Mai vorbim după aceea?

Viața petrecută în România ar fi trebuit să ne învețe că toate evenimentele au o finalitate. Foarte rar, însă, finalitatea asta este exact aceea pentru care ne-am străduit, am sperat, ori chiar am strâns din dinți și am sacrificat ceva din noi, ca să se întâmple. Sau de la noi.

Foto: observator.ro

Și mă refer aici la lucrurile mici, personale, aproape intime, cum ar fi ajungerea într-un loc de muncă, făcutul cunoștinței cuiva, rezolvarea unei probleme de sănătate, stingerea unui litigiu civil, cumpărarea unui televizor, ori a unui automobil și altele asemenea. Dar mă refer și la lucrurile mari, generale, naționale sau chiar internaționale. Cum ar fi regimul politic din România, configurarea puterii parlamentare prin votul popular, intrarea într-o alianță militară cum este NATO, sau într-o colectivitate de state cum este Uniunea Europeană.

În niciuna dintre asemenea instanțe, nu s-a întmplat exact așa cum speram. Dar s-a întâmplat. S-a ajuns la o finalitate. Dacă am vrut să cumpărăm o mașină de spălat rufe și ne-am dorit un anumit model anume, ori nu l-am găsit, ori nu l-am găsit la prețul visat, ori am găsit exact ceea ce ne doream, dar, când am adus mașina de spălat rufe acasă fie nu a fost exact ceea ce ne promisese reclama, dacă nu cumva a dezvăluit un defect sau două, de funcționare sau estetice, care n-ar fi trebuit să fie acolo. Însă noi am rămas cu mașina de spălat în casă și cu banii dați pe ea. Bani strânși destul de greu, deși prețurile la mașinile de spălat rufe nu mai sunt cum erau pe vremuri. Și trebuie să trăim cu ea, până când ne vom lua alta. Mai bună, desigur.

La fel și cu Țara. Ne-am dorit-o într-un anumit fel. Și ne-am preocupat să fie așa cum ne-am dorit-o. Am investit inteligență, pasiune, bani, timp și chiar nervi pentru asta. În proporții diferite, dar am investit. Cum Țara se întâmplă în etape, am putut vedea cum ne-a ieșit, la sfârșitul fiecărei etape. Fie că a fost vorba despre alegerea președintelui ori a parlamentului, pentru o anumită perioadă, de câțiva ani, fie că a fost vorba despre accederea în Alianța Nord-Atlantică, ori în Uniunea Europeană, în urma unui efort de câțiva ani, de ajungere la condițiile de acces. După care am văzut că, odată etapa terminată, ne-a ieșit puțin altfel decât ne-am dorit. Cei aleși nu au fost chiar cei care speram să fie, nu au făcut exact ceea ce ne-am dorit să facă. NATO nu a fost exact alianța militară pe care ne-o imaginam din afara ei. La fel, Uniunea Europeană nu este colectivitatea de state cea mai bună care ar fi putut să fie.

Unii dintre noi au avut surprize și mai mari, la finalizarea unui proiect, fie el individual, personal, fie el unul colectiv, chiar național. Aceștia și-au imaginat că finalizarea proiectului înseamnă și finalizarea eforturilor lor, ale fiecăruia.

Ca și cum mașina de spălat rufe ar spăla rufele doar pentru că am cumpărat-o. Fără să mai necesite efortul de a pune rufele în ea, detergenții, apa, electricitatea și fără să trebuiască să facem efortul de a scoate rufele uscate sau de pus la uscat, după caz.

Ori, ca și cum, gata ales, un președinte de România nu mai necesită niciun efort din partea noastră. Să vedem ce face, să ne informăm, să evaluăm, să îi spunem, să îl confirmăm ori să îl destituim prin referendum și așa mai departe. Sau, gata intrați în NATO nu mai trebuie să producem putere militară. Că o produce NATO pentru noi. Sau, din moment ce suntem în Uniunea Europeană, nu mai trebuie să fim competitivi economic și social, să muncim mai mult și mai bine. S-au așteptat unii ca doar faptul că am intrat aici, în uniune, să fie suficient ca aceasta să ne dea de toate, dar mai ales bunăstare.

Dar cheia discuției de față nu este doar surpriza mai mare sau mai mică a celor care se așteptau ca lucrurile să fie într-un anumit fel la capătul unui drum personal sau social, cât este atitudinea câtorva care se revoltă atunci când văd că lucrurile nu sunt așa cum ar fi vrut.

Sunt de discutat mai ales cei care se revoltă că mașina de spălat rufe nu spală rufele de capul ei, nu le sortează ea însăși, nu își pune singură detergent, nu își aduce propria apă și propriul curent electric și nu își pune singură rufele din ea la uscat. Ori cei care se supără foarte tare că președintele sau deputatul lor nu face exact așa cum și-au dorit ei, ori că NATO nu funcționează fără contribuția României, ca membru cu drepturi dar și obligații depline. Sau că Uniunea Europeană cam profită de pe urma faptului că România se lasă profitată. Ba chiar, prin unii șefi ai ei, îndeamnă uniunea sau pe unii membri ai uniunii să profite cât pot de mult de pe urma României, cu condiția să îi sprijine pe ei să fie șefii României.

Problema este că acești revoltați nu se supără pe mașina de spălat rufe că nu e exact cum și-au dorit-o. Așa cum nu pe președinte, sau pe deputat se supără ei. Nici pe NATO ori pe Uniunea Europeană. Aceștia aleg să se supere pe membri de familie care au zis hai să cumpărăm mașina asta, pe concetățenii care i-au ales pe președinte ori pe parlametnarul necorespunzător așteptărilor, sau pe cei care au pus umărul și au transpirat la intrarea României în Alianța Nord-Atlantică sau în UE.

Iar supărăcioșii ăștia sunt gata să strice totul cu supărarea lor. Ei parcă nu își dau seama că mașina de spălat rufe poate fi schimbată, dar membri de familie nu. Iar, dacă te-ai supărat pe ei, este mai mult decât natural să se supere și ei pe tine, că de ce te-ai supărat pe ei pentru că mașina de spălat rufe nu le spală singură. Cu observația că, pentru așa ceva, supărarea rămâne și după ce și-au luat o altă mașină de spălat rufe. Ori după ce supărăciosul a înțeles că s-a supărat degeaba. Pentru că mașina aia nici nu trebuia să spele rufele de capul ei.

Și mai de plâns sunt supărăcioșii pe conaționalii lor. Mai ales atunci când supărăciosul se supără pe alții pentru singurul motiv că aceștia nu se supără și ei odată cu el. Pentru același lucru. Cum ar fi că președintele ori deputatul nu a făcut ceva anume. Care anume nici nu este în atribuțiile sau în mandatul președintelui sau al parlamentarului să facă. Ca să nu mai vorbim despre supărarea pe conaționali pentru că NATO nu ne apără pe degeaba. Ori că Uniunea Europeană nu ne protejază de noi înșine.

De ce sunt de plâns aceștia? Simplu. Pentru că niciun președinte un e veșnic. Nici măcar parlamentarii nu sunt veșnici, deși unii au deja cinci-șase mandate la activ. Și, după ce nu va mai fi președinte sau parlamentar, deci după ce nu va mai fi motivul de supărare pe el doar pentru că este, ce ne facem cu conaționalii pe care s-au supărat supărăcioșii degeaba? Oare nu au acești conaționali toate motivele să rămână supărați pe supărăcioși că s-au supărat degeaba pe ei? Întreb asta, deoarece, pentru acești conaționali, obiectul supărării lor rămâne printre ei. Nu dispare în același timp cu obiectul supărării supărăcioșilor degeaba.

Personal, după ce președintele nu va mai fi președinte, eu nu văd cum aș putea să mai interacționez cu un fost coleg, ba chiar oarecum prieten, care s-a supărat pe mine pentru că nu m-am supărat și eu, alături de el, pe președintele României, indiferent de motivul supărării sale. Și care, supărat fiind pe mine, m-a făcut în toate felurile, în fața altor foști colegi, cu totul nemeritat și neadevărat. Îndemnându-i să se supere și ei pe mine.

Cum de m-a vorbit de rău? Pentru că, este evident, supăratul nu ar fi putut niciodată să recunoască motivul supărării sale pe mine, decât dacă ar fi fost idiot să o facă. Cum ai putea spune unui terț: știi, „eu m-am supărat pe ăla pentru că el nu s-a supărat pe președintele României”?! Așa că, supăratul este practic obligat să inventeze motive de supărare. De la motive de pe vremea liceului, aduse aminte acum, la pensie, și până la motive ridicole, similare celor pe care și le reproșează soții în pragul divorțului.

Eu am o experiență de zece ani privind supărarea pe președintele României. Pe timpul epocii Băsescu, am fost convins că purtătorul numelui epocii este nepotrivit pentru post, că folosește funcția publică supremă în stat pentru nevoi personale, că este șantajabil de puteri sau de organizații străine, că nu are deloc în vedere binele public, că folosește oamenii din jurul său ca pe marionete ori ca pe slugi, că nu are morală și nici respect față de nimeni și de nimic. Într-un cuvânt, că este destituibil. Dar nu mi-a trecut prin gând să mă supăr pe cei care l-au susținut, pe cei care l-au votat a doua oară, pe cei care l-au votat la primul referendum de destituire, ori au refuzat să voteze împotriva lui la ultimul referendum de destituire.

Am înțeles că unii au fost sinceri de partea lui Băsescu. Mai ales în comparație cu alternativa Năstase, de la începutul mandatului. Că alții au apreciat pro-americanismul lui, deși acest americanism nu era sincer, rațional, ci doar o apucătură de vechil care se pune bine cu stăpânul, ca să îl lase să conducă slugile. Asta, în condițiile în care americanismul a fost și se pare că mai este singura apărare strategică în calea pan-slavismului moscovit agresiv. Restul occidentalilor stând la o parte, când a venit vorba despre occidentalizarea României. Așa cum am înțeles că sunt unii băsiști din interes. Poate și numai pentru că Băsescu l-a reevaluat pe Oprea Gabriel, cel care a mărit pensiile militarilor care i s-au alăturat, în detrimentul celorlalți și, mai ales, al militarilor activi.

Desigur, nu m-a inundat niciodată simpatia sau respectul pentru aceștia din urmă. Pentru acoliții băsiști ai lui Oprea. Dar nici nu mi-a trecut prin gând să mă supăr pe ei. Cum nu m-am supărat pe niciunul dintre cunoscuții mei care nu s-au supărat, alături de mine, pe Băsescu. Tot ce am făcut a fost să public nemulțumirile mele, cu argumente sincere și oneste. E drept că puțini mi s-au alăturat. Din motivele lor. Dar am rămas în contact civilizat și cu cei care nu mi-au împărtășit opiniile.

Trebuie să mărturiesc și faptul că nu am nicio treabă cu cei care s-au supărat pe mine, pentru singurul motiv că nu m-am supărat, alături de ei, pe cineva din conducerea statului român. Treaba lor. Bineînțeles, nu accept să mai interacționăm în vreun fel, după ce m-au vorbit de rău pentru asta. E atât de ușor să îi uit!

Problema este cu cei care încă nu s-au supărat pe mine. Dar care sunt supărați pe președintele României, domnul Klaus Iohannis.

Care președinte are vina insurmontabilă de a fi sas. Adică, etnic german. Adică străin de România. Deși familia lui este mai veche pe meleagurile acestea cu câteva generații în plus față de cât pot dovedi supărații că se trag de pe aceleași meleaguri românești. Și, fiind etnic german, ar fi predispus la trădarea României. Al cărei președinte este. Iar domnul Iohannis mai are și multe alte păcate, ce îl califică să fie supărător. Este „Mutul”, „Ficusul”, „Robotul”, „Soțul lui Carmen” și multe altele. Are mai multe case, dintre care una pierdută în instanță civilă. Are fini de nație străină. Are datorii la stat. Este vecin de stradă cu un fost director general la o fabrică de lemn a unui patron austriac. Și cam atât.

De ce am eu o problemă cu cei care s-au supărat pe președinte atât de tare încât să anunțe că nu mai este președintele lor? Pentru că îi cunosc. De multă vreme. Pe unii îi cunosc de o jumătate de veac, aproape. Oameni cu realizări profesionale. Cu o carieră civilă sau militară remarcabilă. Toate acestea fiind indicii că nu pot gândi atât de stupid încât să nu își dea seama că motivele pentru care s-au supărat pe președinte sunt similare cu motivele pentru care s-ar fi supărat pe o mașină de spălat rufe că nu este așa cum și-au dorit-o. Ci este doar așa cum și-au cumpărat-o.

Și, atunci, mă străbate gândul că altceva îi mână pe acești supărăcioși să se supere. Iar faptul că eu nu știu ce este, mă descumpănește. Și mă face să fiu rezervat. Unul singur a mărturisit că este supărat pentru că i-a mărit Dragnea pensia, iar Iohannis vrea să îl dea jos pe Dragnea, ceea ce, evident, e motiv de supărare. Mare!