Varză academică cu pretentii miciuriniste de baobab

În a doua parte a lunii februarie 2017, a fost publicat cel de-al treilea volum, partea a doua, din Strategia de dezvoltare a României în următorii douăzeci de ani. Autorul fiind Academia Română. Reacțiile imediate și personalizate au fost favorabile. Câțiva comentatori avizați au fost impresionați de statisticile publicate odată cu documentul, statistici care arată unde suntem noi, românii, înainte de implementarea acestei strategii. Cu oamenii din România, cu infrastructura noastră, cu cultura, cu civilizația, cu economia. Macro și micro economia. Alți comentatori au ajuns imediat la concluzia că o asemenea producție academică trebuie neapărat să ajungă pe masa de lucru a comisiei prezidențiale care elaborează, zilele acestea, „proiectul de țară”. Mai mulți formatori de opinie online și jurnaliști activi în rețelele de socializare preferate de români au publicat ceea ce au considerat ei că este știre din rapotul deosebit de stufos, de 930 de pagini, al Academiei Române.

În ceea ce mă privește, primul exercițiu pe care l-am făcut, privitor la această strategie academică de dezvoltare națională, a fost cel de stabilire a credibilității. Asta, deoarece simpla publicare a ei sub egida Academiei Române nu este niciodată suficientă pentru credibilizare, în afara oricărei preluări critice.

Am eliminat din start credibilizarea prin autori. Adică, am refuzat să fac exercițiul de a vedea cine sunt autorii și cât de credibili sunt ei că ar putea elabora un raport coerent, în urma unei activități proprii de cercetare științifică rezonabilă, activitate bazată pe capacitatea lor dovedită că pot face așa ceva. Respectiv să cerceteze și să raporteze ce au aflat din cercetarea lor. De ce? Simplu. În momentul de față, întreaga lume academică românescă este compromisă, din punct de vedere al probității profesionale.

Nu numai că sunt enorm de multe cazurile nominale de academicieni, de profesori universitari, de doctori în științe și de ocupanți ai funcțiilor de decizie din lumea academică acuzați și dovediți de plagiate, de impostură revoltătoare, de incapacitate de gândire teoretică independentă. Dar și majoritatea dintre academicieni, dintre profesorii universitari și dintre ocupanții funcțiilor de decizie din lumea academică se dovedesc indiferenți sau chiar în stare de negare că prezența printre ei a impostorilor, a plagiatorilor ar fi o problemă. Ceea ce, dacă nu îi face părtași la impostură, la furtul intelectual, îi face toleranți la așa ceva. Situație evident descalificantă. În proporție de masă.

Așa că, până la restabilirea unei scale a valorilor academice reale în România, până la curățirea mediului universitar, de cercetare științifică și chiar curățirea Academiei Române însăși de impostori, de infractori intelectuali și de neaveniți cu pretenții de prestigiu nemeritat, eu, cel puțin, nu pot introduce criteriul credibilității numelui în nicio întreprindere de evaluare a credibilității unei activități de cercetare academică și de raportare a rezultatelor ei.

Asta nu înseamnă că nu am la îndemână alte criterii și instrumente de stabilire a credibilității acestei strategii de dezvoltare. Am așa ceva la îndemână. Astfel, m-am uitat la următorii indicatori de credibilitate: (a) acuratețea datelor procesate/cercetate,(b) metodologia de procesare a datelor, (c) compararea concluziilor prin procedeul dual al reluării procesului de cercetare științifică așa cum a fost el făcut de autori și așa cum l-aș fi făcut eu, cu aceleași date, dar cu o altă metodologie. Fie o metodologie personală veficată și rodată, fie cu o metodolgie consacrată în alte școli de gândire.

În plus, m-am plasat într-o postură de peer reviewer, în sensul că mi-am arogat, doar pentru acest exercițiu al stabilirii credibilității, competențe similare autorilor cercetării și raportului. Ceea ce a făcut să mă limitez doar la subiectele materiei cu care sunt familiarizat, dacă nu sunt chiar expert în ele, din totalul materiilor și domeniilor acoperite de Academia Română în strategia ei.

Adică, m-am uitat la educație, la cultură, la societatea cunoașterii și la poziționarea regională și globală a României. În toate aceste subiecte, în ultimii 15 ani, am avut contribuții teoretice personale, am dezvoltat metode noi, verificate și am construit modele teoretice de descriere a domeniului și de proiecție a alternativelor de dezvoltare. Asta, pe lângă studierea producției unor școli de gândire cu valoare confirmată. Din întreaga Lume.

Concluziile mele sunt că Strategia de dezvoltare a României, producție a Academiei Române, are o credibilitate modestă.

În domeniile verificate, s-au folosit date disparate, din surse diferite și necorelate.

Fiecare colectiv a avut totala libertate să își organizeze munca așa cum a crezut de cuviință. Și-a ales metodologia fără restricții, dar și fără coordonare. Și nu au găsit niciunii de cuviință să facă transparentă această metodologie, ca reper de credibilizare a rezultatelor muncii lor. Ca urmare, în toate proiectele sunt vizibile confuzii metodologice între aprecierile de stare curentă calitative și cele cantitative, între premise și oportunități, între tendințe generale și năzuințe declarate, între ținte cantitative și obiective calitative.

Propunerile de scenarii nu au acoperire în posibilități studiate și măsurate, în resurse de toate naturile, în realizarea unor condiții obligatorii pentru aplicarea prevederilor din scenarii.

În discuțiile despre instituționalizarea dezvoltării din această strategie, nu am regăsit nici măcar unul dintre principiile și criteriile pe care le-am folosit, împreună cu ceilalți autori, atunci când am scris și publicat lucrări despre edificarea instituțiilor.

Desigur, aceste concluzii nu sunt definitive. Așa cum nici strategia de dezvoltare nu este definitivă. Trebuie spus că volumul studiat este al patrulea, în ultimii doi ani. În fiecare volum se reiau exact aceleași proiecte, pe diferite etape de dezvoltare a lor. Ceea ce am descoperit acum, la volumul 3, partea a doua, puteam vedea încă de la volumul întâi, publicat în 2015. Dar, asta nu înseamnă că, pe viitor, colectivele nu vor evolua, iar munca lor nu se va canaliza pe procedee consacrate de colectare, prelucrare a datelor și de elaborare a predicțiilor.

Până atunci, însă, impresia generală pe care mi-a dat-o această strategie, în domeniile pe care le-am citit, este că am avut în mâini o simplă varză. Pe alocuri înfoiată, pe alocuri îndesată. Dar cu multe probleme. De date, metodologice și conceptuale. Astfel încât este exclus ca din această legumă să răsară vreodată vreun baobab. Falnic și locuibil.

Am să dau aici un mic exemplu de ceea ce am găsit, atunci când am căutat elemente de credibilizare a strategiei. Cu câțiva ani în urmă, m-am ocupat de un subiect intitulat civilizația apei curente în România. Așa că eram familiarizat cu acest subiect și l-am căutat în strategia de dezvoltare. Iată ce am găsit.

Despre apa curentă aflăm în capitolul dedicat calității vieții, starea rurală. Unde sunt prelucrate datele Institutului Național de Statistică, care arată că, în 2015, 78 la sută dintre comune au apă curentă (o creștere de 30 la sută în 15 ani) și 29 la sută au și canalizare (o creștere de 15 la sută în 15 ani) (p.453).

Ce fac strategii noștri cu informația asta? Nu știm până la capitolul dedicat societății cunoașterii, unde, la Anexa 2.4, aflăm că strategia ar propune, într-un scenariu optimist, ca, pe termeni mediu, de zece ani, să se ajungă ca, din toată populația României, 80 la sută să aibă apă curentă și canalizare. Iar pe termen de douăzeci de ani, toată lumea să fie cu apă curentă și canalizare. Ceea ce ar însemna o creștere de doar 2 la sută în zece ani pentru apa curentă, dar o creștere de peste 50 la sută la canalizare, în aceeași perioadă. După care, în alți zece ani, să se realizeze o creștere de 20 la sută și la apa curentă, și la canalizare (p.722).

Pentru a se înlătura vreo confuzie sau vreo impresie de varză metodologică, să menționăm că tema societății cunoașterii a fost abordată de cercetători în mod holistic. Adică, s-au uitat la toate celelale colective și la munca lor, atunci când au cercetat ei chestia asta. Așa că putem presupune că au luat datele de la calitatea vieții rurale și le-au extrapolat la întreaga țară și în contextul realizării unei infrastructuri de bandă largă pentru accesul la cunoaștere prin intermediul internetului.

În exemplul ăsta, însă, prelucrarea datelor este superficială, dacă nu deficitară de-a dreptul. Pentru a avea o oarecare coerență, privind creșterea estimată de introducere a civilizației apei curente și canalizării, ar trebui să presupunem, deși cercetătorii nu ne precizează așa ceva, că localitățile urbane ar fi deja în întregime cu apă curentă și canalizare. Ceea ce nu este adevărat. Pentru că, doar în Sectorul 2 al Capitalei se laudă primarii cu săparea de fântâni și cu cișmele noi. Adică, aflăm din declarațiile politice că o bună parte a populației sectorului trăiește fără apă curentă și canalizare. Și, atunci, care ar fi totuși posibilitatea ca, în zece ani, opt din zece români să aibă și apă curentă în casă, și canalizare pe unde să o evacueze după ce o uzează? Nu știm. Așa cum nu știm nici pe ce date s-au bazat autorii scenariilor anexate temei societății cunoașterii, nici care a fost metodologia de proiectare a unui obiectiv ca acesta. Cel al civilizației apei curente.

Să mai notăm că subiectul apei în general apare în cu totul altă parte, respectiv la resursele naturale. Unde se discută procentul de populație fără acces la apă de toaletă în interiorul locuințelor. Și unde sunt folosite datele Eurostat, care arată că peste 30 la sută din români nu au așa ceva. Adică, nu au baie, duș și toaletă în casele lor (p.47). Scenariile de dezvoltare a apei propun ca, în 20 de ani, să se reducă populația fără apă de toaletă la 2,4 la sută (p.52). Adică, să se atingă în România, în 2038, media europeană din 2015. Să ne aducem însă aminte că cei de la societatea cunoașterii propuneau ca nimeni să nu mai fie privat de apă de toaletă 20 de ani de acum înainte (p.722).

Toate aste dorințe de mai bine, privind civilizația apei curente, ar presupune o strategie națională, pe termen de 20 de ani, de canalizare completă a României. Simultană cu o altă strategie, de conectare a tuturor românilor la apa curentă. Iar aceste două strategii ar trebui puse sub umbrela unei strategii de introducere a civilizației apei curente în mentalul colectiv românesc.

Aceste trei strategii nu se regăsesc în strategia de dezvoltare a României. Probabil pentru că subiectul a fost diluat în prea multe colective distincte de cercetare, care au folosit date din surse diferite sau neprecizate, au aplicat metodologii neclare, au efectuat proiecții fără parametrii de control și au lansat scenarii fără justificare în resurse financiare, ori de timp, sau de educație și civilizare.