Cum stam cu criza?

Cu zeci și sute de mii de oameni ieșiți seară de seară în stradă, pe tot cuprinsul patriei, inclusiv în locuri unde organizațiile neguvernamentale străine nici nu au ajuns vreodată, măcar ca turiști, cu șase ambasade străine care au format un consorțiu de poziție față de un act de politică internă executivă, cu bugetul de stat pe anul acesta amânat la dezbatere parlamentară și la promulgare cândva în luna februarie, pe când el ar fi trebuit să fie gata din decembrie, cu Guvernul care se încăpățânează să nu recunoască faptul că are o problemă de guvernare, dacă nu și una de comunicare publică, atunci când promovează total conspirativ un text de lege, cu isterizarea rețelelor de socializare online pe teme false, pe realități alternative și pe multă, foarte multă propagandă, am putea spune că România se află, la începutul lunii februarie 2017, într-o criză politică.

De ce politică? Pentru că atât sorgintea ei, cât și posibila ei soluționare sunt politice. Desigur, dacă s-ar ajunge în situația ca funcționarea statului să fie pusă în cumpănă, ca, de exemplu, să nu se mai plătească pensiile și salariile la stat, să nu se mai taxeze comerțul sau altceva de tipul acesta, atunci s-ar putea vorbi despre o criză economică sau despre o criză socială. Așa cum, dacă disputele dintre cetățenii care s-au situat de o parte sau de cealaltă a celor care au creat criza prin confruntare politică neortodoxă capătă o turnură violentă și se creează fronturi fizice între participanți, atunci am putea vorbi despre o criză de securitate națională.

Nu este însă cazul, deocamdată, despre așa ceva. Și ne rămâne să discutăm doar criza politică pe care o avem la îndemână. Restul fiind doar speculații. Sau propagandă.

Originea crizei

Sunt trei teze divergente despre identificarea originii crizei actuale.

O teză este promovată de partidul de guvernămân, condus de domnul Liviu Dragnea, care partid explică originea crizei în incapacitatea opoziției, condusă de domnul președinte Klaus Iohannis, de a accepta rezultatul alegerilor din decembrie 2016, în care această opoziție a suferit o înfrângere zdrobitoare.

De aceea președintele Iohannis a refuzat să îi încredințeze guvernul domnului Dragnea, sub pretextul că acesta ar fi condamnat definitiv penal și nu i-ar permite legea să facă parte din guvern. De aceea a refuzat președintele să nominalizeze prima propunere făcută de partidul domnului Dragnea, pe considerente de securitate națională. De aceea s-a opus președintele Iohannis accelerării procesului de promovare a proiectului de buget făcut de domnul Dragnea, de aceea a încercat președintele Iohannis, cu toate puterile sale instituționale, dar și cu strada, să împiedice promovarea unui act legal, a unor ordonanțe de rezolvare a crizei din închisorile supra-aglomerate și de corectare a codurilor penale conform deciziei Curții Constituționale.

O a doua teză este promovată de opinia publică favorabilă guvernanților conduși de domnul Dragnea. Leader-ii de opinie favorabilă guvernanților promovează cu insistență teza ingerinței externe în treburile guvernului și, implict, ale României independente și suverane. Tot prin președintele Iohannis, care este de naționalitate germană și, în consecință, vândut străinătății occidentale. Această ingerință se observă cu ochiul liber, fiind aplicată de ambasadele unor state occidentale la București. Dar se și bănuiește a fi exercitată de organizațiile non-guvernamentale străine, sau românești, dar finanțate de străini. Cum este domnul Soros. Iar criza propriuzisă a apărut în momentul în care domnul Dragnea personal s-a declarat român patriot și luptător neînfricat împotriva Occidentului ticăloșit.

De aceea s-a dus în America domnul Dragnea, secondat de premierul pus de domnia sa în fruntea guvernului, să se pozeze dând mâna, la cârciumă, cu președintele pe atunci doar ales al americanilor. Ca să contracareze ingerința externă săvârșită mai ales de germani. Dar și de francezi și de britanici. Cărora oricum nu le place de domnul Trump. În același timp, premierul domnului Dragnea a făcut tot posibilul să nu se întâlnească cu consorțiul de ambasadori occidentali, care voiau să îi transmită îngrijorarea guvernelor lor privind criza politică de la București.

Cu alte cuvinte, partidul de guvernământ nu poate ieși public ca să denunțe ingerința externă occidentală în treburile interne ale României suverane, dar îi pune pe leader-ii de opinie ce îi sunt favorabili să o facă, iar șefii partidului demonstrează prin gesturi că validează opinia aceasta. Dacă nu chiar o promovează.

A treia teză privind originea crizei este pusă în evidență de restul opiniei publice din România. Această opinie crede că partidul domnului Liviu Dragnea are o agendă secretă, alta decât cea anunțată prin programul de guvernare. Agendă secretă cu obiectivul bănuit, dar neconfirmat oficial, de a pune mâna pe toate pârghiile de putere din stat. Și instituirea unui control sever asupra sistemului de justiție de la noi. Sistem care este printre cele mai vulnerabile, rămas fiind dator corupției endemice și instituționalizate pe care ar trebui să o combată, dar nu reușește decât în cazuri izolate.

Ieri, joi, 2 februarie, la ora la care cei ce vin de la muncă se așază în fața televizoarelor, iar cei ce nu muncesc fac același lucru, domnul Liviu Dragnea, secondat de premierul României, a ținut o conferință de presă. În Palatul Parlamentului, unde este domnia sa președinte de cameră parlamentară. În urma unei ședințe de partid. Conferință de presă în care a vorbit despre domnia sa. Despre dosarele penale în care este fie condamnat, fie inculpat. Și a raportat aceste probleme la textul ordonanței de guvern de modificare a codului penal, pentru a convinge publicul că dosarul său va rămâne pe rol. Adică, modificările operate de guvern îi sunt favorabile doar într-o mică măsură. Sau o măsură insuficient de mare încât să îi închidă definitiv dosarul.

Acest episod este simptomatic pentru cei care susțin teza a treia privind originea crizei. Îl vedem pe un domn situat, ca persoană, în centrul treburilor statului. Într-o poziție de forță multiplă. Având comanda necontestată a partidului de guvernământ, a guvernului, a parlamentului și chiar a justiției, căreia îi impune legi și proceduri. Toate pentru a-i fi domniei sale bine.

Observăm că singura instituție care încă i se opune este președintele României. Pe care domnul Dragnea l-a declarat deja inamic. Al său și, în consecință, al părții din Țară pe care el o conduce.

Soluția crizei

Cum spuneam, criza fiind politică, și soluția trebuie să fie tot politică. Nu avem însă o soluție unică. Fiecare dintre cele trei teze sau ipoteze de lucru are propria ei soluție.

Dacă este adevărată teza partidului de guvernământ, prima dintre cele enunțate mai sus, atunci rezolvarea ei evidentă este ca opoziția parlamentară și extraparlamentară să se împace cu gândul că au pierdut alegerile și să se pregătească să le câștige pe următoarele, la timpul lor, fără să mai caute metode extrademocratice de ajungere la putere mai devreme de termenul legal. Metode cum sunt demonstrațiile masive de stradă.

Desigur, pentru aceasta, partidul de guvernământ ar trebui să îi dea garanții opoziției că nu va folosi puterea legislativă și executivă pe care o are pentru a-și satisface o agendă proprie. Sau că va lovi în continuare în opoziția și așa slăbită de înfrângerea usturătoare de acum două luni.

Problema este însă cu strada. Conform acestei teze, opoziția a scos lumea în stradă, ca să ceară căderea guvernului și alegeri anticipate. Condiții de altfel obligatorii pentru ca opoziția să ajungă din nou la putere. Ei bine, în afara propagandei aferente și a unor imagini neconcludente cu unii șefi ai opoziției aflați printre manifestanți, și lăsând la o parte prezența președintelui Iohannis la prima dintre aceste manifestații, nu avem date sau măcar indicii că opoziția ar fi capabilă de mobilizarea atâtor zeci și sute de mii de cetățeni să iasă în stradă, seri la rând, în mijlocul iernii. Iar, dacă nu are această capacitate de mobilizare, atunci nu are nici vreo pârghie prin care să oprească manifestațiile, în momentul în care ar ajunge la pace cu domnul Dragnea.

Teza promovată de propaganda partidului de guvernământ, cea privind originea crizei în acțiunile subversive ale Occidentului, își are rezolvarea evidentă în retragerea acestui Occident din treburile interne ale României suverane și independente. Inclusiv retragerea președintelui Iohannis din Palatul Cotroceni, deoarece este exponentul ingerințelor externe de pe la noi.

O asemenea soluție are dificultatea de a fi aplicată atunci când teza este falsă. Adică, cum ar putea să se retragă Occidentul din treburile interne ale României, dacă nu a intrat în ele, mai devreme? Cum ar putea să nu mai plătească zecile și sutele de mii de demonstranți, ca să îi țină acasă, să nu mai demonstreze împotriva guvernului, când nu a făcut-o până acum? Nici prin ambasade, nici prin agenturi, nici prin oengeuri. Nici măcar prin Soros direct.

Singurul lucru care ar putea să se întâmple, oricât de adevărată sau de falsă ar fi această teză, este ca președintele Iohannis să demisioneze. Numai că demisia domnului Iohannis ar duce la o nouă criză. Așa cum și suspendarea domniei sale din funcție este generatoare de criză. De fapt, de crize.

Pentru că sunt două. O criză politică, generată de totalul dezechilibru politic produs, în condițiile în care domnului Dragnea numai controlul acestei funcții prezidențiale îi lipsește pentru a avea controlul întregului stat România. Dar și o criză de securitate națională.

Pentru că, în mod natural, în situații volatile, complicate, tensionate, impredictibile, cum este situația de securitate euro-atlantică actuală, în care ne aflăm și noi, românii, orice societate tinde să își concentreze puterea de decizie și de acțiune la vârf. Vărful vârfurilor fiind întotdeauna o persoană. Care mai este numită și leader de criză. Sau, în condiții de criză violentă, leader de război.

Domnul Iohannis a parcurs o curbă abruptă a învățării funcției de președinte. Deja ne-a dovedit că poate fi un președinte de criză. În sensul că s-a implicat, a luat decizii, a activat mecanisme pe care le are sub autoritate, cum sunt Consiliul Suprem de Apărare a Țării sau Consiliul Superior al Magistraturii, ba chiar și Guvernul României, atunci când a considerat că se acutizează criza. Este drept că, în rândul unui segment de public constatăm prezența unei percepții nejustificate de fapte, datorată exclusiv faptului că pe președinte îl cheamă Iohannis și nu Popescu, cum că domnia sa ar primi ordine din afara Țării. Dar este exclus ca președintele să își ajusteze atitudinea față de securitatea națională pe seama acestei percepții.

Așa că decapitarea vârfului instituțional al eșafodajului de securitate națională, în momente de criză politică, duce instantaneu la provocarea unei crize majore de securitate. De care nu pot profita decât inamicii declarați sau subversivi ai poporului român.

Dacă primele două teze își găsesc rezolvarea posibilă în acțiunea extraguvernamentală, cea de-a treia teză a originii crizei propune aproape automat rezolvarea crizei prin acțiune guvernamentală.

Iar faptul că guvernanții sunt reticenți să treacă la acțiune pentru rezolvarea crizei, înainte ca aceasta să degenereze în crize sociale, economice sau chiar de securitate națională, ne arată un singur lucru. Că ei nu recunosc faptul că li s-ar datora criza politică actuală. Sau, mai corect spus, refuză să accepte că modul lor de guvernare este generator de criză.

Asta, într-o accepțiune favorabilă domnului Dragnea și tovarășilor săi de guvernare. Într-o accepțiune defavorabilă, am putea spune că nu le pasă. N-are decât criza să se dezvolte în orice, important este ca ei să își atingă scopurile nedeclarate. Cele care au stat la baza comportamentului lor excentric. În guvernarea României.