Ca scriitor profesionist, știu că este o prostie să scrii despre tine, atâta timp cât nu ești o figură publică cu care cititorul să se identifice. Adică, nu este interesant ceea ce spune altcineva despre sine, atâta timp cât nu ai un interes sau un imbold personal să afli ce zice acela.
Dar, sper că o confesiune trezește întotdeauna suficient interes pentru a fi citită. Deci:
Mărturisesc faptul că, acum vreo zece ani, am acordat suficient de multă considerație locului de pe glob unde îmi voi petrece bătrânețele, dacă le voi mai apuca vreodată. Iar retragerea în acel loc ar urma să se întâmple peste vreo zece ani de acum încolo.
Asta însemna că îmi acordam vreo douăzeci de ani de pregătire a vieții de senior. Urma ca, odată stabilit locul și, implicit, modul de viață, să folosesc acești douăzeci de ani pentru a îndeplini condițiile necesare și suficiente pentru traiul tihnit al senectuții.
Fără să mai lungesc descrierea raționamentului, am decis atunci că Roma, capitala Italiei și, pe vremuri, Capitala Lumii, este locul cel mai potrivit pentru mine.
Pe lângă miracolul perpetuu pe care acest oraș unic în Univers îl prilejuiește unui spirit contemplativ, locația oferea, în mintea mea, și argumentul solid că Roma este un loc în care copiii, nepoții, alte rude dar și prietenii nu ar ezita să vină în vizită. Deci, nu aș fi fost uitat pe undeva, de toată lumea, cum prea des se întâmplă cu seniorii de care nu mai avem nevoie, ba chiar ne încurcă.
Mai trebuie să mărturisesc și faptul că m-am apucat de pregătiri, atât practice, cât și ideatice, adică să pun un ban deoparte și să am reverii despre cum o să mă plimb eu prin Centro Storico și să pășesc pe aceleași dale de marmură pe care au pășit atâția oameni care au dat o formă vieții așa cum o tărim astăzi, începând cu Iulius Cezar.
Numai că, după vreo cinci – șase ani, acest plan personal avea să se prăbușească.
Odată cu ridicarea restricțiilor de călătorie, foarte mulți concetățeni de-ai mei au plecat în Italia. Unii dintre ei au ajuns și la Roma, unde l-au supărat pe primarul fascistoid de acolo, care a deschis o campanie publică împotriva românilor.
Așa că, fiind la rândul meu român, m-am simțit asimilat grupului celor care încurcă primăria în activitatea sa edilitară. Iar, ca român, mi-am dat seama că nu mai am ce căuta la Roma, nici măcar în vizită, deși îmi făcusem obiceiul să mă duc o dată sau de două ori pe an pe acolo. Asta, ca să nu mai vorbim de stabilirea reședinței mele în Cetatea Eternă. Bineînțeles, dacă vreau să mă simt bine și să nu fiu vituperat pentru simplul fapt că sunt român.
Numai eu știu ce a fost în sufletul meu, să îmi văd planul pe termen lung spulberat dintr-un motiv asupra căruia nu am nici un control și pentru repararea căruia nu am nici o putere.
Câștigul acestei experiențe traumatizante a fost că am avut ocazia să experimentez pe pielea mea și să înțeleg ce simte o ființă umană care este criticată sau chiar ostracizată pentru că este ceea ce este.
Am fost și mai înainte un cosmopolit, care vedeam doar caracteristicile pozitive ale diferitelor rase sau naționalități, dar, după pierderea Romei din planul meu existențial, am început să am o reacție aproape viscerală oridecăte ori văd o etichetă etnică aplicată pe o realitate.
Cea mai recentă etichetă a fost aplicată de redactorii de la Realitatea.NET în materialul intitulat „Jurnaliști agresați de romi la Timișoara”.
Să înțeleg că agresorii au agresat pentru că erau romi, sau țigani? Adică toți romii sau țiganii sunt agresivi și lovesc jurnaliștii de cum îi prind pe stradă?! Deci, oridecâte ori am o cameră de luat vederi în mână și văd un „rom”, trebuie să o iau la fugă, dacă nu vreau să sfârșesc bătut și cu aparatul spart?
Neaparținând acestei nații, aș putea crede ce zic „jurnaliștii” de la Realitatea.NET, zicându-mi că vor fi știind ei mai bine, vor fi făcut oarece studii sociologice comportamentale, de au ajuns la o concluzie atât de serioasă privind gena agresivității la țigani.
Numai că eu știu că acești așa-ziși „jurnaliști” au folosit termenul de „romi” ca pe o înjurătură la adesa celor care le-au agresat „confrații” de la televiziunea locală. Adică, fiind vorba despre confrații noștri, ce să ne mai încurcăm să fim corecți în relatarea faptelor!
Și mai știu ce este în sufletul unui concetățean rom sau țigan, care este ca și mine, corect și cinstit, educat și civilizat, când vede cum este arătat cu degetul pentru gena pe care o poartă, nu pentru ceea ce este.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu