Nu moare Lumea!

Adică, ce mare lucru dacă cineva care nu are habar de subiectul materiei ajunge să ocupe o poziție în domeniul public, fiind pus acolo de vreun unchi sau de vreo pilă extra-familială? Cum ar fi o pilă de partid. Că doar nu o muri Lumea din asta!

Desigur, Lumea nu moare din atâta lucru. Doar că punerea unui incompetent să ocupe o funcție nominalizată în folosul publicului, indiferent de poziție, arată două lucruri. Primul că cel care a uns incompetentul demostrează, de fapt, un dispreț suveran față de publicul care ar fi trebuit servit de acel incompetent, dacă incompetentul s-ar fi priceput cum să o facă.

Al doilea lucru demostrat de numire este că funcția respectivă poate fi ocupată de oricine. Ceea ce înseamnă că ea, funcția, fie a fost inventată doar pentru a fi ocupată de orice incompetent, fie că decidentul care a numit incompetentul pe o funcție și-a propus să facă acea funcție irelevantă în mecanismul de guvernare. În ambele cazuri, vorbim despre o sinecură. Adică, un post care este bine plătit, pentru a nu face nimic ocupantul lui.

Ce ne facem însă cu funcțiile relevante, care sunt transformate în sinecuri?

Noi, publicul, nu prea știm ce să facem cu ele. Așa cum nu știm nici să facem ceva, orice, pentru a imprima o anumită comportare guvernanților, în sensul satisfacerii și nevoilor noastre, pe lângă nevoile lor personale sau de clan.

Chiar și așa, tot merită să avem măcar în minte câteva aspecte de interes public.

Aparent, transformarea unei funcții lucrative în sinecură este păguboasă în sine. Pentru că plătim din banul public un ins care nu face nimic pentru banul pe care îl încasează. Iar lucrul pe care ar fi trebuit să îl facă nepotul, dar nu îl face, ori va fi făcut de altcineva, cu costuri suplimentare, ori nu va fi făcut deloc, ceea ce înseamnă că am fost păgubiți de serviciul pe care l-am plătit degeaba.

În realitate, însă, nu ne putem pronunța nemijlocit asupra neprofitabilității unei sinecuri. Este posibil ca paguba să fie și mai mare decât plata salariului ori a indemnizației, dacă nepotul incompetent se apucă să lucreze efectiv. Producând, evident, doar cheltuieli și mai mari. Fie directe, fie pentru repararea stricăciunilor produse de el.

La fel cum, dacă va fi pus pe o funcție inertă, nepotul nostru va fi, de fapt, scos din fluxul lucrativ al agenției publice, astfel încât nu va putea produce pagube mai mari decât costul propriei funcții. Ceea ce, până la urmă, ar putea fi un câștig pentru noi, publicul.

Însă, în afara pagubei financiare, o sinecură produce întotdeauna pagube morale.

În primul rând, promovează nepotismul. Iar nepotismul este dăunător pentru orice colectivitate umană, deoarece sugrumă meritocrația. Orice aspirant la promovare, în interiorul organizației sau privind din afara ei, va înțelege din existența sinecurii că pila e condiția esențială pentru satisfacerea ambiției sale benigne și nu pregătirea sa, ori competența dobândită.

În al doilea rând, sinecura lasă impresia că funcția poate fi îndeplinită de oricine. Că nu trebuie să muncești, să înveți, să te pregătești pentru o asemenea funcție, deoarece iată cum un incompetent poate ocupa acea funcție, cu rezultate excelente!

Un caz aparte îl constituie sinecurile ministeriale.

Și aici întâlnim ambele ipostaze. Sunt ministere irelevante din punct de vedere al guvernării eficiente și eficace, dar care oferă titlul și, implicit, calitatea de membru al Guvernului unui nepot, unei amante sau altei persoane care merită să fie răsplătită cu o asemenea funcție, pentru ceea ce este, nu pentru ceea ce ar fi în stare să facă. Așa cum sunt ministere esențiale în funcționarea statului, care sunt date pe mâna unor incompetenți, în ideea că, pe durata ocupării acestei funcții de nepotul nostru, ministerul își pierde relevanța instituțională. Sau și-o reduce semnificativ.

Există și a treia variantă. În care incompetentul notoriu este doar un paravan. Un personaj de scos în față, în timp ce ministerul este condus din umbră, de altcineva, nevăzut și necunoscut publicului. În această variantă, ministerul își păstrează relevanța, ocupantul scaunului ministerial este satisfăcut cu titlul și poziția de top în stat, dar, fiind total nepriceput, va face doar pozele protocolare, va citi textele scrise de alții și va prezida ședințele din care nu înțelege oricum nimic.

Apelând la istorie, primul și al doilea Guvern Groza l-a avut, în a doua jumătate a anilor 1940, pe Romulus Zăroni ministru al agriculturii și, apoi, al cooperației. Faptul că bietul om avea doar liceul și că, până la ministeriat, fusese omul de casă ori șoferul lui Petru Groza, i-a atras o ridiculizare publică generală, în epocă.

Un catren atribuit lui Păstorel Teodoreanu spunea: „Caligula imperator / A făcut din cal senator / Petru Groza, mai sinistru, / A făcut din bou ministru!” Cu toate astea, el a guvernat asupra primei reforme agrare comuniste, din 1945, de desființare a marilor averi latifundiare și de împroprietărire a țăranilor nevoiași. Pământuri care, ulterior, au fost colectivizate. Alături de pământurile gospodarilor, desigur. Și cu forța, în cele mai multe cazuri.

Nimeni nu credea atunci, cum nu avem motive să credem nici astăzi, că Zăroni a avut vreo contribuție de gândire guvernamentală în cele două ministeriate ale sale. El a fost pus acolo pentru că era de încredere că va face și va semna exact ceea ce i se ordonă. Precum și pentru ca să demonstreze că oricine poate juca rolul de ministru, deschizând astfel drumul comuniștilor lui Gheorghe Gheorghiu Dej, care nici măcar liceul nu îl mai aveau.

De atunci, de la Zăroni, și până la abolirea oficială a regimului politic socialisto-comunist, în ianuarie 1990, multe scaune ministeriale au fost ocupate de neaveniți, ba chiar și de analfabeți. Tot așa cum alte ministere au fost conduse de competenți cu o recunoaștere internațională confirmată. Atâta vreme cât aceștia din urmă au fost întotdeauna loiali partidului comunist. Și conducătorului iubit, fără nicio îndoială.

În zilele noastre, vedem cum oricine poate fi ministru. Indeferent de culoarea guvernului, ori de caracteristica de guvern politic sau de guvern cu „tehnocrați”. „Tehnocrați” puși obligatoriu între ghilimele, pentru că, pentru a fi numiți așa fără ghilimele, ar fi trebuit ca ei să lucreze pe bază de tehnici de guvernare a domeniilor publice specifice fiecărui minister. Ori, tehnocrații noștri aveau doar „crația” la ei, tehnica de guvernare lipsindu-le aproape cu desăvârșire. Cum s-a văzut cu ochiul liber în cazul multora dintre miniștrii recentului plecat Guvern Cioloș. Ori, cum dau semne actualii miniștri ai Guvernului (condus de) Grindeanu.

Dacă nu a murit Lumea pe vremea lui Zăroni, ori a comuniștilor analfabeți, de ce am crede că ar muri astăzi, pe vremea actualilor guvernanți? Indiferent de cât de pricepuți ori de nepricepuți ar fi ei în ale guvernării?!

Iată o întrebare care ar putea primi un răspuns mai elaborat. Tot aici, dar nu acum.