Nu ne-a întrebat nimeni dacă vrem să venim pe lume. Dar, din când în când, vine câte cineva și ne întreabă ce vrem să facem cu viața noastră. Sau, ce vrem să facem în viață?
De multe ori, răspunsul cel mai la îndemână la asemena întrebări este nu știu, dar o să văd eu mai încolo. Să termin mai întâi școala generală... Sau să termin liceul... Sau să termin învățarea unei meserii...
Vine apoi o vreme în viața fiecăruia când ne întrebăm, mai mult singuri decât să vină cineva să ne întrebe, ce am făcut cu viața noastră. Sau, ce am făcut în viață?
Unii dintre noi răspundem cu ce și câți copii am făcut și crescut, ce casă sau case am ridicat ori ce și câți pomi am plantat. Câțiva dintre noi mai pot adăuga și cărțile scrise de ei la acest inventar al realizărilor de o viață.
În funcție de vârsta la care ni se pune această întrebare și de auditoriu, mai putem să răspundem cu ce funcții am avut la stat sau la privat, cât de importanți am fost sau încă suntem noi la locul nostru de muncă, cum de fără noi nu s-ar putea face ce se face pe acolo și altele asemenea.
Cei mai norocoși dintre noi își vor putea aminti și cât bine au făcut ei și cui, de la o vorbă bună sau un sfat și până la salvarea vieții cuiva.
Foarte puțini ne vom gândi să răspundem și cu ce trăiri am avut de-a lungul vieții, ce și cât am iubit, ori ce sau pe cine am urât, deoarece ni se pare că trebuie să lăsăm un asemenea bilanț ca pe cele mai târzii gânduri ale noastre. Dacă vom găsi însă pe cineva care să ne asculte, am putea povesti despre trăiri mai modeste, cum sunt plăcerea vizitării unui muzeu sau încântarea unei muzici.
Dar, aproape cu siguranță, nu vom zice că, în viața noastră am fost de atât de multe ori la atât de multe discoteci, deși am fost, ori am băut atât de multe sticle de alcool, deși am băut. Asta, pentru că, după o vreme și o vârstă, ajungem să știm că asemenea lucruri nu contează deloc în viață. Adică, nu sunt viață deloc.
După care, fără ca să vină cineva să ne întrebe dacă vrem sau nu, vom pleca din lumea aceasta.
Ce se întâmplă cu noi între momentul din viața noastră în care nu știm răspunsul la întrebarea ce vrem să facem cu ea și cel în care ne întrebăm singuri ce am făcut cu ea? Simpu: trăim! Este drept însă că, uneori și unii dintre noi, nu știm nici de ce și nici pentru ce trăim.
O prietenă de pe Facebook spunea că această stare seamănă cu o așteptare, fără să știm, însă, ce sau pe cine așteptăm.
Și, se întreba ea mai departe, oare nu ar trebui să vină cineva, la vârsta potrivită, să ne învețe cum să ne dorim ceva în viață, să nutrim năzuințe și aspirații atunci când suntem tineri, să fim educați cum să ne formulăm și apoi să atingem acele deziderate de viață frumoasă?
Răspunsul simpu este da, ar fi foarte bine să fie așa. Iar în societățile dezvoltate, nu atât material cât spiritual, acest lucru se întâmplă cu fiecare membru tânăr al acelor societăți.
Deci, întrebarea mai corectă, pentru românii de pe la noi, ar fi oare de ce, în societatea românească, nu vine nimeni, nici școala, nici colectivitatea, să ne întrebe ce vrem să facem cu viața noastră și apoi să ne învețe cum să facem ceea ce vrem cu ea?
Doar părinții ne mai deranjază cu asemenea subiecte, dar pe ei îi bănuim că nu se gândesc atât de mult la noi, cât vor ei să își retrăiască mai bine viața prin noi, punându-ne aceleași întrebări la care au refuzat ei să răspundă când erau de vârsta noastră.
Bună dimineața!
RăspundețiȘtergereInteresante puncte de vedere aveți!
Uite, săptămâna trecută, l-am întrebat pe nepoțelul meu - are cinci ani- ce vrea să fie el? Mi-a răspuns, fără ezitări-încă nu știu, eu sunt mic.//
De ce, neapărat, să te învețe cineva ce să faci cu viața ta?
Oare n-am semăna prea mult unii cu alții?
Eu aș zice că fiecare este stăpânul propriei vieți! El, doar el, decide ce este mai bun, mai bine, mai potrivit.
Se întâmplă asta, când individul are maturitate de gândire, abordare, decizie.
Sigur că părinții trebuie să fie primii dascăli, dar nici ei nu au dreptul să hotărască în locul tău. Adulții îi pot îndruma pe copii în a discerne între bine și rău, între moral și imoral ..etc., dar nu trebuie să-i „dirijeze„. Eventual, să-i „urmărească„ din umbră.
Așa zic eu..știți, la școală se fac multe, multe discuții cu elevii despre ce și cum să-ți aleagă drumul bun în viață.
Toți primesc aceleași informații, trimise de la suflet , la suflet. Unii reușesc, alții, nu.
Chiar și într-o familie- părinții , sunt sigură că nu se poate altfel- își îndrumă copiii către aceeași direcție- în funcție de bogăția sau , mă rog, în funcție de cât pot dărui ei ..apare întrebarea- de ce își aleg unii frați drumuri diferite? De ce unii reușesc, iar alții eșuează?
Vedeți, fiecare este făuritorul propriului destin.
Scuze pentru atâta vorbărie!
Multumesc pentru comentariu, chiar așa, cu întârziere!
RăspundețiȘtergereMai ales, multmesc pentru câtă dreptate aveți, indiferent de INCERTITUDINI!
Am sa îl amintesc aici pe Steve Jobs, care, prin moartea sa a revenit în cea mai profundă realitate. Părinții lui, atât cei naturali cât și cei adoptivi, nu au avut cum să îl „îndrume” în viață. Cum nici școala nu a putut face prea mult pentru el, cel puțin din punct de vedere instituțional. Și totuși, a reușit în viață ca foarte puțini alții.
Însă Jobs a avut condiții extrem de favorabile, care nu se prea găsesc pe la noi. Una dintre acestea este cultura și civilizația în care s-a format și care pune preț pe valoarea individuală și pe ceea ce poate să fie tânărul, numai să vrea.
Adică, succesul este dat nu de numărul de reușite, ci de cel de încercări.
La noi, letargia și indiferența sau blazarea îi aduc pe tot mai mulți tineri în postura să nu facă nimic, nici măcar să încerce.
Iar situația asta nu mai este în responsabilitatea individului ce alge de la început eșecul, ci al societății în ansamblul ei, atunci cât ea înconjoară tinerii cu civilizația și cultura inactivității, ca soluție la evitarea eșecului.
La rândul meu, scuze pentru comentariul prea lung :)