Dar Romania?

Domnul Donald John Trump a devenit președintele Statelor Unite ale Americii prin depunerea jurământului. Cu ocazia învestirii, a ținut să comunice Lumii că promisiunile ultra-generale, de tip lozincard, introduse în campania electorală exclusiv prin argumente populiste, vor fi temelia politicii sale la Casa Albă. Între aceste promisiuni este și cea privind introducerea principiului sacrosant de America First (America înainte de toate) în orice aranjament de securitate.

Foto: tvr.ro

Ne-a explicat domnul președinte Trump că, de astăzi, de când a depus jurământul, Statele Unite nu vor mai face cadouri, nu vor mai ajuta pe nimeni, decât dacă din acest cadou, sau din acest ajutor nu va avea un câștig cert cetățeanul american. Prima întrebare la care va trebui să răspundă un pretendent la asistența ori ajutorul americanilor va fi „dar cetățeanul american ce profit va avea din asta?” Asta fiind asistența solicitată.

Fiind om de afaceri, domnul Trump nu știe să existe vreun alt fel de profit decât cel bănesc. De tipul, fac cadou un dolar, dar primesc înapoi un avantaj de un dolar jumătate. Dacă nu chiar de doi dolari. Altfel, ce afacere ar fi să dau fără să primesc înapoi mai mult decît am dat?!

Și, ca să nu fie vorbe, cu ocazia învestirii sale în funcție, domnul președinte american Trump a invitat toate statele Planetei Pământ să facă la fel. Să se gândească ce le iese lor, fiecăruia, din orice tranzacție. Fie că este vorba despre o tranzacție economică, ori una culturală sau de securitate. Ajungându-se astfel la un numitor comun, negociabil.

Dar România? Poate ea să se ia după îndemnul trumpist? Nu știm. Noi nu știm dacă România poate să ajungă la masa negocierilor, ca să poarte negocierile de pe poziții egale, d-apoi să își convingă partenerii de dialog și cooperare să accepte doar acele contracte care aduc României un beneficiu evident. Și financiar, pe lângă toate celelalte.

Pentru că România nu a fost niciodată în postura de a negocia ceva de pe poziții egale. De când este ea România. Din a doua parte a Secolului al XIX-lea. Cu o scurtă perioadă istorică de excepție de la această regulă, perioadă de vreo două decenii, în care a contat petrolul românesc pentru statele industrializate europene, între care nu era și ea, România.

Primul și cel mai serios motiv pentru care România nu a avut niciodată o voce egală cu alte state cu care a încheiat tratate, acorduri, contracte de orice fel a fost că România nu a știut ce și cât valorează, ca să înceapă negocierile de la punerea în balanță a valorii sale. Chiar și acum, în zilele noastre, nimeni nu ne spune, la școală ori în vreun alt fel, în ce constă valoarea României, ca stat suveran, independent și indivizibil. Noi, publicul, știm doar că este bine să fie așa. Și că, dacă nu ar fi așa, ne-ar fi rău.

În rest, bănuim. Ne dăm cu părerea. Mai ales pe facebook. Unde speculăm că suntem importanți deoarece „avem” Munții Carpați. Cei nepătrunși de drumuri rapide. Rutiere și feroviare. Și că nu facem acele drumuri rapide pentru că nu ne lasă ceilalți. Adică, suntem importanți pentru ei doar atâta timp cât nu avem o infrastructură rutieră. Și, dacă am avea-o? Și-ar pierde România din valoare, în ochii celorlalte națiuni? Habar nu avem!

Am mai fi valoroși că avem păduri, speculează alți români. De fapt, că am avut păduri, exploatabile de ceilalți, din afara României. Și? După ce nu vom mai avea? Cât de valoroasă va fi țara atunci? Nu știm. Nici măcar nu bănuim.

Mai vin unii speculativi și își aduc aminte de învățăturile comuniste naționaliste, din care aflaserăm că suntem valoroși pentru că am ajuns pe aceste meleaguri cu o mie de ani înaintea altora. Adică, de două mii de ani. Asta, istoria, fiind o valoare care nu se epuizează. Ba, din contră, pe măsură ce ne descoperim trecutul, cum ar fi cel înscris pe tăblițe indescifrabile, valoarea noastră crește. Din păcate, o asemenea valoare istorică nu a fost niciodată și o valoare de piață. Decât pe piața turismului. Ori, turism fără infrastructură și fără civilizația serviciilor nu există.

Nimeni nu a îndrăznit însă să speculeze că am fi valoroși pentru celelalte națiuni cu care negociem poziția României în Lume deoarece publicul românesc ar fi bine educat, cu o morală creștină adânc înrădăcinată, ar fi muncitor, ba chiar inovativ, cu o capacitate mare de adaptare la nou, ori ar fi un izvor de înțelepciune pentru alte popoare și, totodată, o dovadă vie că vechimea pe aceleași meleaguri contează, deoarece vechii locuitori sunt fericiți aici și de aceea nu au plecat niciodată.

Ajungem astfel la cel de-al doilea motiv pentru care România nu a avut niciodată o voce egală între națiunile de la aceeași masă a negocierilor mondiale sau zonale. Care este cel că noi, românii, nu ne-am propus niciodată să devenim o valoare pentru noi înșine. Ca să nu mai vorbim că am fi vrut vreodată să devenim o valoare pentru alții.

De aceea nu ne-a păsat de conținutul, forma și eficiența educației naționale. Nu am avut motive să ne pese, atâta vreme cât nu ne-am propus să devenim mai buni, mai valoroși, prin educație.

Cum nu ne-am propus să devenim mai buni prin credință. Românul majoritar este într-adevăr credincios. Doar că a folosit întotdeauna credința ca pe o supapă de a scăpa de pedeapsa divină. Sau de a lăsa pe umerii divinității povara fericirii sale. Iertarea păcatelor și acatistele pentru noroc sunt forme singulare de manifestare a credinței ortodoxe, în condițiile în care restul lumii creștine are mentalitatea că cel mai bine îl servești pe Tatăl și îi onorezi Fiului sacrificiul Său prin muncă, prin bine facere. Fericirea dumnezeiască fiind satisfacția săvârșirii. Ca să nu zic a lucrului bine făcut, deoarece această sintagmă a fost introdusă târziu în atenția publicului românesc, pe un canal mai degrabă politic decât evanghelic.

Cu alte cuvinte, noi, românii, avem o perpetuă criză identitară. În sensul că nu reușim să ne identificăm valorile. Mai ales acele valori care sunt importante și pentru alte nații. Nu este ca și cum nu le-am avea. Este că nu știm dacă le avem sau nu. Iar discursul public nu ne ajută.

Pentru că discutăm toate nimicurile. Toate subiectele periferice, care se remarcă dintr-o mare de non-subiecte. Și nu mai avem spațiu public, timp și energie pentru vreun subiect relevant.

Iată chiar momentul istoric al instalării în Biroul Oval din Casa Albă de la Washington D.C. a președintelui american Donald Trump. Singura raportare a românilor la acest eveniment a fost excursia privată, finanțată de partidul lor, a premierului și a președintelui Camerei Deputaților pentru a participa la unul dintre momentele preliminare oficierii instalării propriuzise, moment ce a prilejuit și o strângere de mână, peste masă, din poziția șezând, a unuia dintre acești doi români cu președintele american, înainte de a fi președinte propriuzis.

Nici măcar nu a putut fi documentat faptul că, odată cu acea strângere de mână, domnul Trump a auzit clar pronunțat cuvântul România și că a și înțeles ce a auzit. Cât despre prezumția că ar ști cât valorează acest cuvânt, în dolari americani, nu este decât o prezumție deșartă.