Lupta împotriva anti-coruptiei

De mai bine de două săptămâni, zeci de mii de români, simultan, în mai multe locuri din Țară, protestează, zilnic, pentru sancționarea Guvernului României, care a ales să acționeze împotriva anti-corupției. Pentru gestul lor, ei primesc o susținere largă, națională și internațională. Oficială și populară.

Desigur, guvernanții, atât cei executivi cât și cei legislativi, nu știu încă asta. Ei tot mai insistă că singurul lucru pe care l-au înțeles ei din aceste proteste extrem de vizibile, chiar și din spațiul cosmic, este că opoziția și președintele României îi vor îndepărtați pe ei, pe guvernanții în funcție, de la guvernare. Iar acuzațiile de anti-anti-corupție ce le sunt aduse sunt doar un pretext penibil.

Cred că merită discutat acest aspect. Este sau nu adevărat că demonstranții penalizează o luptă anti-corupție, dusă de actualii guvernanți? Au sau nu au dreptate guvernanții să considere subiectul anti-anti-corupție doar ca un pretext pentru o lovitură de stat?

Evenimentele concrete, care poartă aroma anti-corupției și care sunt legate direct de demonstrațiile anti-guvernamentale, sunt strecurarea aproape clandestină în fluxul de legiferare, promovarea în decizia guvernamentală, adoptarea la ceas de noapte și, apoi demararea procesului de anulare a unei ordonanțe de urgență a Guvernului, cu numărul 13, prin care se instituționaliza dezincrimiarea penală a abuzului în serviciu, când acesta avea consecințe financiare mai mici de 200.000 lei. Adică, undeva deasupra a 45.000 euro, dar sub 50.000.

Același document îi scotea de sub acuzare pe toți cei deja acuzați de fapta penală de abuz în serviciu, prin introducerea unor elemente de procesare penală restrictive. Ori le reducea semnificativ cuantumul pedepselor cu închisoarea. Ceea ce ducea, simultan, și la micșorarea timpilor de prescriere a faptelor de abuz în serviciu.

Demonstrațiile fiind spontane și având o diversitate a compoziției cu totul ieșită din comun, nimeni nu poate spune despre aceste demonstrații că obiectul lor ar fi fost, la început, doar acest act guvernamental și că, apoi, după ce guvernul a demarat procedurile de anulare a lui, demonstranții ar fi extins scopul protestului lor la comportamentul în sine al guvernanților, ori că, de la început, acest comportament a fost scopul sancționării Guvernului Grindeanu prin protest stradal.

Cert este că, din perspectiva succesiunii evenimentelor, protestele au început încă înainte de adoptarea ocultă a ordonaței sancționate și nu au încetat în momentul în care guvernul a emis o altă ordonanță de urgență, de anulare a cele contestate în stradă. Ceea ce poate constitui un indicator că protestele au fost îndreptate nu împotriva unui document emis de guvern, ci împotriva unei atitudini, sau chiar al unui comportament guvernamental, pe care l-am putea intitula lupta guvernamentală împotriva anti-corupției.

Ce ne califică să îi dăm acest titlu?

Corupția din România este o realitate dureroasă și perenă. Sunt mai multe unități de măsură a corupției. Între ele, cele mai cunoscute sunt măsurarea percepției unor segmente de public privind corupția, mai ales a clasei de mijloc și investitorilor, nivelul de implicare a politicului în acordarea de contracte preferențiale cu statul sponsorilor politicienilor, magnitudinea crimei organizate, compoziția pieței negre și gri, capacitatea de colectare a taxelor și impozitelor de la anumiți agenți economici predispuși la afaceri oneroase. La toți acești indicatori, România se califică printre cele mai corupte state din Uniunea Europeană. Dacă nu chiar cea mai coruptă.

Deci, corupția există pe aceste meleaguri. Dar anti-corupția? Că doar despre ea vorbim aici, ca țintă a luptei guvernului.

Anti-corupția trebuie definită ca realitate românească în mai multe cuvinte.

Trebuie să pornim de la constatarea că cea mai bună apărare împortiva corupției, combinată cu cea mai bună ofensivă împotriva corupției este domnia legii. Ori, domnia legii este un concept abstract în România. Neacoperit în realitate. Pentru economia discursului, nu vom explica aici nici de ce este așa, nici cum ar fi trebuit să fie. Totuși, simplul fapt că discursul public, plecat de la textul fundamental al Constituției României, preferă să se refere exclusiv la conceptul de „stat de drept”, ca paleativ al celui de domnie a legii, trebuie să fie suficient pentru a justifica absența subiectului din mentalul colectiv, din dezbaterea publică și din acțiunea guvernamentală.

Cert este că, acolo unde nu domnește legea, ca în România, legile sunt făcute după interesele de grup sau chiar personale. Nu neapărat în totalitate, dar cu „portițe”, cu „chichițe”, cu „scăpări”, cu „omisiuni” și altele asemenea. Plantate intenționat în legislație, cu intenția de a favoriza diferite acte reprobabile. Și pentru a oferi guvernanților cea mai bună apărare împotriva acuzațiilor de proastă gestionare a treburilor publice: „asta e legea!” Sau, „nu ne permite legea!”

Apoi, absența domniei legii duce la comportamente voluntare, la liberul arbitru în aplicarea prevederilor legale. Autoritățile centrale și locale aplică legea după cheful lor, după cum aleg ele să citească și să interpreteze textul. La fel fac și magistrații, care au libertatea deplină să înțeleagă ce vor ei din lege. Sau să omită, ori să ignore ce nu le place să vadă în lege. Un fost șef al Curții Constituționale chiar a emis public butada că „măreția legii este că legea poate fi interpretată”! Adică, nu legea domnește, ci agentul de stat care o interpretează cum vrea el!

Într-un asemenea mediu, tot ce poate face un luptător anti-corupție este să se ia de cineva anume. Astfel, procurorii își aleg victimele. Chiar dacă acestea sunt vinovate de-adevăratelea, simplul fapt al alegerii lasă în afara sancțiunii penale pe toți ceilalți vinovați. Care se protejează fie stând în afara razei de observație a magistraților penali, fie închizându-le magistraților ochii. Sau, în unele cazuri, când au ajuns deja pe banca acuzaților, se salvează fie prin denunț, fie prin alte forme de corupție. Cele care domnesc în mediul judecătoresc.

Sub semnul luptei anti-corupție, se formează astfel și sunt acceptate în viața publică liste cu cei care „trebuie” cercetați, judecați și condamnați pentru corupție. Cine face aceste liste? Cam toată lumea. De la ambasadele statelor intersate ca anti-corupția din România să prindă un pic de vigoare și până la mafioții care îi trec pe listă pe competitorii lor, membri ai altor mafii, rivale.

Tot sub semnul anti-corupției, s-au format corupuri de luptători instituționalizați. Avem Direcția Națională Anti-corupție. Întrebarea este ce se întâmplă cu ceilalți procurori? Ei nu au voie să lupte? Trebuie neapărat să se instituționalizeze pentru asta? Nu știm răspunsul. Dar constatăm că s-au instituționalizat și vocile publicului care se ridică împotriva corupției. Dacă nu ești membru al nu știu cărei organizații non-guvernamentale, nu poți fi credibil că te pronunți public împotriva vreunui corupt.

Problema cea mai mare este că această instituționalizare forțată, pe lângă faptul că scoate subiectul corupției din viața noastră de zi cu zi, că o izolează și o specializează, duce la confiscarea subiectului. Atât în acțiune, cât și în discuția publică. Ceea ce duce si mai departe la o foarte slabă atitudine populară împotriva corupției ca atare. În sensul că numai o anumită elită, foarte rarefiată, este calificată să vorbească public despre asta.

În aceste condiții, este firesc să constatăm că și lupta împotriva anti-corupției se specializează. Devine elitistă.

Doar câțiva se mai pronunță în spațiul public împotriva procurorilor specializați în lupta anti-corupție, ori a instituției care îi asamblează. Concret, îi vedem în acestă postură doar pe președintele Senatului României, pe președintele celeilalte camere a Parlamentului României, amândoi fie condamnați penal fie trimiși în judecata penală, pe vreo doi-trei parlamentari proeminenți și pe câțiva profeori de drept, care sunt, totodată, avocați extrem de bine plătiți de cei procesați ca notorii corupți. Și pe agenții lor de propagandă, desigur.

În rest, atâta vreme cât lupta anti-corupție se reduce la amendarea unor legi, la rescrierea unor articole de cod penal sau de procedură penală, la numirea unor magistrați preferați de străini ca fiind credibili că se vor lupta cu corupția națională, ori la campanii mediatice de arătare a cătușelor de la încheieturile mâinilor celor arestați pentru corupție, nu putem să ne mirăm că și lupta împotriva anti-corupției a căpătat forme în oglindă. Adică, vedem tentative, de multe ori reușite, de re-rescriere a unor legi și articole de cod penal, vedem tentative de influențare a numirii altor magistrați, favorabili corupților, simultan cu intimidarea celor deja implicați în anti-corupție, prin alte campanii mediatice.

Iată că avem acum ceva cu totul deosebit. Avem aceste sute de mii de români cărora a început să le pese. Care vor o schimbare totală a mentalităților, a comportamentului statului față de corupție. Cărora nu le mai pasă doar de un text sau de un articol de lege, așa cum ne-au obișnuit anti-corupții și luptătorii împotriva lor. Care nu se mulțumesc să sancționeze un singur gest ori o singură persoană identificată ca fiind coruptă ori ca luptător împotriva anti-corupției. Ci sancționează întregul eșafodaj al „statului de drept”, stat impotent în lupta împotriva corupției, fiind el însuși eminamente corupt.

Ce se va alege din această mișcare? Nu putem ști. Putem doar spera să se aleagă o Românie în care să domnească legea. Acum și în vecii vecilor.