Ziaristul ipocrit

Cei care mă cunosc știu că nu mă iau de oameni pentru că nu îmi plac, deoarece sunt adeptul dictonului că frumusețea stă în ochii privitorului. Adică, pot eu să tot zic despre cineva că este urât sau prost, ori că îmi provoacă repulsie, dar sunt sigur că există cel puțin o altă persoană care nu îmi va da dreptate și care îl vede pe cel ce nu îmi place mie că este frumos și deștept, sau căreia respectivul îi provoacă o elevație spirituală.

Nu mă iau nici de cei care mi-au făcut mie personal rău, cu vorba sau cu fapta, pentru că, deh, greșelile noastre sunt iertate de Dumnezeu doar în măsura în care iertăm și noi greșiților noștri.

Însă nu pot să mă abțin să nu mă iau de cei care umplu spațiul public cu tot felul de tâmpenii, urâțenii și ticăloșii, și îmi cer mie, ca membru al publicului care locuiește în același spațiu, să le înghit toate și fiecare dintre aceste tâmpenii, urâțenii și ticăloșii, și, pe deasupra, să îi mai și laud, ba chiar să fiu fericit că ei există în aceiași lume cu mine.

În această lume există un domn Victor Ciutacu.

Acesta își câștigă existența în spațiul public, pe seama „audienței”, adică a numărului de persoane care se uită la ce scrie sau spune el. Pentru a avea succes, domnia sa și-a construit o figură publică de „băiat dăștept de Rahova”, cam în maniera în care Traian Băsescu, președinte de țară, are o aură de „șmecher de port la Marea Neagră”. Acest tip de popularitate prinde la un anumit public și aduce audiență, în cazul domnului Ciutacu, sau voturi, în cazul domnului Băsescu.

Comparația dintre domnii Ciutacu și Băsescu nu este întâmplătoare, deși audiența primului este de zece ori mai mică decât a celui de-al doilea. Domnul Ciutacu a afirmat deschis că este convins că domnul Băsescu „este unul dintre cei mai buni comunicatori politici, poate cel mai bun din Țara Românească” (puteți verifica veridicitatea afirmației aici). Cum domnul Ciutacu își câștigă existența comunicând, este firesc să se ia după cele mai „bune” modele posibile.

Una dintre sursele de popularitate și, în consecință, de venit ale domnului Ciutacu este blogul personal. Eu știam despre acest blog cu mulți ani înainte de a fi ajuns la el, de la publicitatea pe care cei de la Antene, adică de la canalele de televizune cu același nume ale Trustului Intact, o fac acestui blog.

Se pare că, dacă spui la o emisiune TV cu o audiență de vreo două sute de mii de adulți cuvântul „Bentley” cu sensul de mașina cu același nume, va veni cineva și te va sancționa pentru publiciate mascată, deoarece s-ar putea ca, între acei telespectatori, să se afle și cel puțin unul care ar vrea să își cumpere mașină, dar nu știe ce model să își aleagă și, de cum aude acel cuvânt-cheie, scad șansele celorlalți producători de autoturisme de a-i vinde lui o mașină, pentru că eventualul cumpărător a fost deja influențat ce automobil să își ia de la televizor, prin această formă de publicitatea mascată . Dar, se pare că nu este nimic ilegal sau sancționabil dacă, la o asemenea emisiune, vorbești de „Blogul lui Ciutacu”, chiar dacă, imediat, câteva zeci de mii din cele două sute de mii de telespectatori care aud aceste cuvinte se duc pe blog și, astfel, audiența bloggerului crește înmiit, cu consecințe în creștea prețului publicității afișate pe pagina de blog.

Eu nu am ajuns pe Blogul lui Ciutacu împins de această publicitate, ci incitat de unul dintre „friends” de pe Facebook, care a „postat un link” spre unul din articolele afișate de domnul Ciutacu acolo.

Deci, am ajuns, am citit și acum scriu că, cel puțin într-o privință, domnul Ciutacu este un ziarist ipocrit. Adică, una gândește și alta scrie.

Domnul Ciutacu scrie despre Roșia Montană, în stilul său inconfundabil, de tipul știu eu ce zic, aviz celor care înțeleg, că ne cunoaștem noi de altundeva și, dacă mă supărați, poate chiar voi spune și celorlalți, cei neinițiați în tainele pe care le dețin, despre ce este vorba. Numai că nu merita să public acest articol pentru a face analiza literară a modului în care domnul Ciutacu scrie jurnalistică. Este treaba domniei sale și a domnișoarelor, doamnelor și domnilor care îi produc audiența.

Însă, domnul Ciutacu scrie: „Dacă m-ar obliga cineva să aleg între locuri de muncă (plus dezvoltarea zonei) și sănătatea peștilor (plus verdele frunzelor), mi-aș pune viața pentru oameni.” Iată un text care merită discutat. Mai ales că autorul lui explică, în continuare că „Pe foametea de azi și, mai ales, pe aia efectivă care se prevede, mi se pare iresponsabil s-o arzi ecologist și să-ți bagi picioarele-n oportunitatea economică”.

Sunt două aspecte de condamnat aici.

Nici unul dintre aceste aspecte nu este legat de limbaj. Cum am spus mai sus, limbajul folosit aici ține de imaginea de „dăștept de Rahova” pe care domnul Ciutacu și-a creat-o și și-o menține cu frazări de tipul „s-o arzi”, care este un eufemism pentru „s-o penetrezi sexual până ia foc” sau „să-ți bagi picioarele” care este varianta politicoasă de Rahova a frazei „să-ți bagi organul sexual masculin” în ceva.

Primul aspect de condamnat este enunțul ca atare. Este o ticăloșie să numești „locuri de muncă” activitatea remunerată de a distruge ceva, indiferent ce. Este ca și cum ai zice că cei care distrug calea ferată sau rețeaua de înaltă tensiune, ca să vândă metalul rezultat ca fier vechi, ocupă locuri de muncă.

Și este o idioțenie să numești „oportunitate economică” exploatarea auriferă, chiar dacă aceasta înseamnă, din punct de vedere economic mai mult decât mineritul propriu-zis și include și economia infrastructurii și a comerțului în zonă. Pentru că aurul trebuie exploatat exclusiv dacă are o întrebuințare, adică dacă se transformă în bani, iar banii sunt destinați unor cheltuieli bine determinate, care nu pot fi finanțate din alte surse. Dacă nu ai asemenea cheltuieli, ce rost are să exploatezi aurul? Ori însuși domnul Ciutacu spune, implicit, mai sus în scrierea sa, că, la noi, nu sunt programe de „lichidizare” a aurului.

Al doilea aspect de condamnat aici este cel al ipocriziei ziaristului. Adică, domnul Ciutacu nu poate crede ceea ce scrie, dar scrie pentru a le face plăcere unora dintre cititori.

Meseria domniei sale fiind captarea și menținerea audienței, domnul Ciutacu sacrifică sinceritatea sau, măcar onestitatea sa pentru această audiență, respectiv scrie ce crede dânsul că vrea publicul său să citească.

Și zicem asta pentru că nu avem nici un motiv să credem că domnul Ciutacu este sincer când opune „sănătatea peștilor” bunăstării prin muncă a oamenilor. Este dovedit socio-psihologic că cei cărora nu le pasă de alte ființe sau de natură în general nu le pasă nici de oameni. Deci, dacă domnului Ciutacu nu îi pasă de pești, nu poate să îi pese de oameni. Pentru rigurozitate, putem menționa aici că reversul este posibil, în sensul că sunt oameni cărora le pasă mai mult de animale decât de semenii lor, dar asta este o altă poveste.

Deci, dacă domnul Ciutacu este normal psihologic (și nu vorbim aici de normalitatea intelectuală, pentru că dânsul zice despre sine că este „genial”, adică anormal de deștept), atunci ori nu îi pasă nici de pești și nici de oameni, dar este ipocrit să scrie că îi pasă de aceștia din urmă, ori îi pasă și de pești și de oameni, dar este ipocrit că scrie că nu îi pasă de aceștia dintâi.

În ceea ce mă privește, promit să nu mai vizitez niciodată blogul domnului Ciutacu, pentru că nu sunt în căutare de subiecte și nici nu vreau să atrag audiența domniei sale asupra mea. Nu că nu mi-ar place numărul acestei audiențe, ci pentru că mi-e teamă că nu vom avea ce să ne spunem unii altora, atâta vreme cât eu nu sunt nici șmecher, nici „dăștept”.