Am intrat în Partidul Comunist Român înainte de a împlini 19 ani, în ultimul an al liceului militar, ca o confirmare politică a meritelor școlare și extrașcolare pe care le confirmasem social, până atunci. În condițiile în care eram urmașul unui bunic american și îl aveam pe fratele mamei cetățean american, locuitor al New York-ului. Spun asta ca să înțelegeți că, cel puțin în accepțiunea mea, eu i-am făcut partidului un serviciu, devenindu-i membru.
Singurul beneficiu personal și material provenind din calitatea de membru de partid a venit de pe urma tatălui meu, ofițer și membru de partid, la rândul lui. Prin 1972, chiar de 23 august, ziua de atunci a țării, ne aflam în excursie cu mașina noastră și ne-am gândit să înnoptăm pe Semenic. Mama, tata și cu mine. Doar că nu am găsit locuri sus pe munte. Așa că am fost îndrumați către Vila Klaus, care era casa de odihnă a partidului comunist local. Băștinașii fiind convinși că doar acolo ar mai fi locuri de dormit. În mașină, mama: „Cum să mergem noi acolo?” Tata: „Dar ce, eu nu plătesc cotizația? De ce nu ne-ar primi?” Și ne-au primit. A fost foarte simplu, deoarece primul-secretar al partidului din județul Hunedoara era și el cazat acolo, cu un musafir de la București. Un ministru. Pe primul secretar îl chema Trandafir Cocârlă și a fost deosebit de amabil. Ne-a invitat la masă și a dat dispoziție să stăm cât vrem, zilele următoare. Administratorul nu a vrut să ne ia nici bani de cazare și masă, ca invitați ai tovarășului prim. Dar tata a insistat să achite costurile. Care erau oricum infime.
În afară de acest episod, nu am avut niciun alt beneficiu că eram membru de partid. Nici în armată, nici în civilie. Pe timpul foametei, stăteam cu nopțile la rând la benzină, ca să umplu două canistre pe care le trimiteam la Sibiu, o dată pe lună, unei gestionare de „Alimentara”, care îmi trimitea, la troc, două pungi mari cu carne de vacă cu os. Cu care îmi hrăneam cele două fiice preșcolare. Și mai și lucram la Consiliul Politic al Aviației Militare. Ca ofițer cu informarea. Informarea în sensul că eram informat cu tot ceea ce se face în Aviața Militară, ca misiuni, zbor, asigurare și așa mai departe, în folosul comenzii și al ministerului. Funcție în care, de câteva ori, am adus hârtie de scris de acasă.
Deoarece nu am fost niciodată de acord cu ideologia comunistă, mai ales cu pretenția că citatul din secretarul general ar fi fost vreun adevăr social sau economic, după caz, nu am scris sau zis vreodată niciun îndemn de studiere a documentelor de partid. Nici nu am făcut propagandă. Nu veți găsi vreun singur muritor care să spună că a stat măcar un minut într-o bancă, în timp ce eu i-aș fi predat vreun minut de lecție de învățământ politico-ideologic. Cum i se zicea pe vremea aceea. Nu făceam dizidență. Pur și simplu nu puteam spune cuiva o idee pe care eu nu o știam adevărată.
După desființarea Partidului Comunist Român, nu m-am mai înscris în vreun partid politic și nici nu am mai făcut politică. Rar și selectiv, am oferit consultanță, în domeniile muncii de partid la care mă pricepeam.
Așa că, astăzi, am 27 de ani de neangajare politică. De nemembru de partid. Față de cei doar 16 ani de membru de partid comunist. Ceea ce înseamnă, cantitativ cel puțin, că experiența mea este mai bogată ca nemembru decât ca membru de partid.
Din această perspectivă, pot aprecia că, în zilele noastre, dacă nu ești membru de partid, nu ești bine. Măcar printre noi, pensionarii militari, cine a fost sau este în partidele lui Oprea sau Dragnea o duce mai bine decât cine nu este. Are pensia mai bună, are o voce mai puternică în administrație, are un crez pe care îl proclamă în rețelele de socializare online. Cine nu, nu.
Amuzant este că noii activiști și propagandiști ai noilor partide nu îmi recunosc mie statutul de nemembru de partid.
După ei, dacă nu sunt înregimentat în partidul lor, înseamnă că fac parte din opoziție. Și de aia nu îmi merge mie la fel de bine pe cât le merge lor. Ba, mai mult, de aceea pot fi eu apostrofat că, de fiecare dată cât le critic conducerea de partid și de stat care i-a făcut oameni, nu o fac pentru că e conducerea aia criticabilă, ci pentru că sunt eu în opoziție față de ea. Adică, sunt cu ceilalți. Indiferent cine ar fi ceilalți.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu