Mecansimul de dreptate postcomunistă

Cel mai important lucru de luat în seamă, atunci când ne gândim la sistemul judiciar românesc, cel din zilele noastre, este că acesta este edificat peste sistemul judiciar comunist, de acum mai bine de un sfert de secol. Dacă nu înțelegem asta, nu înțelegem nimic din ceea ce se întâmplă în interiorul sistemului judiciar, cum nu vom înțelege niciodată ce se întâmplă cu noi, când avem de a face cu „Justiția”.

Schimbarea de regim politic, declanșată în decembrie 1989, a dus la abolirea partidului-stat, partidul dispărând cu totul, unii dintre conducătorii săi, în funcție la data schimbării, ajungând în pușcărie, pentru singura crimă de a fi încercat să apere sistemul pe care îl conduceau, împotriva voinței populare, de abandonare a lui. Apărare represivă, fără îndoială, dusă pe parcursul unei săptămâni și soldată cu pierderi de vieți omenești. Asta, în condițiile în care acei conducători comuniști, în funcție la data schimbării, la fel ca cei de dinaintea lor, ar fi trebuit să aibă pe conștiință mii și sute de mii de victime morale și chiar fizice ale sistemului comunist, pe care îl guvernaseră.

Abia o generație mai târzu, s-a studiat, la propriu, regimul comunist, pe toată întinderea lui, de 45 de ani, și s-a publicat, prin Parlament, un raport de condamnare a acestui regim. Condamnare istorico-politică, doar. Adică, fără nicio consecință pentru vreo persoană care ar fi determinat sau înfăptuit elementele condamnabile ale regimului comunist. Așa cum nu au fost consecințe nici pentru victimele regimului comunist. Altele decât cele similare cu compensațiile pe care comuniștii înșiși le-au acordat membrilor Partidului Comunist Român, aflați în ilegalitate înainte de luarea puterii, care au suferit rigorile legii de atunci pentru infracțiunea de a fi membru al unui partid scos în afara legii.

Au mai fost culpabilizați membrii sistemului de securitate națională și ordine publică din regimul comunist. Nu toți, ci doar cei care au făcut politie politică. Sau, mai precis, care au fost dovediți că au făcut poliție politică. Din nou, vorbim despre o culpabilizare istorico-politică. Adică, acești membri au fost practic obligați să se recuzeze de la treburile publice. Să nu mai fie șefi de partide politice, sau să ocupe funcții de înaltă demnitate publică. În rest, cu excepția unui torționar notoriu, care a nenorocit sute de deținuți politici, nimeni dintre cei care făcuseră poliție politică nu a fost condamnat penal pentru faptele sale.

Aceste lucruri au fost posibile pentru că regimul democratic, pluri-partid și concurențial economic nu a intervenit niciodată pentru crearea unui sistem de justiție românesc la fel de democratic, care să servească exclusiv cetățeanul care are dreptate.

Noii democrați, ajunși în fruntea treburilor publice, au fost foarte mulțumiți să considere că sistemul de justiție comunist este la fel de bun și pentru ei, cum fusese pentru comuniștii conducători de dinaintea lor. Doar că i-au schimbat sistemului juridic denumirea și au scris, în grabă, noi legi, ceva mai democratice, astfel încât să se considere că aplicarea lor va fi la fel de democratică, indiferent de originea profesională, de educația sau  de convingerile intime ale magistraților chemați să apere și să promoveze noua legislație.

Au avut grijă ca, în Constituție, să se menționeze că magistrații au un regim social aparte, că nimeni nu se poate atinge de ei, indiferent ce fac. Mai mult, magistrați sunt și procurorii, alături de judecători. Cu toții, ei se autoguvernează și se autocontrolează printr-un guvern+parlament propriu, numit Consiliul Superior al Magistraturii - CSM. Total separat de public, ba chiar puternic protejat împotriva publicului, dar cu portițe multiple de control politic. Control exercitat doar de politicienii aflați la putere, desigur.

Adică, la fel ca în comunism. Pentru că cea mai remarcabilă caracteristică a justiției comuniste era că ea servea partidul unic. Toți profesionalii din sistem erau obligatoriu recomandați de partidul comunist, încă de la admiterea în faculatea de drept. Inclusiv cei care ajungeau mai apoi avocați. Judecătorii și procurorii erau și membri de partid, aproape obligatoriu. Mai mult, exista și un control de partid, formal, exercitat prin ședințe de organizații de bază de partid comunist și prin controale de partid asupra judecătorilor și procurorilor.

Asta, în plus față de relațiile strânse, informale, între magistrații comuniști și forțele de represiune comunistă, reprezentate mai ales de Securitate și de Miliție.

Toți acești magistrați comuniști s-au uitat la televizor, în zilele fierbinți din decembrie 1989. Asta, dacă nu au fost de serviciu și nu au instrumentat pedepsirea penală a celor care protestau împotriva conducerii de partid și de stat de la acea vreme. De la televizor au aflat că a căzut comunismul, în primele zile ale lui ianuarie 1990. Așa că s-au dus la serviciu și au declarat că nu mai sunt comuniști, că nu mai recunosc indicațiile de partid și de stat ale comuniștilor și că sunt dispuși să facă dreptate în numele noii orânduri politice, oricum și-ar zice aceasta. Inclusiv democratică. Și toată lumea a fost de acord.

Doar vreo doi-trei dintre ei le-au luat-o înainte, instrumentând procesul Ceaușeștilor, din ziua de Crăciun 1989. Unul dintre aceștia, procurorul, a ajuns în cele mai înalte demnități magistative și dă și acum indicații prețioase despre cum să fie instrumentate dosare politice. Cum ar fi cel al revoluției care l-a schimbat pe el din procuror comunist în procuror anti-ceaușist, de la o clipă la alta.

Alții, mai întârziați în reacții sau mai juniori, au așteptat alte momente potrivite pentru a se face utili noii orânduiri politice. Dintre ei, mai ales dintre procurorii comuniști, s-au ridicat la notorietate câțiva miniștri, mulți parlamentari, inclusiv euro-parlamentari și, evident, membri marcanți ai CSM.

Cu acest sistem juridic, gândit, condus și încadrat de foștii comuniști din justiție, ori de copiii, ginerii, nepoții, studenții sau emulii juriștilor comuniști, ori doar ai comuniștilor de frunte, România a vrut să intre în Uniunea Europeană, în 2007. Acum zece ani. Atunci, Uniunea Europeană i-a spus României că nu se poate așa. Adică, nimeni din Europa nu vrea să ajungă pe mâna acestui sistem. De la contestarea amenzii de trafic rutier și până la judecarea actelor de terorism.

Ca urmare și ținând seama că România era mai profitabilă în Uniune decât în afara ei, Uniunea Europeană a inventat o instituție nouă, numită Mecanismul de Cooperare și Verificare pentru Justiție. Inițial, ar fi trebuit ca, într-un an-doi, să fie rezolvate toate problemele care făceau imposibilă occidentalizarea justiției românești. Nu a fost posibil. Acum, după zece ani, continuăm să cooperăm cu europenii și să fim verificați de ei, în domeniul justiției românești.

Desigur, s-au făcut pași însemnați. S-au pus instalații de înregistrare electronică a ședințelor din sălile de judecată. S-a introdus un sistem aleatoriu de repartizare a dosarelor pe magistrați. S-au rescris codurile de procedură civilă și penală. Au fost judecați și condamnați unii politicieni. Din opoziție, firește. Și doar pentru găinării. Ori chiar pentru fapte încadrate la infracțiuni, deși ele, faptele, nu aveau caracter penal nici în intenție, nici în săvârșire.

Dar sistemul juridic nu a fost reclădit din temelii. Adică, nu s-a renunțat niciun moment la temeliile comuniste ale acestuia. Nici măcar atunci când foștii comuniști, ori urmașii de sânge ori de gândire ai acestora au ajuns „pe mâna justiției”. Și, de ce ar fi fost schimbat, reclădit acest sistem? Doar merge bine și așa! Iar pe europenii ăștia îi mai încântăm noi într-un fel, până la următorul raport „pe justiție”. Mai acuzăm și, eventual, mai condamnăm vreun mahăr, ca să le închidem gura. Să vadă și ei că nu stăm pe loc. Progresăm!