Un gând unionist

Din tot ceea ce înseamnă pentru mine, ca cetățean român cu drepturi depline, Unirea Principatelor Române de la 24 ianuarie 1859, cea mai remarcabilă idee este că părinții patriei au făcut această Unire cu gândul la viitor. 

Argumentativ, ei s-au raportat, totuși, nu la viitor ci la trecut, ca sursă de justificare și de emulație a gestului unionist. S-au dus în trecut să afle răspunsul la întrebarea când a mai fost populația locuitoare pe aceste teritorii sub o singură administrație politică? Și au găsit doar două momente. Unul îndepărtat și sumar documentat, cel al Daciei regale și altul tot de demult, dar cu o mie cinci sute de ani mai recent, cel al anului în care cele trei principate române, Țara Românească, Moldova și Transilavania s-au aflat sub aceeași pecete domnească, a lui Mihai Voievod Viteazul.

Asta, deși se știa încă de atunci că au fost nenumărate episoadele istorice în care s-au făcut schimburi de domnitori între aceste provincii feudale românești. Numai că ele nu aveau valoare ideatică. Nu erau consecința unui ideal, cel al unității.

De ce au preferat ei trecutul ca argument, în loc să introducă un ideal unionist de viitor, cum ar fi să se unească toate provinciile locuite de români cu scopul de a avea divesitatea necesară de resurse materiale și umane pentru înflorirea unor industrii ca cea a fierului, a construcțiilor, a infrastructurii, a energiei industriale, astfel încât să prospere prin muncă toată nația? 

Răspunsul oficial este că din prudență. Cele două principate românești care se uneau nu erau independente. Nici suverane. Și mai erau și subiectul unor dispute internaționale privind controlul politic și administrativ al resurselor de care ar fi trebuit să beneficieze românii, pentru a prospera industrial la ei acasă. Cu Imperiul Otoman care se încăpățâna să viseze feudalism și cu austriecii, britanicii și francezii care vedeau o nouă piață de materii prime și de desfacere, precum și cu germanii care tocmai se constituiau și ei într-un stat mare și puternic, pe baze economice industriale. Asta, pe când Rusia țaristă și vecină continua un proces lent de occidentalizare, păstrând baza feudală ancestrală ca sursă principală de bunăstare. 

Cu toate acestea, cum spuneam, gândul strategic al unirii de la 1859 a fost unul îndreptat eminamente spre viitor. Un viitor de prosperiate, de muncă inteligentă, de energii creatoare. 

Ce s-a întâmplat cu acest proiect, istoria ne spune pe îndelete. Condițiile politice de îndeplinirea a năzuințelor strategice au fost atinse una după cealaltă. Încet, dar sigur, România născută timid la 1859 a ajuns independentă, suverană, mare, ba chiar foarte mare. Din punct de vedere teritorial. La două generații de la Unirea Principatelor Române, nu mai exista nimeni în Lume care să îi spună României ce și cum să facă. Nici românilor.

Cu toate astea, industrializarea a fost mereu amânată. Capitalul autohton a fost modest și corupt. Marile proiecte de infrastructură s-au redus la un pod peste unul dintre brațele Dunării, pentru unirea Dobrogei cu restul patriei. Din marii oameni de stat care au făcut unirea s-au tras niște urmași care s-au bătut politic între ei, cu arma corupției, până ce statul a ajuns pe mâna comuniștilor rusofoni. 

Din ei s-au tras apoi comuniștii naționaliști. Spre deosebire de primii comuniști la guvernarea României, care au separat țara de capitalismul putred, naționaliștii au separat-o de toată lumea. Pe principiul idiot că se vede mai bine cât de român ești dacă stai de unul singur, închis în țara ta ca într-o închisoare, decât dacă te raportezi la restul Europei și al omenirii. 

După deschiderea care a încheiat dictatura comunistă, românii au îmbrățișat, în sfârșit, idea de fericire occidentală. Din nou, la granița dintre alte două secole, aveam toate condițiile pentru a ne face bine nouă înșine, la noi în România. Cea independentă, suverană, apărată de și racordată la Occident. Nu numai că nu a mai fost cazul să fim prudenți în a formula un ideal național, dar am fost încurajați de toată lumea să o facem. 

Dar noi nu și nu. Noi ne uităm la trecutul istoric ca la un ideal pe care urmează să îl atingem, nu ca la o premisă pentru fericirea națională viitoare. În același timp, istoria este pentru români o datorie, nu un capital de investit în acțiuni viitoare.

Dovadă fiind și raportarea la Unirea de la 24 ianuarie 1859. Veți vedea că e foarte des numită Mica Unire, ca o referință subliminară la existența unei foste Mari Uniri și a faptului că, astăzi, sunt două state românești, nu unul, cum și-ar dori unii nostalgici. Care nostalgici uită că România Mare a fost diminuată pe mâna românilor, care nu au știut ce să facă cu ea. Douăzeci de ani, cât a fost România mare, în secolul trecut, românii de atunci nu au făcut nimic pentru industrializarea zonelor restante, pentru conectarea rutieră a noilor provincii, pentru apărarea națională a tuturor teritoriilor. De parcă se pregăteau pentru a pierde aceste teritorii. Ceea ce au și făcut. 

Atitudine păguboasă care se regăsește și astăzi în mentalul colectiv românesc. În sensul că idependența, suveranitatea, integritatea teritorială, conectarea internațională nu vin, după mintea românului mediu și majoritar, cu vreo obligație individuală sau colectivă de a folosi aceste condiții istorice pentru a atinge un ideal național de bunăstare. Ca să nu mai vorbim despre obligația de a apăra și întări aceste condiții strategice. Nu. Noi nu avem asemenea griji, pentru că nu avem nicio obligație față de țara noastră.

Că e a noastră și facem ce vrem cu ea. Cel mai adesea, vrem să nu facem nimic. Să o lăsăm așa, până la epuizare. Și, din când în când, să sărbătorim evenimentele trecutului, care au făcut posibilă această avere numită România. Fără niciun gând despre viitor. În totală opoziție cu părinții patriei de la 1859, care numai viitorul îl aveau în gând.