Politetea politică

Dacă ar fi după mine, eu i-aș zice, în românește, politețe politică englezescului political correctness. Și nu corectitudine politică. Am mai multe motive pentru asta. Toate întemeiate.

Foto: filmlinc.org

Cel mai serios motiv este că limba română nu are cum să aibă cuvinte care să numească o realitate inexistentă între vorbitorii de limbă română. Ca urmare, ni se întâmplă întotdeauna fie să folosim cuvântul sau expresia așa cum numește el sau ea o realitate în limba străină respectivă, de obicei limba engleză, fie să adoptăm un cuvânt sau o expresie care sună asemănător în limba română cu înțelesul din limba străină, din care importăm semnificația.

Condiția pentru reușita oricăruia dintre aceste două demersuri este, evident, să știm ce vrea să zică străinul cu expresia aia. Adică, să cunoaștem, de preferință aprofundat, realitatea numită de acea verbalizare. În cazul de față, acea political correctness.

Noi, românii, avem în limba noastră cele două cuvinte, politic și corectitudine, dar nu avem realitatea pe care ele o numesc împreună, în limba engleză. De ce? Sau, ce e atât de complicat de înțeles? Am un răspuns la aceste întrebări, dar nu este unul scurt. Și nici simplu.

La o generație de la schimbarea de regim politic, consistența discursului public de la noi mai păstrează încă serioase compoziții comuniste. Unora dintre aceste compoziții zicându-li-se, în derâdere, limbă sau limbaj de lemn. Asta, fără să facem ceva, orice, pentru repararea lui. A discursului. Spre deosebire de Occident, unde discursul public este socializat masiv, de mai multe generații.

Acolo, în școală, încă din clasele gimnaziale, cetățenii învață să comunice și să recepționeze mesaje sociale. Inclusiv cele politice. Având în vedere că ei, cetățenii în formare, vor participa la actul de guvernare, fie ca guvernați, fie ca guvernanți, în rolul de părți biunivoce, dintr-o civilizație a socializării extensive a deciziei politice. Ori, această socializare a deciziei a impus cu necesitate și socializarea discursului prin care se pritocește respectiva decizie. Pe scurt, la ei, în Occident, cuvântul contează. El este întotdeauna acțional. Odată rostit cuvântul, se întâmplă ceva predictibil. Ceva numit de acel cuvânt.

La noi, tot în Occident, doar că într-un Occident prea recent, cuvântul nu prea înseamnă mare lucru. Decât bârfă. De tipul „uite ce mai zice și ăla”. Și atât. Fără nicio consecință predictibilă.

Necaz ce ne-a rămas din comunism. Atunci, cuvântul însemna orice altceva decât ceea ce scria în dicționar. Aluzia, apropo-ul erau formele de comunicare frecventă între adulți. La școală, copiii învățau metafora înaintea sensului direct al multor cuvinte. Sens direct la care, de multe ori, nici nu mai ajungeau prin programa școlară. Ci doar prin experiența de viețuire socială comunistă.

Nici măcar documentele oficiale nu spuneau direct ceva. Totul era perifrastic. De ce? Pentru că lăsau conducătorilor liberul arbitru să se răzgândească, după ce decizia fusese deja luată în „forurile de conducere democratică de partid”. Și să facă doar ce le trecea prin cap. Fără să comunice sau să dea seama privind „mărețele realizări”.

Fiind asta singura realitate pe care au cunoscut-o cei care au predat imediat după schimbare și mai predau și acum științele politice sau comunicarea publică în școlile post-comuniste, este evident ca atât atributul „politic”, cât și numele „corectitudine” să nu aibă consistența semantică a political correctnes. Atât pentru ei, cât și pentru învățăceii lor.

Care consistență se apropie mai degrabă de înțelesul românescului „politețe politică”, cum spuneam de la început. Asta, pentru că, în civilizația care a produs sintagma, se consideră a fi o atitudine politicoasă abținerea de a folosi anumite cuvinte, atunci când te adresezi cuiva, ori vorbești despre cineva care ar putea fi ofensat dacă ar fi numit cu acele cuvinte. Cum ar fi, de exemplu, în românește, să vorbești despre un om cu tenul închis la culoare folosind numele de „cioară”.

Diferența este esențială, cum spuneam, atunci când introducem în modelul de comunicare importanța pe care civilizația occidentală o dă cuvântului. În românește, dacă îi spui unui etnic țigan „cioară”, comiți o ofensă la adresa lui, dar numai atât. În Occident, folosirea aceluiași cuvânt, tot pentru a numi un etnic țigan, înseamnă o amenințare la adresa numitului. Pentru că, așa cum spuneam, acolo cuvântul public e acțional. Are consecițe. De ce i-ai zice cuiva un cuvânt jignitor, dacă nu ai avea de gând să îi și faci ceva, doar pentru că este înjosit în ochii tăi?! Cum ar fi să îi dai o palmă, un șut sau chiar să îl împuști. Ori să îl deportezi sau să îl vâri într-un lagăr de concentare. Doar pentru că are altă culoare a pielii. Culoare ce, în ochii tăi, ai celui care ai folosit cuvântul ofensator, este evident un atribut înjositor. Așa cum, dacă te abți să îl folosești, atât în Occident cât și la noi, dai dovadă de o politețe politică. De care poți fi mândru.

(De notat că acest cuvânt „țigan” poate fi, la rândul lui, unul jignitor, dacă este folosit cu această intenție de a produce o ofensă. Altfel, el este un cuvânt normal, care numește o anumită etnie, fără nimic înjositor în înțeles. Așa cum l-am folosit eu aici.)

Nu aș încheia această discuție despre politețea politică, fără să amintesc și importanța masivă a educației în comunicarea publică. Și aș folosi un exemplu literar pentru asta.

Nu știu să fie un renascentist mai important decât William Shakespeare, care să fi demonstrat cât de important este cuvântul public. Shakespeare l-a pus pe Antonius să vorbească mulțimii adunate în forumul Romei pentru a-l comemora pe Iulius Caesar, proaspătul asasinat. Iar mulțimea, pe măsură ce Antonius vorbea, își schimbă opinia privindu-l pe Caesar. Ba, mai mult, de unde, la început, era favorabilă asasinilor lui Caesar, ajunge, pe baza vorbelor lui Antonius, să acționeze efectiv împotriva acelorași asasini, stârnind astfel războiul civil.

Acest discurs și semnificația lui sunt studiate în Occident cu multă atenție. Atât în gimnaziu, cât și în liceu. Desigur, doar unii dintre elevi vor ajunge să înțeleagă mecanismele literare care au funcționat în cazul producerii acestei capodopere renascentiste. Dar cu toții vor reține cât de important este cuvântul pentru punerea în mișcare a mulțimii. Direct, în for, așa cum povestește Shakespeare, sau intermediat, prin presă ori, astăzi, prin noile mijloace de comunicare în masă, internaute.

Este foarte puțin probabil ca, în România, să existe acest demers educativ deliberat. Nici în clasele gimnaziale, nici la liceu. Eventual, elevii care învață limba engleză ar putea să dea peste subiectul Shakespeare și peste discursul lui Antony, din Actul III, Scena II, ale piesei Julius Caesar. Dar nu cred că vor discuta semnificațiile de comunicare acțională pe care acest discurs le poartă. Așa cum nu cred că cineva învață comunicarea publică ca atare, în școala noastră națională.