Examenul picat lamentabil

La împlinirea a două săptămâni de proteste stradale consecutive, putem aprecia fără nicio îndoială că guvernanții români, executivi și legislativi la un loc, ba chiar și cei locali au picat lamentabil examenul de democrație la care au fost supuși de sutele de mii de demonstranți, în zeci de locuri din România.

Foto: digi24.ro

Să ne înțelegem de la început. Nu vom analiza aici nici revendicările mulțimii și nici răspunsul autorităților publice la aceste revendicări. Vom discuta doar comportamentul guvernanților. Așa cum, dacă ar fi vorba despre un vânzător într-un magazin, nu discutăm aici calitatea mărfii pe care o vinde, ci comportamentul lui cu clienții.

Prima probă de examen democratic la care au picat lamentabil guvernanții a fost identificarea corectă a motivului care a dus la demonstrațiile de stradă, încă din prima zi.

De cum au ieșit oamenii în stradă, guvernanții au decis și au anunțat tuturor că aceștia sunt scoși de partidele de opoziție, în frunte cu președintele României, pentru a schimba rezultatul alegerilor ce avuseseră lor cu o lună și ceva în urmă. Pe ce s-au bazat? În niciun caz nu i-au întrebat pe demonstranți. Ci au dedus ei, din capul lor. Procesul de deducție fiind complet nedemocratic. În sensul că, nici măcar o singură dată, raționamentul nu a pornit de la prezumția că demonstranții ar putea avea dreptate să demonstreze, deoarece a făcut guvernul ceva, a mințit, a înjurat, ceva...

Singurul indiciu real, care i-ar fi îndreptățit pe guvernanți să hotărască de la sine cine sunt demonstranții, cine i-a scos în stradă și de ce au ieșit ei în stradă, a fost prezența președintelui României, domnul Klaus Iohannis, în mijlocul mulțimii adunate în prima seară, la Universitate, în București. Ceea ce a dus la o paralelă cu situația în care a demisionat Guvernul Ponta, cu un an în urmă. Dar și aceea imperfectă. Deoarece, atunci, președintele ieșise în stradă, în mijlocul demonstranților, ca să le afle păsul. Pe când, acum, ieșise ca să le spună că el este alături de ei și că îngrijorarea lor este și îngrijorarea lui. Fiind vorba despre proteste împotriva unui comportament al Guvernului Grindeanu, comportament abuziv, evident în favoarea corupției, printr-o tentativă de păcălire a vigilenței președintelui și de promovare a unor acte de spălare de păcate ale hoțiilor de la stat.

Fără nicio îndoială, președintele putea dialoga cu demonstranții și altfel decât din mijlocul lor. Domnia sa ar fi trebuit să țină seama nu numai că are o tribună de comunicare mult mai performantă de la Palatul Cotroceni decât de pe caldarâmul Pieții Universității, dar și că, generând o știre prin ieșirea sa în stradă, generează și motive în plus pentru a fi intimidat de politicienii la putere.

Ori, intimidarea președintelui, deși nu intră în miezul subiectului nostru, trebuie menționată în contextul discuției.

Alegerile generale din 11 decembrie 2016 au consfințit victoria Partidului Social Democrat (PSD) pe toate fronturile. Așa că acesta deține astăzi controlul deplin al deciziilor executive și legislative. În plus, pesediștii au declarat că sunt hotărâți să se „apere” de efortul magistraturii de a-i vâna, individual, pentru fapte de corupție. Deci, PSD are guvernul, parlamentul și vrea să controleze justiția. Cel puțin partea de procuratură. Mai ales cea anti-corupție.

Este evident că singura piedică în calea lor este instituția Președintelui României. Care poate controla unele dintre activitățile guvernului, președintele fie prezidând ședințele de guvern în care se discută anumite subiecte din sfera de responabilitate prezidențială, fie punând anumite subiecte de guvernare pe masa Consiliului Suprem de Apărare a Țării. Apoi, președintele are un anumit control și asupra activității legislative, promulgând legile votate de Parlament. Și mai și prezidează ședințele la care participă, ale Consiliului Superior al Magistraturii. Plus că numește prin decret procurorii și judecătorii. Să mai menționăm că, tradițional, serviciile de informații românești sunt folosite atât în lupta anti-corupție, cât și în lupta politică, iar președintele României are exclusivitate instituțională să controleze patru dintre cele șapte servicii mari de la noi.

Așa că, dacă pesediștii vor să își îndeplinească agenda, este obligatoriu ca președintele, dacă nu este unul de-al lor, să fie măcar unul intimidabil și ușor de ținut în frâu, ca să nu le stea în cale. La campania mediatică furibundă de maculare a imaginii domnului Klaus Iohannis pe teme de minoritar etnic german, de case pierdute în instanță, de bani datorați la stat și de soție, iată că președintele însuși le-a oferit pesediștilor ostili și motivul punerii sale „în fruntea demonstranților” anti-guvern.

Revenind la proba ratată de guvernanți a identificării motivului demonstrațiilor, să notăm că manifestanții i-au oferit guvernului 13 zile și sute de ocazii ca să își reevalueze decizia luată privind ce vor ei, demonstranții.

S-a petrecut astfel un fel de dialog la distanță. Au zis guvernanții că demonstranții sunt ai opoziției? Au zis, doar că demonstranții au ieșit în stradă într-un număr de zeci de ori mai mare decât ar fi putut opoziția să viseze vreodată că ar putea mobiliza.

Au zis guvernanții că demonstranții sunt puși nu numai pe schimbarea guvernului, dar și pe răsturnarea rezultatului alegerilor din 11 decembrie 2016, insistând pe caracterul violent, de forță al manifestațiilor? Au zis, doar că manifestanții și-au luat copiii cu ei la demonstrații, ca dovadă supremă a caracterului civilizat, non-violent, seren al demonstrațiilor. În plus, când simpatizanții sau clienții guvernanților au organizat singurul moment violent al uneia dintre sutele de manifestații, zecile de mii aflate la fața locului s-au delimitat vizibil de grupusculul violent, așa că provocarea nu a avut succes.

Au zis guvernanții că demonstranții nu protestează împotriva unei ordonanțe oneroase, ca mod de promovare a corupției instituționalizate, ci pentru răsturnarea ordinii de drept? Au zis, doar că manifestanții nu au emis nicio proclamație în acest sens, nu s-au organizat în niciun comitet revoluționar, nu și-au ales leaderi, nu au constituit unități de șoc, nici măcar nu au construit vreo pagină facebook dedicată lor și asumată de toți. Adică, nu au făcut nimic din ceea ce ar putea duce la concluzia vreunui complot de răsturnare a ordinii, sau, măcar de dărâmare a puterii politice, așa cum s-a configurat ea după alegerile generale recente.

În plus, președintele României s-a adresat României de la tribuna Parlamentului, reunit în ședință comună a celor două camere, ocazie cu care a dat garanții că nu urmărește și nu încurajează schimbarea rezultatului acelor alegeri. Nici măcar nu are în vedere alegeri aniticipate. Iar opoziția parlamentară a inițiat o moțiune de cenzură, născută moartă de la prima semnătură de inițiere, doar pentru a da garanții că, cel puțin în actuala sesiune parlamentară, nu se vor schimba raporturile de putere în Parlament, iar opoziția nu va avea acces la guvernare.

Cu toate astea, în mod perdant, cel puțin din perspectiva examenului de democrație, guvernanții continuă să insiste că singurul lucru pe care îl percep ei din demonstrațiile ce țin de două săptămâni este că opoziția condusă de președintele României le vrea răul, vrea să îi alunge de la puterea legislativă și executivă, dacă nu chiar vrea să dea o lovitură de stat. Atât. Nimic altceva.

Ca să fi trecut proba aceasta, guvernanții ar fi trebuit să înțeleagă faptul că demonstrațiile li se datorează exclusiv lor. Chiar dacă nu ar fi recunoscut public, din orgoliu, acest lucru, ar fi trebuit totuși să constate măcar între ei că numere atât de mari de demonstranți nu pot fi obținute prin mobilizare partinică, prin manipularea maselor, prin ingerința unor agenturi sau agenți de influență, din țară sau din străinătate.

În plus, la modul ideal, din punct de vedere democratic, ar fi trebuit să activeze un mecanism de dialog cu demonstranții înainte ca ei, guvernanții, să anunțe public ce vor acești demonstranți. Adică, să afle despre ce e vorba, înainte de a concluziona că este vorba despre ceva cu totul neadevărat. Nu au făcut niciodată asta și au picat proba cu brio.

A doua probă de examen democratic la care guvernanții au picat lamentabil este cea a comunicării publice.

Este drept că nu avem cunoștință de vreo instanță în care pesediștii să fi fost buni la comunicarea publică. Nici cea normală, nici cea de criză. În toți cei peste 25 de ani de social-democrație românească. La propagandă, da! Sunt buni. Dar la transparență, la comunicarea cu toată lumea, nu numai cu aderenții lor, pesediștii nu au excelat niciodată. Din contră.

De data asta, însă, cu ocazia prelungitelor demonstrații, au fost deosebit de penibili în comunicare. Și-au ales teme rizibile de contracarare a mesajului pe care simpla prezență pașnică în stradă a sutelor de mii de român îl transmiteau Țării și Lumii întregi.

Au pretins că manifestanții sunt cumpărați sau „plătiți de Soros”. Doar că, la sute de mii de oameni și la sute de manifestații, în toată România, pe parcursul a două săptămâni, Soros, dacă despre magnatul american este vorba, ar fi dat faliment, chiar dacă i-ar fi plătit cu zece lei prezența. Numai că bieții pesediști au plusat. Au pretins că au dovezi că s-au plătit sume de zece ori mai mari. Și că au fost plătiți și câinii care au participat la manifestații!

După o săptămână, dându-și și ei seama de enormitatea cifrelor pe care le-ar fi putut calcula și un copil de clasa a doua, au pretins că nu numai Soros i-a cumpărat pe demonstranți, dar și „corporațiile multinaționale”. Proba fiind că au văzut ei o fotografie cu un director de bancă printre demonstranți.

Dar adevăratul rateu de comunicare publică l-au dat guvernanții în Parlamentul României. În două ocazii. Cu ocazia discursului președintelui României în fața camerelor reunite și cu ocazia dezbaterii și respingerii prin absență a moțiunii de cenzură inițiate de opoziție.

În loc să aflăm de la guvernanții aflați la putere ce și-au dorit ei să facă dar le-a ieșit atât de prost de au scos oamenii în stradă cu sutele de mii, în loc să ne dea garanții verbale că sunt bine intenționați în guvernarea României, chiar dacă sunt percepuți ca fiind eminamente corupți și interesați doar de realizarea unei protecții personale împotriva justiției anti-corupție, care îi vânează, în loc să dea publicului o viziune despre cum vor guverna Țara în următorii patru ani, guvernanții executivi și parlamentari au folosit prilejurile acestea două doar pentru a se plânge de opoziție, de a-i ridiculiza pe unii dintre ante-vorbitorii lor din opoziție, de a-l arăta cu degetul pe și de a-i pune etichete președintelui României și cam atât.

În mod cu totul inacceptabil pentru oricare om onest din România, tot ce au făcut guvernanții în domeniul comunicării publice a fost propagandă. Au insistat pe cele trei teme electorale: salarii mai mari, pensii mai mari, taxe mai mici. Și atât. Adică, nu contează că sunt corupți, că vor să controleze justiția, că vor să se protejeze prin lege pentru furturile viitoare, că sunt împotriva mersului istoriei occidentale, pe care o parcurge, vrând-nevrând, și România. Tot ce contează este să spună oamenilor să stea liniștiți, deoarece vor primi mai mulți bani în conturi. Sau în plic.

Astfel, comunicarea lor s-a redus la un fel de propunere de tranzacție. Ei dau publicului niște bani în plus, iar de banii ăștia, publicul trebuie să îi susțină la guvernare, indiferent de agenda lor personală sau de partid. Așa că au picat și această a doua probă. Lamentabil.