale de construcție crede familia asta că sunt necesare pentru o casă și se apucă de lucru. Mai vin vecinii să se uite cum merge treaba, își mai dau cu părerea că ar fi trebuit o fundație mai solidă, nu să așeze casa direct pe pământ, că, parcă, peretele dinspre nord e prea deschis, iar că cel dinspre sud e cam strâmb. Mă rog, chestii de vecini care nu au treabă. Familia noastră nu îi bagă în seamă, desigur. Ba, se mai și supără pe vecinii ăștia cârcotași. Ce treabă au ei cu casa noastră? Vor să ne-o ia?!?

Foto: howstaffworks.com

   Până la urmă, fără vreun proiect clar, fără un arhitect, fără un șef de șantier, fără zidari pricepuți, casa e gata. Nu e frumoasă, nu e bine făcută, dar este locuibilă.  Și e a lor, a familiei numeroase! După care vin ploile. Pârâul mai mare se umflă și dă pe afară. Vine o viitură și mătură casa ca pe un coteț de găini. Familia noastră, care fugise pe deal, de frica apei, se întoarce după ce s-au dus apele mari și își găsește casa mai la vale, răsturnată.

   Ce face ea, familia? Păi, în cazul concret al poveștii noastre, mai întâi și mai întâi, familia se lamentează. Că nu a avut noroc. Că așa a pus-o istoria, la întretăierea de ape. Că cine și-ar fi imaginat că vine o apă atât de mare pe un pârâu atât de modest?!? Apoi, găsește vinovați pentru situația în care a ajus cu locuința familială. De la producătorii de materiale de construcție, care nu le-au făcut mai rezistente, mai impermeabile, până la vecinii care au venit să își dea cu părerea, de i-au întrerupt pe membrii familiei noastre din munca lor de construcție și de aceea le-a ieșit casa șubredă și ușor de luat de viitură. După care, se apucă să își reconstruiască casa. Tot pe locul ăla inundabil, tot fără un plan, tot fără un arhitect, tot fără constructori pricepuți. Și foarte supărați pe toți străinii care trec pe acolo și le spun că nu așa se face o casă trainică, pentru o familie atât de numeroasă.

   Dar, mai e ceva, mai mult decât atât. În povestea noastră, capul familiei, cel care a hotărât și locul de amplasare a construcției, și cum să arate ea, casa, și cum să o ridice, este o persoană ușor iritabilă. Așa că, atunci când unul dintre membrii de familie, ceva mai modest, dar mai umblat prin lume, îi spune că de vină este el, șeful, capul familiei, pentru casa proastă și măturabilă de apele umflate ale unui pârâu insignifiant, iritabilul șef îl dă pe critic afară din casă. Îl face să plece de tot din familie. Sau să stea, doar dacă tace din gură.

   Povestea noastră nu are sfârșit. Nici din acela tragic, nici unul fericit. Pentru simplul fapt că ea este o poveste fără sfârșit. Ce putem face noi este să ne imaginăm continuarea ei. Ce se va întâmpla cu familia noastră după a doua sau chiar a treia viitură? Va continua familia să își refacă locuința comună tot acolo, pe mal, deși dealul e la îndemână? Și tot sub îndrumarea nepricepută  a șefului ei iritabil? Care, între timp, a mai scăpat de câțiva critici din sânul familiei lui. 

   Sau va face altfel?

Lenea civilă

Produsul lenii civile este leaderul mesianic. Salvatorul de profesie. Vorbitorul pe limba leneșilor civili, cei care cred că democrația este un drept câștigat de strămoși și, în consecință, moștenit de ei, fără să li se ceară vreun efort pentru asta, ori pentru prezervarea și consolidarea democrației, prin actele lor civile. Salvator căruia i se mai zice și populist. Pentru că nu știe nimeni dacă el chiar este capabil să „salveze” nația, dar, cu siguranță, își salvează partidul politic pe care și l-a atribuit, odată cu mesajul populist. Asta, în civilizația occidentală consolidată.

Foto: https://rochemamabolo.wordpress.com

În civilizația occidentală incipientă, sau în cea virtuală, prefigurată, lenea civilă produce un alt tip de salvator mesianic. Cel care vorbește pe limba leneșilor civili despre faptul că el însuși este democrația. Cel care promite cu convingere că, odată ales în fruntea lor, a cetățenilor care cred că democrația este un cadou primit de la străini, va salva poporul de orice și de oricine. Promisiune făcută cu o totală degajare populistă.

   Astfel încât orice leneș civil va fi convins că singurul efort pe care trebuie să îl facă el este să îl lase pe leaderul ăsta mesianic să se pună în fruntea guvernului, a statului chiar. Nici măcar nu trebuie să meargă la vot pentru asta leneșul civil, având în vedere că leaderul salvator are activiștii lui, harnici, care se ocupă de treaba aia cu votul, din când în când, dar nu prea des.

   Doar că, așa cum spune proverbul țărănesc, leneșul mai mult aleargă! Asta, deoarece lenea civilă produce complicații greu de rezolvat. Cum sunt analfabetismul clasic și cel funcțional, corupția,  datoria publică, dezinstituționalizarea afacerilor publice, distribuirea preferențială și dezechilibrată a resursei naționale, exodul inteligenței, încetinirea și chiar inversarea dezvoltării macro-economice, nepotismul, sărăcia mai accentuată a celor săraci și îmbogățirea nemeritată a celor foarte bogați, și altele asemenea.

   Toate astea prin simpla acceptare a leaderului mesianic să se ocupe, necontrolat, după cheful său, de  treburile publice. Mai ales de gestionarea banului public. Așa că, atunci când leneșul civil se trezește că, de atâta lene civilă, a ajuns un amărât subdezvoltat și vrea să se apuce de treabă civilă, ca să îi fie și lui bine, are mult mai mult de muncă decât un cetățean activ și harnic. Care cetățean activ și harnic nu numai că l-a ales în funcția publică pe unul destoinic și onest, dar l-a și controlat, tot timpul, cu grijă ca acel guvernant destoinic să nu se lenevească și să guverneze păgubos pentru cetățeanul alegător.

   

Referendum validat prin bătaie

Principala componentă de securitate națională a referendumului ilegal pentru separarea Cataloniei de Spania este de natură preponderent emoțională. Așa cum și trebuie să fie orice abordare primară de securitate națională. Asta, deoarece avem de a face cu un interes național, cel ai integrității și indivizibilității regatului Spaniei, formulat pe considerente emoționale, precum și cu o amenințare la adresa acestui interes național, cea a separării provinciei Catalonia, amenințare simțită în mult mai mare măsură decât gândită. 

Foto: news.sky.com

Astfel, nu trebuie să ne mirăm că și reacția de apărare împotriva acestei amenințări a fost tot de natură emoțională. Deși demersul „forțelor de ordine” a avut o rațiune clară, chiar cinică, cea de a invalida referendumul prin dezorganizare parțială, în toate etapele sale executive, modul de punere în practică a fost unul brutal, cu multă ură exprimată prin bătaia încasată de organizatorii și participanții la referendum. Nu peste tot, ci doar în acele locuri de unde se putea transmite informația că desfășurarea referentumului a fost împiedicată cu succes. 

   Numai că un asemenea răspuns emoțional a avut, firesc, o consecință rațională extrem de puternică. Pentru că a oferit un exemplu măsurabil al modului în care guvernul central de la Madrid înțelege să guverneze împotriva unei populații cu identitate specifică, de natură culturală și geografică, dar formată din cetățeni cu drepturi depline, ai aceluiași regat.

   Desigur, împiedicarea desfășurării referentumului a avut la bază obligația aplicării unei decizii a justiției spaniole, precum și obligația apărării constituției și legilor pe care s-a bazat acea hotărâre. Doar că modalitatea aleasă pentru onorarea acestei obligații iese complet din normele acceptabile privind ființa umană în relație cu orice instrument de putere. 

   Din punct de vedere al securității naționale, guvernul de la Madrid a ales să îi identifice pe toți organizatorii și pe toți participanții la referendum drept inamici al regatului spaniol. Ca agresori cu misiunea de a răpi o bucată de pământ strămoșesc din acest regat. Faptul că acești agresori au ales  să atace Spania sub forma unui referendum nici nu a mai contat în ochii guvernanților centrali. Singura concesie pe care aceștia au făcut-o a fost să folosească gloanțele de cauciuc, în locul muniției de război.

   Fără îndoială, din perspectiva aceasta a securității naționale, acțiunea guvernanților madrileni a fost una de succes. Au apărat Constituția. Au aplicat legile țării. Au prevenit un referendum care era o amenințare certă la integritatea teritorială a Spaniei. Au identificat o bună parte dintre inamicii Spaniei, în persoana celor care, în pofida ilegalității declarate, au continuat să organizeze secții de votare în locuri publice și să desfășoare referentumul. Tot ca inamici au fost identificați și cei care, în pofida avertizărilor că participă la un gest ilegal și neconstituțional, au votat la referentum. Astfel încât, după ziua de duminică, 1 octombrie 2017, Spania este mai apărată împotriva unei astfel de agresiuni.

   Ce urmează? Tot din punct de vedere al securității naționale a Spaniei? În primul rând, va trebui reparată foarte repede imaginea de autoritarism dată de aceste întâmplări duminicale. Pentru că, din punct de vedere politic, cel mai probabil, guvernanții madrileni s-au ales cu un dezastru. Ei au decis să apere legalitatea în Spania prin desconsiderarea democrației. Ca în orice dictatură sau autocrație. Unde legea este mai importantă decât subiectul ei, omul. Unde cei mai puternici terorizează și își exercită puterea asupra celor mai slabi, din interiorul aceluiași public. Ceea ce dă apă la moară adevăraților inamici ai Spaniei, dar și ai Lumii Occidentale. Care nu obosesc să își justifice agresiunile neconvenționale asupra acestei lumi prin apărarea celor oropsiți de teroarea occidentală. Principala măsură de reparare fiind, bineînțeles, demisia Guvernului Rajoy.

   În al doilea rând, va trebui gestionată politic problema de securitate națională a separării Cataloniei, problemă care nu a fost câtuși de puțin rezolvată prin impiedicarea referendumului. Gestionarea ei urmând să se realizeze, de data asta, prin proceduri eminamente raționale. Cum ar fi dialogul diplomatic cu aliații și ceilalți membri ai Uniunii Europene. Cărora Madridul va trebui să le dea garanții de prezervare a democrației și valorilor europene.

   Ne așteptăm ca leaderii secesioniști să insiste că referentumul a fost relevant. Că el ar exprima voința tuturor catalanilor, de constituire a republicii, cu ei, leaderii, instalați automat în noile poziții de președinte și de guvernanți ai noii republici. Ne mai așteptăm ca aceste insistențe să fie susținute de masive demonstrații de stradă. Chiar de constiuire a unor grupuri permanente, care să apere „rezultatul referendumului”. Și alte asemene întâmplări, cum am mai văzut de câteva ori, în ultimile două-trei decenii. Acestor demersuri va trebui să li se găsească o replică non-violentă. Pentru a preveni escaladarea și chiar internaționalizarea crizei. Criză care se poate transforma foarte repede în conflict violent.

   Dar cea mai așteptată evoluție, din punct de vedere al securității naționale a Spaniei, este să vedem cum cei peste două milioane de participanți la referendum se transformă din inamici ai regatului în cetățeni spanioli, participanți la dialogul prin care să li se rezolve toate problemele. Indiferent de cât de emoționale le-ar fi acestea.

Cum s-ar traduce în română englezescul Worst Case Scenario

Există o unanimitate de opinii, între avizați, privind faptul că anexarea Peninsulei Crimeea de Federația Rusă, în 2014, în condițiile cunoscute, s-a făcut cu desconsiderarea completă a arhitecturii de securitate euro-atlantice. Arhitectură edificată pe principiul imovabilității frontierelor între statele europene. Mai ales argumentul istoric, care a prevalat în discursul favorabil anexării, fiind considerat inacceptabil. Așa că nu este de mirare că, de atunci, din 2014, Moscova întreprinde complexe și variate acțiuni de repunere în discuție a aranjamentelor de securitate în vigoare, în spațiul european, cu participare trans-atlantică.

Foto: sofrep.com

Cum face asta? Vizibil cu ochiul liber, prin două metode principale, cărora li se subsumează toate celelalte metode și tehnici de acțiune moscovite. Respectiv prin influență și prin amenințarea cu criza, dacă nu chiar cu războiul. Și face Moscova așa ceva în fiecare stat participant la edificarea acestei arhiecturi, precum și în organizațiile internaționale de securitate, din care face parte.

   Întrebarea firească este cum se poate contracara un asemenea demers? Cu alte cuvinte, cum se poate apăra și prezerva actuala arhitectură de securitate euro-atlantică, atât de sever zgâlțâită de Federația Rusă, căreia, evident, nu îi mai este de folos? Asta, în condițiile în care metoda sancțiunilor individuale și punctuale, aplicate unor persoane și firme rusești, nu dă rezultate. Pe termen scurt, cel puțin.

   Nu există încă un răspuns categoric la această întrebare, formulat de cei responsabili de securitatea națională și internațională. Nici măcar la nivelul dezbaterilor publice, civile, nu s-a identificat încă vreo soluție. Unul dintre principalele motive ale acestei situații fiind că lumea occidentală suferă de lipsa unui leader efectiv. 

  Dar mai sunt și alte motive. Aranjamentele actuale de securitate continentală și de edificare a încrederii între actorii statali datează de pe vremea războiului rece. Adică, ele reprezintă o garanție de pace între două blocuri opuse ideologic și facil identificabile geografic. Astăzi, una dintre ideologii, cea comunistă, a dispărut. Dar nici cealaltă nu se simte prea bine, deoarece aranjamentele de securitate despre care vorbim datează de la mijlocul anilor 1970. Adică, din era industrială, care a apus de mai bine de două decenii în Europa Occidentală. Eră care definea într-un mod particular atât interesele naționale și de alianță, cât și amenințările percepute la adresa acestor interese. Astfel încât nu există nici vreo fundamentare teoretică a unei noi sau revizuite arhitecturi de securitate, nici vreo școală de gândire are să poată introduce propuneri rezonabile pentru pacea post-industrială. Dar există foarte multă nesiguranță, rezultată dintr-o necunoaștere funcțională, în toate cancelariile europene, dar și peste Atlantic, privind prefigurarea păcii în era post-industrială.

   Ar mai trebui adăugat comportamentul păgubos al unora dintre euro-atlantici, care nu ezită să transforme orice criză, inclusiv crizele de securitate, în oportunități, pe seama partenerilor și aliaților. Între anumite limite, desigur. Dar nu numai între statele din Uniunea Europeană sau din afara ei, ci și în interiorul statelor. Mai ales al celor mari și puternice, unde putem vedea cu ușurință o polarizare semnificativă a societății, pe considerentul că un pol ar vrea să rezolve problemele de securitate națională pe seama sau în pofida celuilalt pol.

   Menționez toate astea doar ca argumente pentru observația că apărarea și prezervarea actualei arhitecturi euro-atlantice de securitate sunt relativ șubrede. Suficient de precare pentru ca, la un moment dat, în ipoteza că nu va sucomba sub sancțiunile actuale, Moscova să reușească readucerea în discuție a acestei arhitecturi, pentru a o modifica esențial, în folosul său nemijlocit.

   Asta, dacă nu cumva se va ajunge la război. La o serie de războaie locale sau la un război continental. Ori chiar la un război mondial, dacă ar fi luăm în considerare și eforturile unor asiatici de a folosi forța și amenințarea cu puterea militară în reconfigurarea aranjamentelor de pace din regiunea lor. 

   Mă întreb, cu toată seriozitatea, dacă România, în întregul ei, este atentă la o asemenea eventualitate? Nu neapărat a războiului, dar a sucombării actualei arhitecturi de securitate euro-atlantice. Dacă analizează scenarii și dacă se pregătește pentru rezolvarea efectivă a lor, în cazul în care ar prinde viață? Dacă își planifică resursele necesare prezervării sale ca stat european, aparținând de civilizația occidentală? Dacă își dezvoltă elemente de influență pozitivă a organizațiilor internaționale de securitate din care face parte? Dacă își configurează parteneriatele strategice pentru a putea soluționa favorabil orice amenințare sau risc la adresa securității sale, în condițiile prăbușirii edificiului de securitate continentală actual?

   Aceste întrebări nu sunt retorice. Dar nici nu știu răspunsul la ele. Deși îl bănuiesc. Având în vedere că niciun stat alcătuit strâmb, edificat incomplet, instituționalizat mafiotic și populat de guvernanți inepți și de un public indolent nu ar putea vreodată să se gândească la un viitor mai îndepărtat decât ziua de mâine. D-apoi să elaboreze scenarii despre evenimente exterioare sieși și cu incidență de la unu la cinci ani!

America necesară

În weekend-ul precedent, în Charlottesville, Virginia, Statele Unite ale Americii, au avut loc mai multe demonstrații stradale. În timpul cărora, persoane și grupuri cu comportament violent au intrat în coliziune cu alte persoane și grupuri cu același comportament violent. Planificat, totodată. Violenții venind la demonstrații cu căști de protecție, scuturi și bâte. În a doua zi de asemenea încleștări, un tânăr venit dintr-un alt stat a intrat cu mașina proprie în mulțimea de demonstranți adverși, ucigând o tânără și rănind aproape 20 de persoane. Cam cum am văzut noi la televizor că fac teroriștii musulmani în Europa, pe promenadă sau pe vreun pod.

Foto: dailymail.co.uk

Ce le-a venit americanilor să reproducă la ei acasă terorismul internațional? Și pentru care cauză? Întrebăm asta, deoarece terorismul internațional are ca agendă declarată distrugerea Statelor Unite ale Americii și pe aliații lor occidentali. Și, atunci, de ce ar face americanii, la ei acasă, ceva ce nu prea reușesc inamicii lor teroriști internaționali decât asupra aliaților? 

Mai mult, dacă ne uităm că ucigașul cu automobilul este un susținător al președintelui american în funcție, care și-a făcut un titlu de glorie din a condamna terorismul internațional ca fiind „terorism islamic radical”, ne întrebăm, pe bună dreptate, cum de s-a ajuns ca un suporter trumpist să se radicalizeze până la faza de ucigaș terorist?

La aceste întrebări încă nu se răspunde în spațiul public american și internațional. Acest spațiu fiind ocupat, deocamdată, cu condamnarea violențelor. Și a violenților. Și cu arătarea cu degetul a unei tabere asupra celelialte tabere. Președintele american Donald J. Trump fiind criticat oricum. Și când îi condamnă verbal pe susținătorii săi extremiști de dreapta, supremațiști și kuklusklaniști, că de ce nu i-a condamnat mai ferm și mai degrabă, și când îi condamnă, tot verbal, și pe extremiștii de stânga, că de ce îi asemuiește celor de dreapta.

Înainte de a încerca o eventuală lămurire a acestor chestiuni, să menționăm totuși că situația iscată de evenimentele de peste weekend trezește mai multe îngrijorări legitime.

Cea mai serioasă îngrijorare este recrudescența anti-semitismului. Pe străzile din Charlottesville, la ceas de seară, au putut fi văzuți tineri care purtau făclii tipice Ku Klus Klan-ului și care scandau lozinci anti-evrei. Din care rezulta că evreii le-ar fi luat lor locul în societatea americană. Sau, cu alte cuvinte, că albii nu mai au loc în America de evrei. Anti-semitismul nu este îngrijorător numai pentru evrei. El ne îngrijorează pe toți. Dintre motivele de îngrijorare, cel mai profund este faptul că identificarea unui grup etnic ca fiind vinovatul pentru marginalizarea unui alt grup este întotdeauna neadevărată în sine și, istoric, a constituit un pretext pentru instalarea dictaturii și terorii asupra tuturor grupurilor care nu făceau parte dintre acuzatori. Apoi este grav că asemenea teme se ivesc într-o societate faimoasă prin toleranță, prin deschiderea spre toate posibilitățile a fiecărui membru al său, indiferent de rasă ori de religie. 

Și mai grav decât atât este că societatea americană nu dă semne că ar avea activate mecanismele de curmare imediată a manifestărilor de rasism și anti-semitism. Ori de xenofobie. De aceea grupuri care se simt amenințate, ori care nu sunt de acord cu aceste manifestări, recurg la contramanifestări de condamnare din stradă a xenofobiei, supremațismului alb, rasismului și altor curente radicale și violente. Ce spun eu aici nu este vreo justificare a violențelor produse de contra-manifestanți, ci doar o explicație că se ivesc asemenea contra-manifestații.

Revenind la întrebările ridicate de evenimentele de la Charlottesville, să remarcăm faptul că acestea sunt doar un moment, o etapă a unui proces în plină desfășurare. Tema fiind memorialistica confederată. Iar substratul fiind că demografia Sudului s-a schimbat în ultima generație, majoritari devenind cei ce insistă pe schimbarea culturii locale. Cultură în cadrul căreia generalul confederat Robert E. Lee, alături de alte figuri istorice învinse în războiul civil de acum un secol și jumătate, era considerat o valoare și venerat ca atare de cei deveniți minoritari, între timp.

Cert este că situația este confruntațională. Că americanii sunt divizați pe subiecte istorice. Că nu există un leadership unificator. Că nu au un ideal comun, de atins pe termen lung. Fiind de prea multă vreme în vârful civilizației mondiale, America se resimte și ideatic și cultural, ca autosuficientă.

Conservatorismul alunecat în populism, vizibil în campania electorală prezidențială de anul trecut, nu are cum să fie o soluție integratoare, în condițiile în care populismul exact asta înseamnă: identificarea unui inamic din rândurile propriului public și combaterea acestuia. Verbală, prin ignorarea corectitudinii politice. Dar și combaterea acțională, prin demonstrații de tipul celor din Charlottesville. 

Dar nici progresimul, liberalismul cu tente socialiste nu are soluții de unificare a societății politice americane. Așa cum nu e în stare să producă niciun leader carismatic și credibil. Ori vreun ideal național integrator.

În aceste condiții, este evident că ce îi lipsește Americii este un element strategic integrator natural. Care poate fi un nou ideal național, ori un inamic. Inamic altul decât „terorismul islamic radical”, deoarece acesta este deja preluat ca metode de acțiune și importat fraudulos în societatea americană. 

Urma nimicului

Nu știe nimeni ce a crescut mai întâi
A crescut copacul la căpătâiul mormântului
A crescut mormântul la poalele copacului
Nu știe nimeni ce s-a adâncit mai întâi
S-a adâncit rădăcina ori s-a adâncit cripta
Și nici cât de adânc s-au adâncit fiecare
Nu știe nimeni și nimeni nu vrea să afle
De dogoarea verii ori de mușcătura toamnei
O frunză cade oftat pe lespede
Peste florile moarte de pe veșnicia pietrei
Mormânt cu mort și florile moarte
Cu frunza moartă a copacului viu
De ce ar ucide cineva flori
Peste locul netrezirii de veci
Se întreabă copacul mai înalt decât piatra
Și mai adânc decât groapa
Iar vântul îi răspunde repede sau agale
După cum bate
Că florile moarte sunt proaspete
Când pașii își aduc aminte de ele
Și veștede atunci când nimeni
Nu mai știe nimic despre viața
Înghesuită între o piatră și o rădăcină
Printre altele cu sutele și cu miile

Isterie comunistoidă indusă

În spiritul profund al actualei guvernări, declarațiile demnitarilor de cel mai înalt rang se împletesc neabătut cu zvonurile, ca apoi declaranții să se contrazică unii pe alții, atunci când este vorba despre pensii. Pensii numite fie „speciale”, fie „militare”, după cum ar vrea fiecare să argumenteze că sunt prea mari, prea multe, prea degeaba sau prea nesimțite. Așa cum erau și pe timpul guvernării Băsescu, cu Boc. Când cu convertirea pensiilor militare de stat în pensii de asigurări sociale, în condițiile în care militarii nu contribuiseră la asemenea pensii, dar li s-au „recalculat” pensiile, ca și când ar fi contribuit.

Foto: hetel.ro

Guvernare actuală ce iscă o isterie de tip comunist. Care cere înfierarea publică. Cere arătarea dușmanului cu degetul. Specific post-comunismului fiind că dușmanul poate fi oricine se află de partea din față a degetului fiecăruia. 

Este greu, dar nu este imposibil să punem puțină ordine teoretică în această isterie populară. 

De sus în jos și de la stânga la dreapta, începem cu guvernanții. În frunte cu șeful partidului de guvernământ, domnul Liviu Dragnea. Social-democrat. Fost mâna draptă și vicele domnului Ponta Victor, pe vremea când acesta era tatăl finului lui Oprea Gabriel, Oprea fiind artizanul distrugerii rezervei armate și prăbușirii sistemului de pensii militare de stat, din 2010. Iar Ponta și cu Dragnea preluând „problema” și punându-l la lucru pe domnul Dușa. Care s-a permanetizat la conducerea Ministerului Apărării Naționale de la al doilea Guvern Ponta și până astăzi. După ce, în primul Guvern Ponta s-a aflat la Interne.

Ce au făcut și fac ei? 

(1) Au preluat tradiția comunistă de a considera orice activitate în uniformă ca fiind activitate militară. Comuniștii fiind inițiatorii acestei tradiții, atunci când au inventat (mă rog, au preluat de la sovietici) conceptul de „trupe de securitate”. 

(2) Actualii guvernanți, preluând tradiția asta, au anulat evoluția strategică aproape finalizată privind demilitarizarea poliției și a ordinii publice, revenind, prin pensii, la ideea de amestecare între militarii de armată, jandarmi și polițiști.

(3) Au desființat controlul democratic asupra domeniului apărării naționale, pervertit prin preluarea controlului de partid asupra domeniului public al apărării naționale, punând în frunte politicieni conectați la așa-zisele „structuri”. 

(4) Au anulat conceptul de militar aflat sub jurământ și l-au înlocuit cu conceptul de angajat la stat, similar funcționarului public, doar că în uniformă și cu drept de hrană. Ca și polițistul, de altfel.

(5) Au creat o dependență directă și necondiționată a militarilor, mai ales a comandanților, de politicieni. Făcând asta, au anulat orice etică militară, orice meritocrație în cariera miltiară și orice morală ostășească. 

(6) Prin manipularea mediatică a subiectelor pensiilor „speciale” și „salariilor militarilor”, partidul de guvernământ a preluat controlul asupra moralului militarilor din Armata României, indiferent de grad și de poziție. În plus, au obținut consecința ca opinia publică să vadă că singurul criteriu de onestitate și de loialitate al militarilor este salariul. Fosta soldă. Ceea ce îi rupe pe miliari de publicul pe care îl apără cu prețul vieții, guvernanții insistând că acest preț este convertibil în salariul și pensia nesimțite.

(7) Au dezbinat categoriile de personal din apărarea națională, siguranța și ordinea publică, domenii total separate, dar reunite parlamentar și, iată, guvernamental. Activii sunt opuși rezerviștilor și pensionarilor fără rol militar. Ofițerii sunt opuși celorlalte categorii. Aviatorii, infanteriștilor. Militarii sunt opuși polițiștilor. Jandarmii, poliției locale. Astfel încât să nu mai rămână nici cea mai vagă urmă de coeziune inter-arme și inter-servicii.

Am zis că începem de sus în jos și de la stânga la dreapta. Dar nu am început suficient de sus. Deasupra partidului de guvernământ, condus de domnul Dragnea, se află președintele României. Acesta este situat acolo unde se formulează și se planifică întraga politică de apărare națională. Este șeful executiv al premierului, în Consiliul Suprem de Apărare a Țării, unde președintele este președinte, iar premierul este vice-președinte al Consiliului. Președintele este cel care decretează promulgarea legilor privind salariile, pensiile, organizarea structurilor, planificarea apărării, bugetelor de stat și de asigurări sociale, și așa mai departe. Deasupra președintelui nu este decât Dumnezeu din ceruri, atunci când vine vorba despre apărarea națională. Nici măcar NATO nu este deasupra președintelui, deși propaganda anti-occidentală portretizează, total aiurea, desigur, această Organizație a Tratatului Atlanticului de Nord ca pe un organism supra-statal, imperialist.

Ei bine, sau, de fapt, din păcate, președintele actual al României nu are treabă cu niciunul dintre cele șapte puncte enunțate mai sus. Cel mai recent, domnia sa a promulgat legea salarizării unitare, lege în care militarii din Armata României devin, oficial și iremediabil, angajați la stat. Înaintea acestei legi, a promulgat legea pensiilor militare de stat, unde apar cu pensii militare și polițiștii cei demilitarizați. Și a acceptat ca această lege a pensiilor militare de stat să fie indexată ca lege a pensiilor speciale, asemenea celor ale parlamentarilor sau diplomaților. A decorat, a avansat în grad și a numit în funcții de conducere militară orice propunere politică, fără nicio tresărire că, făcând asta, se situează de partea celor care vor să îi facă pe militarii de carieră dependenți de politicieni. A acceptat ca șeful informațiilor militare și șeful logisticii să fie pe aceeași cracă de ierarhie guvernamentală cu șeful apărării naționale, respectiv cu șeful Statului Major General. Și deasupra șefului trupelor terestre, ori deasupra șefilor celorlalte categorii de forțe armate.

Dar și inacțiunea președintelui este notabilă. Domnul președinte nu a scos nici măcar un cuvând în apărarea militarilor, acuzați, în cadrul prezentei isterii privind salariile și pensiile „speciale”, că profită de stat, că vor doar venituri cât mai mari, obținute cu cât mai puțin efort. Ca și când ar fi fost de acord cu aceste acuzații. Nu a explicat rațiunea pentru care pensiile militare de stat cuprind categorii demilitarizate. Ori categorii din afara personalului de putere militară, ca să îi definim corect pe militarii din Armata României. Nu a solicitat și nu a analizat în cadrul instituționalizat al guvernării apărării naționale niciun studiu de impact asupra moralului personalului din Armata României a niciuneia dintre măsurile de salarizare sau de pensionare luate până în prezent de guvernanții deaspura cărora este el, președintele, situat constituțional.

Umblat pe la summit-urile NATO, pe la cele regionale, pe la exercițiile militare de amploare, pe la partenerul strategic american, era de așteptat ca domnul președinte al României să înțeleagă conceptul de putere militară. Să conștientizeze că țara lui este mai bine situată în corul de aliați euro-atlantici și în organizațiile internaționale de securitate dacă are mai multă putere militară. Dar și invers, ar fi trebuit să conștientizeze și că, fără credibilitatea conferită de o anumită putere militară, vocea sa este la fel de slabă ca cea a portarului de la Palatul Cotroceni. Asta, chiar dacă sfătuitorii săi în ale puterii militare nu au reușit să îl convingă, prin vorbe, rapoarte și propuneri, de așa ceva.

Ceva mai jos și mai spre centru îi găsim pe generalii care tac. Și despre care nici noi nu vom spune mai mult. Acum și aici.

La dreapta și jos de tot îi găsim pe elitiști. Pe vocile conștiinței naționale. Pe foștii șefi ai diplomației românești, în guvernele mai de dreapta. Cum este domnul Andrei Pleșu. Care a avut un loc în față, în 1999, la spectacolul oferit de războiul de la granița României cu fosta Iugoslavie. Pentru a putea să pătrundă cu mintea semnificația termenului de putere militară a unui stat. Și care are și inteligența necesară procesării informațiilor specifice unui asemenea loc în față. Ba, mai are și cultura deosebit de profundă, prin care să filtreze ceea ce vede și ceea ce știe despre puterea militară a României. Aceste voci sunt cam mute. Singura referire a domnului Pleșu, de exemplu, la militari a fost să își bată joc de un ofițer care și-a dat foc în fața porții palatului prezidențial, locuit la data aceea de Băsescu Traian. Ofițer care protesta în modul acesta radical față de atitudinea băsistă la adresa militarilor pensionați de stat și convertiți în asigurați sociali, pe când ei nu cotizaseră niciodată la așa ceva. Atitudine băsistă moștenită și preluată cu entuziasm de guvernările ulterioare, unde Oprea Gabriel a fost instrumental și unde domnul Dragnea reprezintă elementul de continuitate la vârf.

Cu alte cuvinte, elita de dreapta, scoasă de la guvernare, dar situată în atenția opiniei publice, tace pe subiectul puterii militare a României, putere puternic pusă la încercare prin isterizarea discuției despre salarii și pensii. În condițiile în care cei de stânga și de sus exact asta au muncit în draci să obțină: reducerea ecuației de putere militară la pensii și salarii. Și, implicit, reducerea militarilor la statutul de mercenari. De angajați la stat, pentru a trage cu pușca.

Aceasta este situația. Este gravă? Este îndreptabilă? Rămâne să ne lămurim fiecare în parte. Desigur, dacă  nu vrem să ne lămurim singuri, dar avem răbdare, ne va lămuri viața însăși. Și evoluția situației internaționale de securitate.

Tunul Centenarului

La 1 Decembrie, anul viitor, se împlinesc o sută de ani de la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, moment în care românii majoritari din Transilvania au proclamat dorința lor ca provincia istorică Transilvania să devină parte a Regatului României. Această expresie de voință politică strategică a dus la constituirea României Mari, în urma tratatului de pace și a acordurilor subsecvente, de la finalul primului război mondial. Simbolic, vorbim despre o dată, 1 Decembrie, care glorifică materializarea unui ideal, a unei aspriații naționale. Cea de constituire a unui stat unitar, gazdă a tuturor provinciilor locuite de români, din jurul Arcului Carpatic. 

Foto: mediafax.ro

Unii îi zic acestui ideal „milenar”. În sensul că, de milenii, visul românilor ar fi fost să trăiască într-un singur stat. Ceea ce, metaforic, este acceptabil, dar istoric și politic este complet incorect. În afara gestului unor pașoptiști din Muntenia și Moldova de a călători în Transilvania și de a conlucra revoluționar cu Avram Iancu și cu alți pașoptiști români transilvăneni, nu găsim nicio aluzie la idealul unității administrative a unei eventuale Românii Mari nici măcar cu o generație înaintea celei care a pornit, în 1916, războiul de întregire, prin ofensiva asupra Transilvaniei austro-ungare. 

De ce nu mai devreme? Pentru că, doar cu o generație înainte, la 1871, se unificau Germania și Italia. Și abia după ce, în Europa, s-a văzut astfel că se poate, că statele moderne pot fi și state mari, prin unirea provinciilor, principatelor și chiar micilor regate locuite de aceeași populație, s-au gândit și alte provincii administrativ separate, locuite de populații relativ omogene, să se unească. Realizând astfel un areal cuprinzător din punct de vedere industrial, care să înglobeze sub aceeași administrație statală resurse materiale naturale, forța de muncă și piețele de desfacere specifice economiilor societăților industrializate. Condiție pe care alte state mari, cum erau Franța, Marea Britanie ori Spania, le rezolvaseră cu mai bine de de un secol mai devreme, prin sistemul colonial și infrastructura aferentă, moștenite din vremea feudală. 

Desigur, unirea era doar una dintre soluțiile posibile. Nici măcar cea mai la îndemână. În tot secolul trecut, până la apusul erei industriale, a fost preferată soluția războiului, a cuceririlor teritoriale, ca cea mai la îndemână soluție pentru constituirea arealelor propice econoimiei naționale industrializate. Așa că România, devenită mare și unită prin consecințele primului război monidal, a fost nevoită să își apere, cu succes limitat, ori cu un eșec parțial, posesiunile sale teritoriale, în următorul război mondial, de după două decenii. 

Cu mențiunea că administrația națională interbelică a făcut puțin, sau, mai degrabă, nu a făcut nimic pentru consolidarea posesiunilor primite prin unire, din punct de vedere al infrastructurii de interconectare. Dar și din celelalte puncte de vedere. Cultural, economic, demografic și, foarte important, de securitate națională. Așa că aceste posesiuni au fost pierdute, după doar două decenii, prin simple vorbe, fără nici cea mai vagă rezistență instituțională. Statală. A fost suficient un simplu arbitraj ca jumătate din Transilvania să fie cedată Ungariei. Așa cum a fost suficient un ultimatum, ca Moldova de peste Prut să fie abandonată Uniunii Sovietice. De ce? Pentru că România uitase condiția de industrializare. Condiție esențială și obligatorie pentru constituirea statelor mari, prin contopirea provinciilor feudale, locuite de populație asemănătoare. Ori, fără industrializare, fără argumentul eminamente economic, era imposibil de justificat vreun efort național pentru realizarea infrastructurii rutiere și de comunicații, pentru investiții de stat în dezvoltarea zonală sau locală, pentru reconfigurarea învățământului de stat, astfel încât să formeze oameni suficient de culți ca să aibă un cuvânt de spus și în industrie, dar și în guvernare.

Lecție de care și-au adus aminte comuniștii. Doar că prea târziu. Industrializarea forțată, anti-economică, bazată pe planificarea centralizată păguboasă și fără să fie susținută de vreo piață concurențială, a început în România socialistă tocmai când, în restul occidental al Europei, s-a trecut la post-industrializare. În plus, ori în minus, mai degrabă, comuniștii conducători au preferat migrarea populației în locul dezvoltării locale. Adică, au preferat să aducă moldoveni din zonele sărace, neindustrializate, în industria brașoveană pre-existentă, de exemplu, în loc să investească în unități industriale din Moldova. Pentru că așa au crezut ei, comuniștii, că realizează unirea demografică și culturală. După modelul sovietic al deportărilor. Numai că, de data asta, deportările nu s-au mai făcut prin forță, ci prin persuasiune de bunăstare sporită, specifică muncitorilor industriali. Adică, au manipulat economic demografia, acolo unde ar fi fost nevoie de dezvoltare durabilă. 

În ultimul sfert de veac, în post-comunism, cu atât mai puțin s-au găsit justificări economice de unitate teritorială națională, mai ales în ceea ce privește conectarea Transilvaniei la Muntenia și Moldova. Ideile generoase de regionalizare, de dezvoltare durabilă, de relevanță locală, de auto-guvernare zonală au fost doar enunțate, dar niciodată transformate în programe și au fost lăsate fără vreo finanțare, oricât de modestă. Astfel încât nimeni nu poate demonstra care este relevanța culturală, economică, antropologică sau de altă natură a vreunei regiuni istorice sau vreunei diviziuni teritoriale. Singura justificare pentru păstrarea tuturor provinciilor sub o singură administrare centralizată rămânând doar prevenirea amenințării cu dezmembrarea teritorială. 

Dezmembrare teritorială ce este, de un secol încoace, coșmarul oricărui guvernant român. Așa că, la 1 Decembrie 2018, guvernanții se pregătesc de sărbătorirea unui secol de evitare a dezmembrării teritoriale. Doar pentru Transilvania, să precizăm cu claritate. Pentru că Moldova de peste Prut a rămas despărțită de România până în zilele noastre.

Dacă înțelegem această esență politică a sărbătoririi Centenarului, vom înțelege și de ce actualul guvern abordează sărbătorirea propriuzisă ca pe un tun clientelar. Prin care resursele destinate evenimentului sunt menite să servească exclusiv intereselor de partid, iar conținutul său, al Centenarului, să fie ferit de orice discuție legată de gestionarea execrabilă a unirii celei mari, de când s-a înfăptuit ea, prin voință populară, acum 99 de ani, și până în zilele noastre. 

Și ce metodă mai bună ar fi putut găsi actualii guvernanți, decât ascunderea gestionării Centenarului prin cotloanele Ministerului Culturii? Minister guvernat de patronul unui tabloid și Centenar dat în gestiunea unui anonim muzeograf sau librar de provincie.

Dacă am dreptate?

S-ar putea să mă înșel. E drept că ar fi pentru prima dată. Dar sunt obligat să fac această mențiune, deoarece nu am niciun argument documentat despre cele ce urmează să scriu aici. Mă bazez exclusiv pe observația directă a gestului public, făcut de cei în cauză.

Foto: adele.ml

Despre ce e vorba? Este vorba despre faptul că, istoric vorbind, de fiecare dată când puterea militară a României a fost în suferință, guvernanții au luat măsura maximizării serviciilor de spionaj și contraspionaj, ca unică măsură compensatorie. Asta, indiferent de natura guvernării. Fie ea medievală, fie capitalistă timpurie, fie comunistă, fie actuală.

Cum spuneam, fiind vorba despre „servicii”, maximizarea lor nu este documentată public. Putem vedea cu ochiul liber câtă putere militară are România la un moment dat, dar nu vedem niciodată cât de bine se simt „serviciile” în același moment dat. 

Singurele lucruri pe care le vedem sunt anumite indicii. Cum ar fi situarea șefului „serviciilor” din Ministerul Apărării Naționale pe aceeași cracă ierarhică militară cu șeful Statului Major General. Sau, cum ar fi acceptarea din partea președintelui României și Parlamentului ca Serviciul de Informații Externe să funcționeze fără niciun control politic direct, ce ar fi trebuit efectuat de directorul său civil, inexistent. Un indiciu foarte vizibil este faptul că niciun militar nu a ajuns să conducă, vreodată, vreun serviciu secret, la nivel de minister sau național, dar membrii ori apropiații serviciilor secrete s-au aflat mai întotdeauna în scaunele de ministru ori de secretar de stat la Apărarea Națională. Alte indicii le găsim în legislația neactualizată și neconformă, care guvernează activitatea „serviciilor”. Și în imposibilitatea evidentă de actualizare și conformare a ei, a legislației, cu vremurile prezente și, mai ales, viitoare. Unii specialiști mai pot găsi unele indicii și în bugete. De unde rezultă și cifrele de personal impresionante, pentru fiecare dintre multele servicii așa-zise secrete din România.

Nici misiunile „serviciilor” nu aparțin de evidența publică. Așa că nu putem să comparăm cerințele acestor misiuni cu resursele alocate și cu rezultatele obținute. Asta, spre deosebire de puterea militară, ale cărei misiuni le cunoaștem din Strategia națională de apărare, din Carta albă a apărării și din Strategia militară națională. Și din care aflăm că puterea militară existentă este insuficientă pentru îndeplinirea tuturor acestor misiuni. Și suntem lăsați să credem că această insuficiență va fi compensată de „servicii”. De serviciile proprii de informații ale Armatei, sau de servciile competitoare. 

De unde rezultă o primă observație îngrijorătoare. Cum am putea crede că niște servicii aflate în competiție cu Armata pentru resurse, pentru influență politică, pentru prestigiu public, pentru relevanță externă și alte asemenea motive ar putea să compenseze deficitul aceleiași Armate de putere militară? În mod automat, fără o strategie de compensare, fără misiuni, fără alocare transparentă de resurse? Răspunsul de bun simț fiind că este de necrezut o asemenea soluție compensatorie.

Răspuns de bun simț susținut de un raționament de bun simț. Și anume, este de bun simț să presupunem că, din momentul în care un serviciu secret, oricare ar fi el, își dă seama de tendința naturală a politicului de a compensa sub-puterea militară nu cu o putere militară superioară, ci cu maximizarea „serviciilor”, acel serviciu va face tot ce îi trece prin minte pentru a contribui cât mai mult la diminuarea acelei puteri militare. Care putere, cu cât este mai slabă, cu atât îi maximizează serviciului respectiv accesul la resurse suplimentare și la o importanță socială sporită.

Pe această temă se poate elabora copios. „Serviciile” având o influență evidentă în politica de personal a militarilor care au misiunea să realizeze puterea militară, în politica de achiziții de echipamente militare determinante în configurarea puterii militare, în politica de alianțe, parteneriate și colaborări internaționale în domeniul securității, unde puterea militară este cel mai sonor argument de poziționare a României. Astfel, de fiecare dată când aceste politici nu performează sau chiar dau rateuri, ori nu sunt de fel, putem bănui o influență nocivă a „serviciilor” care au de câștigat din diminuarea puterii militare reale a Țării. 

Între anumite limite, desigur. Pentru că nu mergem până acolo încât să credem că serviciile ăstea secrete ar putea să trădeze România, numai ca să le fie lor bine.