Nu sunt partizanul procedeului de a aduce vești despre ceea ce este posibil să se întâmple în viitor, chiar dacă acesta este foarte apropiat. Și, totuși, merită gândit, înainte de timp, ce se va întâmpla în Turcia, joia aceasta.
Atunci, pentru prima dată din 1923 și, de fapt, pentru prima dată în istoria țării, leadershipul civil al guvernării va avea un cuvânt de spus în numirea șefilor forțelor armate.
Patru dintre cei mai importanți generali turci, în frunte cu șeful Statului Major General, au demisionat vinerea trecută, în semn de protest față de arestările unor colegi de-ai lor, invinuiți de pregătirea unei lovituri de stat militare în urmă cu opt ani.
Dacă actualul partid de guvernământ n-ar avea rădăcini islamice și precedente în punerea în discuție a statutului laic al Turciei, care este parte a esenței statale așa cum a conceput-o părintele patriei Ataturk, vestea introducerii unui control incipient civil asupra celei de-a doua armate ca mărime în NATO și cea mai mare din Europa ar trebui să fie o veste bună.
Așa, rămâne să vedem. Vor abdica acești leaderi civili de la selecția celor vizați pe principiile competenței și loialității exclusive față de nație și vor numi ei generali loiali partidului, indiferent de cât de competenți sau incompetenți sunt ei?
Sau, vor numi în funcții generalii cei mai potriviți și capabili să ducă la bun sfârșit misiunile dificile și complicate pe care le au de îndeplinit, pentru asigurarea securității naționale?
Săptămâna asta a cunoscut și confirmarea în funcții a trei generali, la vârful forțelor armate americane. Unul este de acum adjunctul șefului apărării, adică adjunctul șefului comitetului comandanților americani, altul este șeful forțelor tereste, iar al treilea este șeful transporturilor.
Fiecare dintre ei are responsabilități serioase în asigurarea victoriei în operațiile militare în desfășurare și în cele viitoare, dar în condiții mult mai spartane de bugetare decât până în prezent. De aceea, a contat enorm în alegerea și numirea lor capacitatea fiecăruia de a face față provocărilor, de a avea un program personal bine conturat pentru îndeplinirea funcției și mijloacele necesare de implementare a acestuia.
Vrem sau nu vrem, aceste două subiecte ne duc imediat cu gândul la Armata României.
Publicul neavizat nu mai are nici o veste de la conducerea civilă și politică a aceasteia, de la ultima intervenție a ministrului de resort de la tribuna Camerei Deputaților, unde a mulțumit tuturor pentru sprijin, într-o manieră halucinantă.
Iar cea mai recentă veste despre conducerea militară a Armatei României a fost că șeful ei a mai primit o stea pe umăr, de la comandantul forțelor armate și președinte de România, cu care neagă că s-ar înrudi prin neveste.
Dar, și fără să știm ce mai fac ei, suntem liniștiți că, la noi, în România, nu există dileme ca în Turcia, despre ce fel de conducere militară avem. Este clar, cel puțin în ceea ce îl privește pe șeful Statului Major General. Singurele lui calități sunt loialitatea față de președinte și totala obediență față de acesta și familia sa.
Cât despre capacitatea de a face ca puterea militară a României să fie corespunzătoare misiunilor în toată gama lor, de la cele tactice în Afganistan și până la cele strategice de apărare a partiei, în condiții de brambureală bugetară și financiară specifică guvernelor Boc, nici nu se poate pune problema.
Singura soluție pentru apărarea țării este ca aceasta să nu fie atacată.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu