Pe vremurile de dulce amintire, când interoperabilitatea Armatei României cu Aliații era la ordinea zilei, să fii locotenent şi să lucrezi în Ministerul Apărării era, practic, o imposibilitate.
În zilele astea, însă, se poate. Un locotenent se află, de câtăva vreme, în corespondenţă cu mine şi semnează cu gradul şi numele propriu, iar, apoi, sub acestea, continuă semnătura cu: „Ministerul Apărării Naţionale / Direcţia pentru Relaţia cu Parlamentul şi Asistenţă Juridică”, adică, în limbaj NATO, funcţia lui este ministerul şi această funcţie aparţine direcţiei respective.
Stupid, nu-i așa? Sau, poate sunt eu prea cârcotaș și nu accept dictonul românesc de conduită publică „lasă că merge și așa”?
Sau, dacă vrem să fim amabili, el este numai un locotenent în formare şi un oarecare şef l-a pus să scrie un e-mail, fără să verifice dacă omul chiar ştie să formalizeze o semnătură pe un document care, chiar dacă este electronic, este tot unul oficial.
Ţin minte că, prin 1997, am format o structură nouă la Statul Major General şi, pentru că ne ocupam de cooperarea militară internaţională, mi-am zis să o fac interoperabilă cu Occidentul acela de unde ne veneau partenerii în NATO şi viitorii aliaţi. Ca urmare, nu am pus în schemă nici un post de dactilograf şi am cerut tuturor colaboratorilor mei să îşi redacteze singuri documentele, la calculator, indiferent de grad şi funcţie. Ce credeţi că a fost primul lucru pe care l-a făcut cel care mi-a luat locul? A desfiinţat câteva posturi de specialist şi a reînfiinţat dactolografia în secţie! Nu de alta, dar era şi el „de modă veche” şi prefera să îi scrie altcineva corespondenţa.
Deci, la 17 ani de la începerea procesului de interoperabilizare şi la şapte ani de când suntem membrii ai Alianţei Nord-Atlantice, în ministerul de resort mai sunt încă cel puţin doi funcţionari, dintre care unul sigur în uniformă, care nu ştiu să semneze o corespondenţă în format regulamentar.
După o asemenea introducere, aproape că nici nu mai am spaţiu redacţional să vă spun şi care era obiectul corespondenţei.
S-a întâmplat că, pe la mijlocul lunii iulie, am trimis direcţiei din care face parte domnul locotenent care are funcţia oficială de „Ministerul Apărării Naţionale” câteva observaţii la proiectul de lege a apărării naţionale pe care îl postase pe „site” direcţia respectivă, în vederea unei dezbateri publice de doar câteva zile, în loc de 30 de zile, așa cum cerea legea.
O lună și trei zile mai târziu, am primit un răspuns la observațiile mele, nedatat, nesemnat și fotografiat în condiții execrabile, atașat la mesajul domnului locotenent. Eu nu am răspuns și nici nu am făcut public demersul ridicol al funcționărașilor din minister, pentru că am demnitate suficientă și neclintită, în pofida faptului că actualii comandanți politici și șefi militari de la cârma destinelor Armatei României încearcă cu disperare să mă umilească, la un loc cu toți ceilalți ca mine, adică foști ofițeri de rezervă, acutalmente paria societății.
Iar această demnitate îmi spune că o corespondență neglijentă și cu greșeli, care are un răspuns în doi peri, dat de Ministerul Apărării Naționale la analiza mea a proiectului de lege, analiză serioasă, profesională și neîngrădită de necesitatea de a peria un șef dobitoc, este ca și cum te-ai trezi că cineva îți intră în casă în șlapi și chiloți de baie, când tu l-ai invitat la o reuniune cu haină și cravată. Adică, este sub demnitatea ta să îl cerți pentru așa obrăznicie. Îl dai afară, pur și simplu, și nu mai vrei să auzi niciodată de respectivul.
Așa am făcut și eu, până astăzi, când am primit un nou mesaj de la același locotenent scăpat de sub supraveghere instituțională. Omul mi se adresează cu „domnule”, pe când eu m-am semnat cu „dr.”, ca și când titlul meu de doctor, deși este de-adevăratelea, nu contează la un asemenea nivel (ministerul, deh!).
După care, continuă cu pluralul imperial „noi” și zice: „Vă mulțumim pentru observațiile și sugestiile dumneavoastră. Acestea au fost transmise inițiatorului, Departamentul pentru politica de apărare și planificare. Răspunsul la observațiile dumneavoastră vă va fi transmis cu celeritate imediat ce vom primi răspunsul structurii inițiatoare.” Adică, el îmi confirmă la data de 29 august că a primit mesajul meu din 15 iulie, același an.
Vă dați seama ce ocupați sunt domnii de la minister! Au ajuns să zăpăcească locotenentul lor atât de tare, încât omul o fi uitat că răspunsul l-am primit, cu „celeritate” de 34 de zile, trimis de el însuși, cu zece zile mai înainte.
Sau, dacă este să fim în continuare amabili, ne putem imagina că, din „dosarul” iscat de observațiile mele lipsea tocmai mesajul de confirmare a primirii respectivului memoriu. Așa că locotenentul, conștiincios, s-a gândit că, ce mare lucru, îl trimit acum idiotului, că merge și așa.
Această ipoteză este dată de faptul că, până astăzi, direcția respectivă a refuzat să îmi confirme primirea documentului, cu șase săptămâni mai înainte. Numai că eu, la data aceea de iulie, după ce am văzut că nu primesc o confirmare de primire a memorandumului trimis prin poșta electronică, m-am adresat compartimentului de relații cu publicul de la Ministerul Apărării Naționale, care a avut amabilitatea să îmi confirme că direcția domnului locotenent a primit acel document.
Iar direcția, prin același locotenent, s-a gândit acum, după ce am primit și răspunsul, să îmi încarce mesageria electronică cu o obrăznicie intolearbilă.
Adică, una este să vii în șlapi și în chiloți de baie la o reuniune unde gazda și toți ceilalți poartă haină și cravată și alta este să vii în curul gol la altă dată și altă oră și să deranjezi omul de la masă. Pentru că, atunci, nu te mai dă afară și nu vrea să te mai vadă, ci ți se întâmplă ceva mult mai neplăcut, pentru că există o limită a toleranței în toate.
Bineînțeles, reproșul meu nu este adresat locotenentului și de aceea, nici nu îi pomenesc numele aici, ci șefilor lui și, mai ales, celor din vârful ierarhiei ministerului, care permit ca numele acestui minister să fie folosit pe post de funcție și care încurajază obrăznicii la adresa unui ofițer de rezervă care, atunci când era activ, a făcut posibilă prezența acestora în funcțiile lor, ca membrii NATO.
Cât despre „răspunsul primit cu celeritate”, nu voi comenta conținutul lui, pentru că nu sunt decât în posesia unei poze strâmbe a unui text inept, fără antet și fără semnătură. Adică, ce să comentezi la o frunză în vânt, pe care, probabil, cineva deja a folosit-o înainte de a o fotografia pentru posteritate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu