Anul 2016 pentru români

Să începem direct cu concluziile. Apoi, daca vom mai avea timp, ne vom ocupa și de procesul de ajungere la aceste concluzii. Asta, deoarece nu cred ca are cineva răbdare, atunci când este vorba de predicții, să treacă, mai întâi, prin introducere, argumente, comparații, explicații metodologice și altele asemenea, doar ca să afle ce crede prezicătorul că ne-ar rezerva viitorul.

Foto: ariasystems.com

Concluzia generală este că, pentru românii din România, anul 2016 va fi un an tumultos în evenimente, atât în țară cât și în locurile din Lume care contează pentru noi. Numai că puține dintre aceste evenimente vor avea consecințe directe și imediate asupra noastră, a românilor.

De altfel, unele dintre aceste evenimente ar putea fi privite ca șanse, ocazii sau chiar oportunități pentru schimbări majore în viața colectivă din România. Vom constata, însă, că noi, românii, le vom rata, dacă nu pe toate, măcar pe majoritatea acestor șanse, ocazii sau oportunități.

Așa că marile lucruri notabile din anul care vine vor fi frustrările, ciuda, disperarea sau dezamăgirile colective românești, provenite din ratarea acelor șanse, mai mult decât din producerea evenimentelor ce le-au făcut posibile.

Cu alte cuvinte, în anul 2016 nu se va schimba mai nimic, la nivelul publicului, față de anul care se încheie zilele acestea.

Nici la nivel personal, românul nu va vedea schimbări majore, în bine, schimbări provenind din surse colective. Adică, statul și străinii, cele două surse de bunăstare colectivă, din mintea românului majoritar, nu vor fi foarte darnici cu acesta, în anul care vine.

Și, atunci, românul mediu și majoritar va căuta vinovați pentru lipsa de schimbare majoră în bine, de care va suferi și la anul, în oricare alt loc decât la el acasă sau în sinea sa. La fel ca anul acesta, atât la nivel personal, cât și în opinia publică, vor fi arătați cu degetul pentru absența mai-binelui, în ordine descrescătoare, (1) străinii, mai ales occidentalii; (2) politicienii, mai ales cei din administrația centrală a statului; (3) fosta Securitate; (4) foștii comuniști; și (5) serviciile secrete actuale.

Spunând toate acestea despre publicul românesc, spunem, de fapt, că, în prefigurarea viitorului apropiat, acest public nu va avea niciun cuvânt de spus, în afară de lamentrări și acuze colective. Mai exact, nici în anul care vine, românii nu își vor determina viitorul, măcar în parte sau în domeniile esențiale ale existenței lor ca popor.

Cea mai importantă șansă care va fi ratată și care va duce la frustrări colective și chiar personale va fi șansa alegerilor din România. Atât a celor locale, cât și a celor generale.

Prevăd că rezultatul va fi că tot cei ce sunt acum în Parlament vor rămâne și pe mai departe, cu mici ajustări, să guverneze România, în același mod ca și până acum. La nivel local, aceiași politicieni vor ocupa consiliile și primăriile și vor face ce știu ei să facă. Așa cum publicul va face și el același lucru pe care l-a făcut și până acum. Adică, va sta degeaba și va comenta de pe margine, ca la fotbal, fără să intre în teren și să influențeze rezultatul în vreun fel.

O altă șansă ce va fi ratată va fi șansa poziționării României în cele două organizații regionale din care face parte, respectiv în NATO și Uniunea Europeană.

Anul 2016 va intra în istorie ca anul reașezării raporturilor interne între membrii acestor două organizații. Dintre ei, cei care vor fi activi, care își vor stabili obiectivele strategice și vor acționa pentru atingerea lor vor fi câștigătorii procesului de reașezare a raporturilor interne. Cei ce vor rămâne pasivi ori obedienți altora, mai puternici, vor fi perdanții, ca întotdeauna. Iar România, de când este ea membru, numai pasivă și obedientă a fost, prin comportamentul reprezentanților ei la vârf. Așa că nu avem motive să credem că, la anul, va fi altfel.

Alegerile prezidențiale din Statele Unite ale Americii vor fi, fără îndoială, un eveniment major mondial, în 2016. Avem în vedere nu numai procesul electoral propriu-zis, dar și comportamentul principalilor actori, în special comportamentul președintelui în funcție, dar și comportamentul Congresului, actori care vor adopta atitudini și vor lua decizii specifice unui an electoral.

Ceea ce va afecta, într-un fel sau altul, întreaga Planetă Pământ. Desigur, românii nu au cum să influențeze aceste atitudini sau decizii americane. Dar nici nu se întrevede că noi am fi pregătiți să profităm în vreun fel de pe urma lor, deși oportunități vor fi.

Războaiele și alte violențe distructive, cum ar fi atentatele teroriste, ce se vor petrece în proximitatea României, nu ne vor afecta direct și imediat, așa cum nu ne-au afectat nici în anul 2015. Deși s-a vorbit mult despre ele, în public. Și se va mai vorbi.

Numai că absența unor consecințe directe și imediate pentru noi, ale acestor evenimente, va duce, ca și până acum, la amânarea oricăror măsuri de securitate, în special a celor de creștere a puterii militare, pe care România ar fi trebuit să le ia de mult timp, pentru a fi pregătită să facă față unor astfel de războaie și violențe, atunci când ele se vor apropia și mai tare de noi. Măsuri pe care, din păcate, România nu le-a luat niciodată. La anul nu, dar, peste doi sau trei ani, când aceste lucruri ne vor afecta, noi doar ne vom plânge că am fost luați prin surprindere, la fel cum se plâng drumarii noștri de zăpada iernii.

Anul 2016 s-ar putea să fie și anul revoluțiilor tehnologice. Avem și noi un asemenea proiect revoluționar tehnologic pe teritoriul României. Este vorba despre laserul de la Măgurele, cel mai puternic din Lume. Alte proiecte însă nu avem, datorită izolării noastre intelectuale instituționalizate și migrației creierelor românești.

Chiar și despre acest laser am putea specula, în ton cu prezicerile de mai sus, că nu este exclus să ratăm șansa de a continua instalarea lui în 2016, din lipsă de interes public, maifestat în întârzieri în definitivarea infrastructurii necesare proiectului.

Presa de propagandă și de manipulare, precum și unii dintre așa-zișii leaderi de opinie cu o agendă ascunsă vor aduce în atenția publică și vor pune în discuție câteva teme irelevante pentru noi, dar care vor avea scopul de a ocupa spațiul mediatic atât de tare, încât să nu mai încapă și subiectele esențiale pentru noi, cum ar fi corupția, sănătatea, educația sau securitatea națională.

Cam așa va arăta anul 2016, pentru români.

Sinuciderea Bulevardului Milea

La 26 de ani de la evenimente, din tot ce s-a întâmplat în ziua de 22 decembrie 1989 nu ne-a mai rămas nimic altceva decât sinuciderea generalului Vasile Milea, ministrul ceaușist al apărării naționale.

Foto: bitpress.ro

Asta, deși în ziua aceea au fost consemnate și alte fapte, cum ar fi ieșirea fără precedent și în masă a muncitorimii bucureștene în stradă, dezertarea ordonată a Securității, fuga cu elicopterul, de pe clădirea Comitetului Central al Partidului Comunist Român, a cuplului Nicolae și Elena Ceaușescu, fugă ce a echivalat cu înlăturarea lor de la putere, ocuparea televiziunii de demonstranții conduși de un comedian și de un poet minor, formarea primului comitet revoluționar, avându-l în frunte pe Ion Iliescu, precum și a primului guvern revoluționar, avându-l în frunte pe Petre Roman, comitet și guvern ce au preluat imediat puterea politică și administrativă în România, sub focul susținut al simulatoarelor de „teroriști” și printre cartușele și proiectilele de tun trase de militarii neinstruți, aflați la prima sau la a doua ședință de tragere, în viața lor.

Din toate astea de mai sus, doar generalul Vasile Milea a dat numele unor bulevarde din București și din marile orașe ale României, în special în așa-zisele orașe-martir, denumire ce marchează faptul că în acele locuri au murit sute de oameni, înainte și, mai ales, după sinuciderea lui Milea.

Cu detașarea emoțională pe care sfertul de veac scurs între timp ne-o dă, trebuie să recunoaștem că este cel puțin straniu acest deznodământ. Din mai multe motive.

Primul și cel mai umilitor pentru setul nostru de valori naționale este că am acceptat ca generalul Vasile Milea să fie numit, post-sinucidere, erou. Ba, se găsesc mulți cei care spun că el ar fi fost chiar un martir. Asta, pe când bietul om și-a luat viața de frică să nu fie pedepsit de Nicolae Ceaușescu, la câteva minute după ce acesta îl certase de față cu alții pentru că nu îi executase întocmai ordinele de represiune a demonstrațiilor ce țineau de câteva zile în Timișoara și de aproape o zi în București și în alte câteva locuri.

Care este fapta de eroism aici? Numai propagandiștii și justificatorii legitimității guvernului ieșit victorios în ziua aceea, în competiția cu alți formatori de guverne, ne-ar putea spune. Dar nu ne-ar putea convinge, dacă am prelua spusele lor cu mintea noastră. Una dintre tezele emise despre eroismul lui Milea este că, dacă acesta nu s-ar fi sinucis, Armata nu ar fi trecut de partea revoluționarilor. Ceea ce este o prostie, în mod evident.

Al doilea motiv de stranietate este că gestul sinuciderii, indiferent de motivele declarate sau presupuse, nu are niciodată nimic eroic în el. Așa că este straniu să vezi cum un sinucigaș este transformat în valoare și în bulevard. Adevăratul erou moare în fața armelor inamicului, nu în fața unui pistol de împrumut.

Mai este complet straniu să vezi cum subordonații direcți ai lui Milea, precum și alți camarazi de-ai săi din conducerea partidului unic și a țării au înfundat pușcăriile pentru represiunea violentă a manifestațiilor de la Timișoara, iar cel care le-a dat ordinele și le-a condus acțiunile este transformat în erou și în bulevard, doar pentru că nu a avut curajul să îi înfrunte pe manifestanții ieșiți cu zecile de mii în stradă, în dimineața aceea de 22 decembrie 1989.

Și așa mai departe. Sau, rămâne și pe mai departe tot așa, indiferent de cât de stranie ar fi o asemenea situație, în ochii celor ce mai știu ceva istorie. Și morală...

Scriitor pe bani

Am poftă să scriu o carte. Și vreau să câștig bani din ea. Cum fac?

Simplu, îmi va zice cineva din branșă. Mai întâi trebuie să îți iei un agent, un impresar. Acesta va sonda piața de carte, va afla ce se cumpără zilele acestea pe piață, în cantități suficient de mari încât să rezulte suficient de mulți bani și pentru tine și pentru el, îți va căuta o editură care să fie convinsă că le vei aduce și lor bani buni cu cartea ta și veți semna un contract. Apoi trebuie să scrii cartea. Asta, dacă deja știi să scrii cărți. Dacă nu, va trebui să înveți cum este cu scrisul unei cărți, înainte de a te apuca de scris. După ce ai scris cartea, vei afla dacă ea este bună, în sensul că este ceea ce așteaptă piața de la tine, pentru a te cumpăra. Dacă e bună, ai câștigat. Ți-ai făcut și pofta de scris și ai făcut și bani din asta. Dacă nu, rămâi doar cu pofta făcută.

Foto: redhistoria.com

Altcineva îmi va spune că ce vreau eu nu se poate. Adică, nu se poate să și scrii o carte și să și faci bani din asta. Cel puțin, nu în România. Indiferent cât de bună ar fi cartea scrisă de tine. Aici, trebuie să plătești ca să fii publicat. Dacă nu tu, cineva tot trebuie să plătească. Cum ar fi un sponsor. Sau un fraier. Ori mai mulți. Sau, să scrii o carte sub forma unui manual de școală, că pe asta o plătește statul. La fel de bine ar merge și un curs universitar, pe care îl plătesc studenții, ca să treacă examenul, cu dovada cumpărării cursului. În tot cazul, chiar dacă nu plătești din banii aduși de acasă, bani oricum nu faci din scris, în România. Chiar dacă ai fi bun la scris. Pentru că, pe la noi, nu citește nimeni. Sau, dacă sunt unii care mai citesc, bieții de ei nu au bani de cumpărat cărți. Pentru că, la noi, doar agramații și neștiutorii de carte au bani, dar nu îi dau pe prostii, cum sunt cărțile de citit. Doar cele de joc au valoare.

Dar eu văd că este și o a treia cale. Sunt mulți români care au inversat procesul. Mai întâi, au făcut bani. Mulți bani. Mai ales, din banul public. Apoi, au fost prinși și băgați la închisoare. Acolo, au scris cărți. Multe cărți. Mai ales, cu caracter științific. Capodopere! Iar dacă nu știau să scrie, le-au dictat unora care știau cum e cu scrisul. Sau, măcar, cu copiatul. După care, scriitorii noștri analfabeți au dat o mică parte din bani cîștigați deja și și-au publicat cărțile. Adică, au ajuns și scriitori și cu bani, în sensul că și-au făcut și pofta de a scrie cărți și le-au rămas și bani din asta. Mulți bani, din banul public.

Așa că, dacă tot am poftă să scriu o carte și dacă tot vreau să câștig bani din ea, ar trebui să văd ce mai este de furat prin țara asta. Să fac și eu vreo câteva zeci sau chiar sute de milioane de euro. Poate aranjez chiar să mă prindă, de cum îi am în buzunar. Dacă am noroc să nu îi fur singur, să am și niște parteneri de furt, cu atât mai bine. Că îi denunț la Procuratură și mi se mai reduce din pedeapsă. Nu mult, doar atât cât să îmi rămână timp de scris. După gratii. Cam o sută de zile pentru trei sute de pagini. Cu cercetare științifică, cu scris, corectat, editat, tipărit și publicat cu tot. Asta înseamnă cam cinci cărți într-un an și jumătate. După care mă întorc la milioanele mele. Câștigate prin scris și prin publicat de cărți.

Ca orice scriitor pe bani, desigur.

O iarnă de neiernat

De ce-ai dormi iarna? Mai bine

Stai trează și iernează în gând lângă mine!

De ce m-ai lăsa iarna în pace?

Mai bine mi-ai șopti ce știi că îmi place!

Când mă vezi că moțăi ghemuit lângă sobă

Mai bine m-ai ține treaz și m-ai ține de vorbă!

În loc să mă lași să visez despre vară

Mai bine mi-ai promite că va ninge afară!

Mi-ai zice că va fi acea iarnă frumoasă și rară

În care eu iar te iubesc cum o fac seară de seară

Iar tu mă ispitești cu un umăr gol de sub robă

Când îmi ghicești în cărți că sunt Craiul de Tobă.

Nu vom tăia niciun brad plin de gheață și ace

De cetină, din pădurea vecină, care acuma tace

Și care-și ascunde-n tăcere taina de sine

Lăsându-mă liber, să te iubesc doar pe tine...

Ministerul HsNFcFC

Contrar înțelesului pe care imensa majoritate a publicului românesc o dă termenului, buna guvernare nu este o guvernare ce are loc în bune condiții, ori una care are rezultate bune, sau cea care primește calificativul bine, ci guvernarea care este bună cu publicul guvernat.

Foto: homeinteriordesignthemes.com

În revers, guvernarea care nu este bună cu publicul se numește reaua guvernare și nu slaba guvernare, ori proasta guvernare.

Din păcate, singura sursă de cunoaștere științifică, teoretică, pentru guvernanții noștri, fie ei politicieni sau tehnocrați, fie doctori în științe ori numai masterați, este folclorul internaut, folclor care captează înțelesul incorect al termenului de bună sau rea guvernare. Exemplul tipic este domnul Ponta Victor, supranumit „Dottore”, care, pe vremea când era premier, nu înțelegea și pace de ce lumea îi critica guvernarea lui ca fiind una rea, pe când el se străduia să arate că are rezultate bune, cel puțin în sfera macroeconomică. Sau că a „dat” ori a „mărit” multe salarii și pensii.

Buna guvernare nu se întâmplă de la sine. Ea este întotdeauna impusă de publicul însuși, deoarece el este singulul ei beneficiar real. Dar și guvernul care aplică buna guvernare trebuie să vrea asta. Ca urmare, acolo unde guvernele trec la buna guvernare, ele includ publicul în afacerile de stat, se consultă cu acesta în luarea deciziilor, sunt transparente față de public în fiecare dintre actele de guvernare și, nu în ultimul rând, dau seama publicului despre modul în care au aplicat deciziile luate împreună cu acesta.

Desigur, buna guvernare este instituționalizată, acolo unde are loc. Cu alte cuvinte, există legi, reguli, procedee, cutume și mecanisme instituționale prin care publicul poate lua parte la actul de guvernare. Cele mai multe dintre mecanisme sunt cele parlamentare, prin care publicul se poate exprima constant și coerent, prin dialogul între el și reprezentanții lui, pe de o parte, și între reprezenți și guvernanții executivi, pe de altă parte. Dar sunt și mecanisme directe, între Executiv și cetățean. Cum ar fi dezbaterile publice, sistemul de informare publică, cel de transparență decizională sau mecanismele de rezolvare executivă a petițiilor.

La noi, în România, buna guvernare nu s-a întâmplat niciodată, sub nicio administrație. Adică, niciun guvern și niciun parlament din România ultimului sfert de secol nu a exercitat o guvernare bună cu publicul de la noi.

Cu toate acestea, de vreo zece – cinsprezece ani încoace, au tot apărut simulacre de instituții și mecanisme care seamănă, de departe și la suprafață, cu cele consacrate bunei guvernări, în alte state europene și nu numai europene. Avem legi și mecanisme de transparență decizională la nivel central și local, avem legi de includere a publicului în actul de legiferare și de decizie administrativă, prin așa-zisa „punere în dezbatere publică” a legilor și hotărârilor de guvern, avem structuri de informare publică la toate nivelurile administrative, care sunt pregătite și obligate să răspundă oricăror întrebări ale publicului și așa mai departe.

Ce nu avem este o cultură a participării publicului la propria sa guvernare. Nu avem instituite valorile ce țin de o astfel de cultură, cum sunt omul cu viața și demnitatea lui, sau libertatea, și nimeni nu se străduiește să le propună publicului, prin sistemul național de educație, prin comunicare publică sau prin justiție. Nici măcar ordinea de precedență în importanță dintre cetățeanul plătitor de taxe și administrație nu este transformată într-o valoare recunoscută de toți locuitorii acestor pământuri.

Și nici nu vom avea vreodată așa ceva. Pentru simplul motiv că noi, cu toții, așteptăm să vină Statul și să ne imprime aceste valori. Iar Statul nu va face niciodată vreun efort în sensul ăsta.

În primul rând, asta ar însemna ca el, Statul, să se mute, de capul lui, de pe poziția de cea mai importantă valoare națională pe poziția de subordonat sau de servitor al publicului guvernat. În al doilea rând, asta ar însemna ca birocrații și demnitarii care populează Statul să muncească mai mult și mai bine, dar nu pentru ei, ci împotriva lor, instituindu-și un nou stăpân, care este publicul.

Și, totuși, Statul nu poate sta cu mâinile în sân. Iată că vine, de exemplu, un american care cere imperativ introducerea în România a bunei guvernări.

La care, Statul face ceva. Mai întâi, schimbă guvernul și îi zice celui nou „Tehnocrat”. Adică, vezi Doamne, avem acum un guvern care nu mai servește politicul, ci doar Țara și publicul ei. Apoi, noul Guvern crează un nou minister, pentru „Consultare Publică și Dialog Social”. O doamnă de la o organizație neguvernamentală ce se ocupă de „politici publice” este numită ministru. Și, cu asta, gata!

Într-un interviu recent, doamna ministru, cu o candoare exemplară, explică cititorilor că nu știe menirea acestui minister, că el, ministerul, nu are o misiune clară, că nimeni nu știe ce structură va avea, pentru că nimeni nu știe ce va face concret și altele asemenea. Tot ce știe doamna ministru, acum, înainte de a primi hotărârea de guvern de înființare a ministerului său, este că va avea doi secretari de stat, pe care deja îi are în minte nominal, că va avea un „birou de presă” și mai mulți directori, însă nu știe pentru ce direcții. Mai știe doamna ministru că menirea ministerului său ar putea fi să afle care sunt temele mari pe care publicul le vrea rezolvate de guvernul său.

Cum spuneam într-un comentariu pe facebook la semnalarea acestui interviu (interviul îl puteți citi aici), doamna ministru are un background din care ar fi trebuit sa rețină că funcția de cunoaștere a temelor mari, mici și minuscule ale publicului este o functie intrinseca oricarei administrații centrale, din orice țară de pe Globul Pamântesc. Nimeni nu constituie un minister pentru efectuarea acestei funcții.

Într-un alt comentariu, în același loc, arătam că ar fi fost totuși nevoie de ceva nou, nemaiauzit în Romania.

Ar fi fost nevoie de o autoritate centrală care să impună tuturor celorlalte ministere și agenții guvernamentale proceduri și norme stricte de includere a publicului în actul de guvernare săvârșită pentru binele lui, al acestui public. Mă gândeasc la o autoritate care să desfășoare un control dedicat privind modul în care guvernanții aplică legile transparenței, ale incluziunii cetățeanului în decizie și ale informării publice. Aceeași autoritate ar putea să ofere și servicii de îndrumare și formare profesională pentru toți cei plătiți din banul public pentru a servi acest public.

Dacă vrea premierul actual să îi zică acestei autorități minister, este treaba domniei sale. Dar trebuie să înțeleagă, alături de ministrul deja numit pentru asta, că un minister este înființat pentru a guverna producerea unui bun public, dacă acest bun public este produs direct de către guvern, ori pentru a facilita și a finanța producerea lui de alți agenți, externi ori subordonați ministerului, dacă nu guvernul produce acel bun public.

Având în vedere că buna guvernare este, într-adevăr, un bun public, doar că acesta este produs de întregul guvern, ba, mai mult, producerea lui implică și Legislativul, și Justiția și Președinția, nu poate lăsa ministerul nou creat în ceață, privind menirea lui în cadrul administrației centrale.

Decât dacă înființarea lui este scop în sine. Adică, dacă ne mai facem încă o dată că introducem buna guvernare pentru public, așa cum ne-am făcut atunci când am emis legile bunei guvernări, pe care nu le ia nimeni în seamă.

Dacă asta este situația, atunci, în spiritul transparenței și al incluziunii publicului în actul de decizie guvernamental, propun să i se zică Ministerul Hai să Ne Facem că Facem Ceva.

De La multi ani!

Întâi Decembrie este ziua națională a României. Anul acesta, ca niciodată, am fost salutat cu La mulți ani! de dimineața și până seara. Am primit și câteva mesaje de felicitare, alături de urările de bine, din partea unor prieteni deosebit de respectabili. Netul și, mai ales facebook-ul, au fost pline de poze, poezii, cântecele și steaguri tricolore, toate sărbătorești și specifice. Google și-a împodobit sigla cu Coloana Infinită a lui Brâncuși, de la Târgu Jiu. Fetele frumoase s-au îmbrăcat în ie, iar Dumnezeu a dat drumul Soarelui să lumineze nestingherit pământul României și pe oamenii ei.

Așa că, pe seară, vin și eu și vă spun La mulți ani, Dragă Țară și Drag Popor al Ei!

Frica de teroare

De când cu atentatele teroriste de la Paris, de vineri, 13 noiembrie 2015, soldate cu cel puțin 130 de morți și peste 360 de răniți, opinia publică românească, la fel ca și cea europeană, este îndemnată să se teamă de teroriști, mai ales de cei aparținând grupării auto-intitulate Statul Islamic și cunoscută cu acronimele ISIS. ISIL sau Daesh.

Foto: thenationalherald.com

Mai mult chiar, această opinie publică este îndemnată să ia atitudine. Să ceară guvernanților să adopte măsuri de protecție a publicului împotriva teroriștilor, cele mai citate fiind închiderea granțielor, alungarea imigranților și controlul strict al comunităților musulmane din aglomerările urbane de pe continent. Asta, la noi acasă, în Europa comunitară. La ei, în deșert, Europa să se ridice la luptă împotriva acestui Daesh și să îi bată odată, ca să nu mai stăm cu frica în sân, din cauza lor.

Desigur, în România, este mai greu de luat asemenea măsuri, având în vedere că granițele noastre sunt, dacă nu chiar închise, oricum foarte bine zăvorâte, ca stat de graniță al Uniunii Europene ce suntem, că imigranții nu prea au venit, așa că nu am avea ce să alungăm și că nu viețuiesc pe teritoriul național alte comunități musulmane decât cele împământenite aici de sute de ani, comunități ce nu au de ce să fie controlate strict sau altfel. Iar o armată pe care să o trimitem să îi învingă pe Daesh nu avem, din lipsă de fonduri și de „voință politică”.

De subliniat că vorbim aici de măsuri europene, luate în considerare de diferite state afectate într-o mai mare măsură de „valul terorist”. Pentru noi, românii, ele sunt de luat în seamă doar dacă vrem să fim și noi europeni și să ne situăm în interorul acestui „trend”. Care trend s-ar traduce prin ternul cuvânt românesc tendință.

Problema este că europenii, între care se remarca, în ultimile zile, cei din Belgia și din Franța, au luat deja și alte măsuri foarte vizibile, cum ar fi introducerea stării de necesitate sau chiar ocuparea militară a capitalei Bruxelles, pentru mai mult timp. Ca să nu mai vorbim de „măsura” franțuzească a suspendării convenției europene pentru drepturile omului!

Interesant este că aceste măsuri au fost adoptate mai degrabă împotriva propriului public, sub pretextul de a-l proteja de teroriști. Ceea ce ne evocă modelul practicat la noi, cândva, când soluția adoptată pentru a mai reduce din accidentele de circulație a fost nu să se facă drumuri circulabile în siguranță, nici să se impună regulile de circulație, ci să nu se mai circule cu mașinile. În context, ne putem aștepta ca și autoritățile de pe la noi să ia aminte de la „frații lor mai mari” și să facă și pe aici la fel ca în Franța sau în Belgia, de cum vor avea prilejul. Ori oportunitatea.

Este momentul să revenim la subiectul frică și să menționăm un aspect teoretic al conceptului. În termeni simpli, frica este o stare de spirit, generată de necunoscut. Proiectându-se în viitor și nefiind sigur cum va arata acesta, depozitarul fricii își închipuie că îi va fi foarte rău, fără a putea să definească acest rău. Și, atunci, i se face frică. De aceea, nu ne este niciodată frică de trecut, oricât de negru și de chinuitor ar fi fost el. Pentru că trecutul este întotdeauna cunoscut.

Spre deosebire de frică, teroarea este o stare de spirit de natură dezorganizantă, indusă de amenințarea cu ceea ce ar putea fi mai rău într-un viitor predictibil.

Frica ține, deci, de irațional. Iar remediul iraționalului este cunoașterea rațională. Numai că avem aici două probleme.

Una este că vorbim de o stare de spirit a unor mase largi de oameni. Ceea ce ține de psiho-sociologie. Iar psihologia socială arată că iraționalul predomină oricum în justificarea celor mai multe dintre atitudinile și comportamentele colectivității de referință.

Cealaltă problemă este că, în ceea ce privește viitorul, nimeni nu poate să spună, cu certitudine, cum va arăta el. Nici la nivel individual, nici la nivel de grup sau de popor. Nici cei ce determină, măcar în parte, viitorul colectiv, cum sunt decidenții politici sau corporatiștii, nu știu, de multe ori, ce fac, ori cum vor arăta consecințele acțiunilor și deciziilor lor.

Acestor două probleme nu li s-a găsit, încă, nicio soluție viabilă și universală. În continuare, iraționalul și cunoașterea fragmentară, incompletă vor predomina în societatea occidentală, iar în cea orientală va fi predominantă manipularea grosieră a publicului local, pe teme culturale, religioase sau de altă natură irațională. Cum România este la intersecția acestor două lumi, aici vom avea parte, în continuare, și de multă iraționalitate în atitudinile și comportamentele sociale, și de necunoaștere ori cunoaștere parțială a realităților, și de multă manipulare a opiniei publice.

În asemenea condiții devine chiar un sport reconfortant prin succes să introduci în mase frica de orice. În cazul de astăzi, vorbim de frica de teroare.

Deci, nu ne referim la teroarea ca atare, cea pe care teroriștii se străduiesc să o inducă prin actele lor violente și nemiloase. Noi ne referim aici la frica de a deveni victimele terorii. Și, aplicând definiția teoretică a fricii, propusă mai sus, putem spune că, cu cât este mai neclară, mai vagă perspectiva apariției terorii, cu atât ne va fi mai mare și mai profundă frica de acea teroare.

Și vom reacționa în consecință. Adică, pentru a scăpa de frica asta, vom cere măsuri de îngrădire a libertăților noastre, doar-doar așa vom fi mai în siguranță. Sau, mai pe placul guvernanților, le vom cere să își aroge puteri sporite, nu împotriva teroriștilor, despre care nu știm mai nimic, ci împotriva noastră, a publicului, despre care știm cu siguranță că trăim într-o stare sufletească de frică.

Ca să mă înțelegeți mai bine, haideți să vă dau două exemple, care ilustrează foarte colorat ce am vrut eu să scriu aici.

În timpul cutremurului cel mare din 1977, o echipă de lucrători se afla în vârful unui turn de evacuare a noxelor, la o înățime de peste o sută de metri. În mod normal, vârful acelui turn avea oricum o pendulare perceptibilă, datorată înălțimii mari. Vă imaginați cât de tare s-a clătinat el, în timpul cutremurului. În multele secunde cât a durat acel cutremur, unii dintre lucrătorii de pe turn au vrut să își desprindă centurile de siguranță și să se arunce în gol, pentru că frica de necunoscut, de ceea ce s-ar putea întâmpla cu ei, dacă s-ar rupe ori s-ar prăbuși cu totul turnul, era mai mare decât cea de a cădea în gol. Doar stăpânirea de sine, ori stăpânirea fricii unuia dintre ei i-a salvat și pe toți ceilalți.

Al doilea exemplu l-ați văzut cu toții, pe timpul atacului turnurilor gemene din Manhatan, din 11 septembrie 2001. Atunci, sub ochii telespectatorilor îngroziți din întreaga Lume, au fost mulți cei care au preferat să se arunce în gol, de la sute de metri, doar pentru că știau că jos îi așteaptă o moarte previzibilă, opusă incertitudinii de a rămâne în clădirile lovite de avioane, unde ar fi putut să pățească ceva necunoscut în întregime.

Desigur, aceste două exemple sunt de natură violentă și imediată, pe când frica de teroare este mai vagă și durează mult mai mult până să i se vadă efectul, în atitudinea sau comportamentul victimei. Mai ales dacă acea victimă nu este un individ ci o colectivitate.

Cert este că, nesancționată de rațional și de cunoaștere, frica de teroare este menită să inducă atitudini și comportamente aberante, iraționale, în rândul publicului țintă, comportamente ce vor fi, întotdeauna, dăunătoare depozitarului fricii și benefice celor ce induc această stare de spririt păguboasă.

Dimensiunea de securitate a Guvernului Ciolos

Guvernul Cioloș, instalat ieri, umple vidul de guvernare executivă, instituit odată cu demisia Guvernului Ponta. Așa că, dacă vrem să îi măsurăm acestui guvern dimensiunea sa de securitate națională, o putem face comparativ cu guvernul precedent. Dar am putea-o face și prin raportare la cerințele, nevoile, riscurile și amenințările indentificate pentru securitatea națională a României.

Foto: mapn.ro

Să le luăm pe rând. Comparativ cu Guvernul Ponta, Guvernul Cioloș pare ceva mai rezervat, dar și ceva mai ambiguu.

Guvernul Ponta alocase o atenție deosebită securității naționale. Instituțional vorbind, a inventat funcția de „vicepremier pentru securitatea națională”, a concentrat la acest nivel conducerea serviciilor secrete din structurile ministeriale aflate în compunerea Guvernului și a avansat o legislație nouă, prin care aceste structuri să capete o pondere și mai mare în Executiv. Tot Guvernul Ponta a adus americanii în baza de la Deveselu, precum și două comandamente NATO pe teritoriul României.

Din punct de vedere comportamental, Guvernul Ponta a demonstrat o grijă deosebită față de serviciile secrete de informații, în detrimentul oricăror elemente de putere militară sau de ordine publică. A rămas neclar, pe perioada celor trei ani de guvernare, care au fost motivele ce au dus la un asemenea comportament. Putem remarca doar faptul că, în ceea ce privește apărarea națională, ca principala componentă a securității României, aceasta a fost delegată în exclusivitate aliaților din NATO și, mai ales, partenerului strategic american, România rezervându-și doar misiunea de a-și „îndeplini angajamentele asumate” față de aceștia. În context, trebuie să remarcăm faptul că finanțarea apărării naționale a fost menținută, pe toată durata guvernării Ponta, la jumătate din cât se aprecia că ar fi necesar pentru aceste angajamente.

O caracteristică nemaiîntâlnită până acum la niciun guvern post-decembrist a fost concentrarea conducerii întregului consorțiu de structuri de securitate, de informații și de ordine publică din subordinea Guvernului în mâna unui singur individ, Oprea Gabriel, un domn fără nicio statură politică, dar umflat cu pompa titlurilor și gradelor lipsite de justificare sau de substanță, și care a demonstrat o apetență ieșită din comun pentru crearea unei anumite imagini personale în opinia publică, imagine cu totul exagerată față de meritele și calitățile dovedite.

Tot la nivel personal, să mai notăm incapacitatea Guvernului Ponta de a menține un ministru politic la Intene, altul decât omnipotentul Oprea, precum și impunerea și menținerea forțată a unui inadecvat ca ministru al apărării naționale, în persoana domnului Dușa.

Guvernul Ponta s-a lipsit, în mod deliberat, de orice mecanism de comunicare publică privind problemele de securitate națională sau de criză, de orice fel. Premierul însuși s-a arătat în public, pe asemenea subiecte, în ipostaze contradictorii, cu mesaje confuze și chiar cu încercări de deziformare ori de manipulare a opiniei publice. Absolut toate crizele au fost ratate, din punctul de vedere al informării publice. Dintr-o asemenea situație s-a ajuns chiar la o criză politică, iscată tocmai de incapacitatea guvernamentală de comunicare, pe subiectul unui accident de circulație, în care și-a pierdut viața un polițist motociclist, ce avea misiunea să îl însoțească pe vicepremierul pentru securitate națională și ministru de interne, pe timpul unei deplasări private a acestuia.

Dacă vrem să facem o comparație între moștenirea Ponta și intențiile Cioloș, nu putem decât să ne uităm la structura noului guvern, la programul său și la oamenii săi. Adică, nu putem face, încă, niciun fel de comparație între cele două guverne, la nivel comportamental.

Constatăm că Guvernul Cioloș nu mai are funcția de „vicepremier pentru securitatea națională”. Ceea ce înseamnă că, în lipsa unor modificări de structură, premierul însuși va deține controlul executiv asupra servicilor de informații din subordinea ministerelor. El va numi șefii acestor servicii, le va aloca resursele și le va aproba misiunile. Este încă un mare secret cum va face toate astea și, mai ales, pe ce se va baza când le va face.

În ceea ce privește intențiile sale, din Programul de guvernare, așa cum a fost el aprobat de Parlamentul României, rezultă că domnul premier Cioloș intenționează să fie un bun european, un bun partener și un bun aliat. Adică, în probleme de securitate națională, premierul Cioloș își propune ca România să facă ceea ce așteaptă ceilalți membri ai Uniunii Europene, ai parteneriatelor strategice și ai alianței nord-atlantice să facă. Cu accent pe „îndeplinirea tuturor angajamentelor asumate”.

Mai multe nu putem spune din programul de guvernare. Asta, pentru că mai mult nu scrie acolo. Este adevărat că premierul s-a prezentat în Parlament cu o adăugire de șapte pagini la un program de guvernare de numai 13 pagini, deja depus, adăugire în care se făcea referire și la bugetul alocat apărării naționale, printre altele. Dar Parlamentul nu a vrut să audă de adăugiri de ultim moment. Probabil, pe considerentul că nici nu contează.

Chiar și scris în fugă, pe genuchi, în timpul deplasărilor autorului de la un sediu de partid la celălalt, pentru obținerea acordului de formare a guvernului, Programul de guvernare ar fi trebuit să cuprindă măcar o aluzie la Strategia națională de apărare, cea aprobată în vară de Parlament, având în vedere că, după lege, acest Program de guvernare trebuie să stea la baza planificării apărării naționale, alături de acea strategie. Ca să nu mai vorbim de o extrem de necesară armonizare între aceste două documente.

În absența vreunei astfel de referințe în text, nu putem decât să bănuim că, dacă va vrea și va putea, Guvernul Cioloș va aplica cel puțin unele dintre prevederile strategiei prezidențiale, aprobate de Parlament. Nu știm însă pe care și în ce fel. Aluziv, Programul de guvernare ne lasă impresia că autorul nu a auzit vreodată că ar exista vreo asemenea strategie națională de apărare. Asta, deoarece întâlnim în program o prevedere stranie, referitoare la „instabilitatea continuă” generată de „politica promovată de Federația Rusă în vecinătatea estică a Uniunii Europene și a României”, soluția din program fiind că „România trebuie să găsescă răspunsuri și strategii adaptate”. Adică, dacă este să ne luăm după autor, până la acest guvern, nu s-a scris, nu s-a planificat și nu s-a făcut nimic în domeniu. Oare?

Rămânând la nivelul instituțional al reglementărilor, este puțin probabil ca Guvernul Cioloș să adopte o nouă Carte albă a apărării naționale. Nu sunt indicii nici măcar că ar modifica-o pe cea existentă, emisă înainte de aprobarea actualei Strategii naționale de apărare. Ca urmare, în absența oricărei raportări la această strategie, singurul element sigur privind viitorul previzibil al funcționării domeniului securității naționale, în care sectorul de apărare este, de departe, cel mai însemnat, este bunul plac al premierului. Adică, contăm pe domnul Dacian Cioloș că va fi un bun român și ne va apăra de inamici și de potrivnici.

Faptul că, la nivel uman, personal, în Guvernul Cioloș, securitatea națională este lăsată în mâinile unor civili ar trebui să fie un lucru încurajator, cu condiția ca respectivii civili să știe ce conduc. Îl includ între civili și pe ministrul de interne, care are un grad superior de polițist, nu de militar, deși noua lege a pensiilor militare de stat îi include și pe polițiști în rândul militarilor, ca un imens pas înapoi față de recomandările europene în domeniu.

În finalul acestei introspecții, ar trebui să scriu câteva vorbe despre intențiile Guvernului Cioloș privind legislația în domeniul securității naționale. Nu prea cred că acest guvern își va propune și, mai ales, va încerca să propună vreo modificare de legislație, deși aceasta s-ar impune cu deosebită necesitate, având în vedere talmeș-balmeșul legislativ actual. Ar trebui să aflăm, însă, care sunt intențiile acestui guvern în ceea ce privește punerea în fapt a legislației existente, în special a noilor legi tocmai aprobate de Parlament, privind rezerva armată și, legat strâns de aceasta, privind pensiile militare de stat.

În rest, se pare că, în ceea ce privește securitatea României, Guvernul Cioloș nu are nicio ambiție, dar nici vreo preocupare. Rămâne să vedem dacă așa este.

Străinii României

Un analist politic, eșuat de două ori, prima dată în propria sa incapacitate de a înțelege mediul în care funcționa el ca demnitar român și, apoi, ca europarlamentar, vede în situația actuală a României, generată de demisia Guvernului Ponta, sub pretextul străzii, efectul unor jocuri ale sferelor de influență, jucate de marile puteri europene, Rusia și Germania, în detrimentul americanilor.

Foto: nineoclock.ro

Un alt eșuat, fost premier, condamnat exemplar de două ori, pentru fapte ridicol de minore, vede, în aceeași situație, un câmp fertil de manifestare a unor „agenți de influență externi”, care pot genera și aplica „scenarii periculoase”.

Cum amândoi sunt foști șefi ai diplomației românești, adică foști miniștri de externe, am crede că știu ce vorbesc, respectiv ce scriu ei, ca blogger-i ce sunt. Dar, oare chiar așa să fie?

Ca răspuns, am putea avea o discuție despre credibilitatea fiecăruia dintre ei, în parte. Dar, la fel de bine, am putea să îi lăsăm în pace și să discutăm doar relația adevărată a României cu străinii săi, nu cu toți, ci doar cu aceia de care depinde ea pentru a funcționa, și să vedem dacă chiar așa este, cum zic cei doi foști.

Concluziile unei asemenea discuții ar arăta cam așa.

În rândul românilor, există o stare de spirit specifică, atunci când vine vorba despre străini. Sunt multe de spus despre psihologia relațiilor românilor cu străinii. Pentru discuția de aici, să notăm numai că, fără argumente, indiferent de gradul lor de pregătire și de cultură, românii se delimitează automat de orice străin.

Principala explicație a acestei delimitări este reacția de protecție la necunoscut, la neînțeles, prin delimitare. De cele mai multe ori, această delimitare poate fi negativă, în sensul că străinul de care se ferește românul este perceput că ar fi situat mai sus decât el. Mai ales din punct de vedere material. Și, atunci, instinctiv, românul recurge la compensare. Fie consideră că străinul a ajuns să fie mai bogat tocmai pentru că românul este sărac, în sensul că sărăcirea românului este îmbogățirea străinului, fie consideră că străinul este mai bine situat material, dar că este mai prost decât românul, așa că, până la urmă, aceste două stări se compensează reciproc.

Cunoscând sau, măcar, intuind această caracteristică a psihicului național, orice politician român care se respectă va încerca să își maximizeze sprijinul popular prin accentuarea atitudinii naturale românești față de străini.

În discursul public, orice politician român va arăta răspicat, ori doar va lăsa să se înțeleagă faptul că toate problemele Țării și, în special, proasta guvernare sunt generate de străini sau au o legătură directă cu străinii. Așa a fost de când s-a început construcția statului român, ca actor independent pe arena internațională. Ce s-a schimbat în cei o sută și aproape patruzeci de ani au fost doar unele nuanțe și numele străinilor.

În același timp, capitalizând pe aceeași atitudine de delimitare față de străini a publicului românesc, politicianul nostru induce cu intenție ideea că România este complet dependentă de străinătate și că, fără străini, nici românii n-ar putea exista. Ceva de genul: este adevărat că străinii se îmbogățesc pe spinarea românului sărăcit, este adevărat că străinii sunt mai proști decât românii, dar ei sunt mai puternici și numai de ei depinde dacă românului îi va fi mai rău decât îi este în prezent, sau îi va fi ceva mai bine. Așa că, haideți, să ne purtăm frumos și să nu îi supărăm pe străinii ăștia ai noștri! Chiar dacă îi înjurăm pe la spate.

Întrebarea este cât din această atitudine populară, exploatată de politicieni, se regăsește și în relațiile instituționale și formale între România și străintate?

Răspunsul este că, în cea mai mare măsură, România oficială se poartă cu străintătea pe exact același principiu al delimitării negative, cu compensație pshiologică pozitivă. Chiar dacă România este membru al aceleiași familii euro-atlantice, cu drepturi depline în NATO și în Uniunea Europeană. Ceea ce, dacă nu este rău, este cel puțin păgubos.

Ca român care mi-am petrecut ultimul sfert de veac în relații cu străintatea, inclusiv ca reprezentant al unei autorități românești la NATO, vă pot destăinui următoarele.

Nu există nici urmă de reciprocitate în atitudinea străinilor față de români, ori a celorlalte state față de România. Adică, străinii nici nu știu că românii se delimitează de ei negativ și habar nu au că ei ar fi într-o competiție cu românii pe principiul cine este mai bogat sau mai deștept.

Tot ce constată străinii, oficial sau la nivelul opiniei publice, este că românii din România se țin cât mai departe de ei, iar românii veniți permanent în țările lor se integrează foarte repede, până la pierderea identității de român. Cu excepția celor care au ajuns acolo doar ca să fure sau să cerșească, desigur.

Pe vremea când lucram pentru România, până acum mai bine de un deceniu, străinii erau extrem de încântați când descopereau în mine un tip care nu se delimita de ei. Și când zic străini, mă refer nu numai la occidentali, dar și la cei din estul sau din sudul Europei. În faza inițială a contactelor cu străinii, mă preocupam de identificarea punctelor comune din viața noastră sau a țărilor noastre, astfel încât să începem colaborarea de pe poziții comune și egale. Ceea ce ei, străinii, înțelegeau foarte bine, deoarece așa se comportau și între ei.

Astfel am putut avea succes în demersurile mele de promovare a intereselor României. Singura problemă pe care am întâmpinat-o pe atunci a fost că, în Capitală, nu găseam mai niciodată un corespondent de același calibru ca străinul cu care interacționam. Cu câteva excepții, desigur. Dacă ajungeam foarte repede la o comuniune de idei cu străinul, după ce ne asiguraserăm reciproc de faptul că aveam aceleași valori și aceleași interese convergente, acasă procesul era mult mai dificil.

Pe lângă faptul că trebuia să înlătur suspiciunea automată că, dacă mă înțeleg bine cu străinii, atunci, cu siguranță, înseamnă că ăia m-au cumpărat cu totul, traducerea mesajelor din mentalitatea străinătății în cea românească se dovedea, de fiecare dată, deosebit de laborioasă și deschisă oricărui rezultat. Așa că au fost nenumărate cazurile în care deciziile defavorabile României nu au fost luate de străini, ci chiar de românii înșiși, care au plătit astfel tributul delimitării lor negative față de străintate.

Mi-aș fi dorit ca, la o duzină de ani de la intrarea efectivă a României în NATO și la nouă ani de la intrarea ei în Uniunea Europeană, românii și conducătorii lor politici să aibă o cu totul altă atitudine față de străini și străintate. Să înceapă să fie nu numai români, dar și europeni și atlantiști, în același timp.

Dacă am fi fost europeni, n-ar mai fi fost valabil niciun argument de tipul ei și noi. Ei europenii, sau ei germanii, ori francezii, ori ungurii și noi românii. Dacă am fi fost atlantiști, n-ar fi fost posibil curentul anti-americanist din media cea nouă de pe la noi, curent ce se revarsă și în politica românească. Prin anti-americanism înțelegând inclusiv supunerea necritică la indicațiile câte unui funcționar de mâna a șaptea din administrația americană.

Din păcate, mai avem mult până acolo. Asta, dacă vom ajunge vreodată să pornim pe drumul acesta, al integrării euro-atlantice de-adevăratelea. Ca țară, desigur. Altfel, la nivel individual, ne-am integrat de mult, mai ales cei tineri și deștepți, care au plecat de la noi, să se integreze pe acolo, prin străinătate. Și de care ne delimităm, cu înțelepciune românească tradițională.

Apărarea națională neguvernabilă a României

Că domeniul apărării naționale este neguvernabil, în România, se vede cu ochiul liber. Când spunem „neguvernabil”, ne referim la o stare mai nefericită decât cea a proastei guvernări, dar mai bună decât cea a dezastrului.

Iar când spunem că se vede această stare cu ochiul liber, ne gândim că toată lumea vede și știe că, de mai bine de zece ani, bugetele considerate minim necesare pentru funcționarea domeniului apărării naționale au fost menținute la jumătate din cât era nevoie, că managementul domeniului a fost abandonat în mâinile unor incompetenți și incapabili, că legislația privind organizarea și funcționarea domeniului este menținută într-o formă bulversantă, cu prevederi contradictorii și cu goluri imense, că, în întregul domeniu, care excede Ministerul Apărării Naționale, s-a instaurat o cultură a bunului plac, a lipsei de respect pentru regulă și proceduri, că nu există nici cea mai vagă viziune națională privind puterea armată a României, așa cum nu există nicio viziune privind România însăși, că personalul civil și militar este ținut într-o continuă nesiguranță atât în ceea ce privește dezvoltarea profesională personală cât și în ceea ce privește veniturile proprii, și multe altele asemenea.

Dacă lucrurile sunt atât de clare și de evidente, atunci de ce am mai pierde vremea cu discuții despre ele? Plus că soluțiile se regăsesc chiar în formularea problemelor care fac neguvernabilă apărarea națională a României.

Adică, dacă problema este bugetul insuficient, atunci va trebui să dăm mai mulți bani, dacă vrem cu adevărat să rezolvăm această problemă. Sau, dacă legislația este încâlcită și incompletă, haideți să o descâlcim și să o completăm! Ce poate fi mai simplu decât atât?!? Ori, dacă avem o problemă cu incapabilii și incompetenții care guvernează domeniul acesta, ce poate fi mai simplu decât înlocuirea lor cu alții, capabili și competenți, nu-i așa?

Numai că nu este chiar așa. Principala problemă este că neguvernarea apărării naționale nu s-a produs în mod natural, ori nu a picat din cer, ca o ploaie neașteptată, ci a fost indusă cu premeditare, de aceiași oameni de la care se așteaptă acum rezolvarea ei.

Și mai este un aspect deosebit de important, ce trebuie amintit în contextul formulării corecte a problemei. Neguvernarea apărării naționale, datorată subfinanțării cronice, reglementării incoerente și incapacității oamenilor de la cârma ei, produce efectul direct al privării României de acea putere militară necesară pentru ca România să aibă o voce pe scena euro-atlantică. În plus, abandonează România în mâinile aliaților ei din NATO și ale partenerului strategic american, aliați de la care România se așteaptă să primească, aproape gratuit, atâta securitate cât are nevoie pentru a supraviețui ca stat, dar nu atât de multă încât să își poată apăra și promova propriile interese naționale, între care cel mai important este maximizarea bunăstrării tuturor cetățenilor ei.

Cu alte cuvinte, adevărata problemă a neguvernării apărării naționale a României sunt oamenii puși să o guverneze, de la cel ce ocupă funcția de președinte al României, comandant al forțelor armate și președintele Consiliului Suprem de Apărare a Țării și până la cel mai modest parlamentar din comisia de specialitate a camerei din care face parte. Nu ne referim numai la cei de astăzi, ci și toți cei ce, de mai bine de un deceniu încoace, de când am devenit membru cu drepturi depline al Organizaței Tratatului Atlanticului de Nord – NATO, au guvernat acest domeniu până ce l-au făcut neguverabil.

Paradoxal, ne așteptăm ca oamenii ce sunt puși acum să guverneze acest domeniu să îl refacă guvernabil. Desigur, nu dintr-odată. Mai întâi să îl facă prost guvernabil, apoi să îl facă ceva mai bine și, dacă timpul le permite, să ajungă cu el chiar guvernabil de-adevăratelea.

Dar ei nu pot să facă asta. Pentru că, dacă ar fi putut, ar fi făcut-o până acuma, nu-i așa?

Și, atunci, ar trebui să vedem figuri noi pe toată scara ierarhică a guvernării apărării naționale a României.

Nu putem vedea prea curând un nou președinte, pentru că ocupantul actual al funcției de abia a fost ales. Nu are nici măcar un an întreg în scaun. Dar am putea vedea un nou șef al departamentului prezidențial care se ocupă de asta. Unul care să îl asiste pe președinte în trecerea de la neguvernarea la proasta și, apoi, la mai puțin proasta guvernare, dacă nu chiar de la neguvernarea la buna guvernare a apărării naționale.

Am putea vedea însă un premier care să înțeleagă faptul că nu poate guverna România, atâta vreme cât sectorul de apărare națională este neguvernabil. Și care să își aleagă un consilier pe domeniu, deplin înțelegător a ceea ce vorbim noi aici și care să știe și ce să îi spună premierului, ca acesta să înceapă să își îndeplinească atribuțiile de șef al guvernului și de vice-președinte al Consiliului Suprem de Apărare a Țării în sensul reintroducerii bunei guvernări în Armata României.

Același premier ar trebui să își găsească un ministru al apărării naționale capabil și competent. Nu se poate face trecerea de la neguvernare la o cât de câtă guvernare cu un ministru politic sau cu un om de casă, ori cu unul de paie. Este imperios necesar ca omul învestit cu autoritatea guvernării directe a apărării naționale să fie capabil de managementul acestui domeniu.

Ar mai trebui să vedem președinții celor două comisii parlamentare schimbați cu unii capabili să introducă acel control democratic real asupra apărării naționale, exercitat prin legislație și prin autorizări parlamentare, și, mai mult și mai important decât atât, să introducă supravegherea democratică a tututor proceselor majore ale guvernării domeniului.

Nici nu are rost să ne întrebăm dacă vom vedea vreodată asemenea schimbări. Răspunsul evident este că nu, așa ceva nu se va întâmpla în veci. Un argument ar fi că nimeni nu vrea schimbarea, mai ales când cel ce trebuie schimbat este chiar el.

Dar eu mai am un argument.

Acum vreo șapte ani, am primit o comandă să editez o carte despre managementul apărării naționale, pentru o audiență internațională. După un efort de aproape un an de zile, cartea a apărut, în străinătate și în engleză, și, apoi, a fost tradusă în mai multe limbi, fiind foarte bine primită de comunitatea de specialiști în domeniu. De fapt, până astăzi, sunt doar două asemenea cărți scrise în lume, despre acest subiect.

Cum ar putea fi această laudă de sine un argument că nu se va schimba nimic în neguvernarea apărării naționale a României? Pentru următorul motiv. În faza inițială, am cerut comanditarului să îmi dea deplina libertate de a alege autorii capitolelor dintre teoreticienii și practicienii români în domeniul managementului apărării naționale. Numai că nu am găsit nici măcar unul capabil să scrie vreun capitol, pentru o audiență internațională, deși m-am străduit să îl caut.

Așa că, mă întreb, cum ar putea găsi cineva un consilier prezidențial, un consilier de premier, un ministru, ori niște parlamentari competenți și capabili să facă un management al apărării naționale măcar un pic mai guvernabil decât până acum, când eu nu știu să fie, în România, cineva capabil și competent să scrie despre așa ceva, în engleză, pentru un cititor internațional?

Problema Străzii

Într-un mod evident paradoxal, domnul Klaus Iohannis, președintele României, crede că Strada este soluția la problemele sale și acționează ca atare. Asta, pe când Strada a fost, de când este ea, doar problema și niciodată soluția. Acum, în weekend, domnia sa este pe cale să afle că n-a înțeles nimic și că a acționat greșit.

Foto: expressdebanat.ro

Bineînțeles, când scriu Strada, mă refer la protestele de stradă. Sau, după caz, de piață. Proteste care au loc în București, dar și în multe alte locuri din România și care, prin prezența manifestanților, prin lozinci și alte forme vizuale sau auditive, formulează problema foarte serioasă, chiar esențială, a proastei guvernări a Țării în regimul democratic instituit în urmă cu mai bine de un sfert de secol.

Dacă este să ne luăm după acțiunile sale, domnul președinte Iohannis, de capul domniei sale, ori sfătuit de cine îl sfătuiește, pare hotărât să folosească aceste proteste pentru a-și rezolva câteva probleme de serviciu.

Două dintre aceste probleme au o puternică încărcătură personală. Este vorba despre domnii Ponta Victor și Oprea Gabriel. Primul trebuia strivit politic, ca pedeapsă pentru campania imundă pe care a ales să o conducă personal împotriva domnului Iohannis, la alegerile prezidențiale de acum un an. Niciun om normal nu ar putea ierta mizeriile făcute de Ponta, direct sau prin agenții săi, în special cei de la Antena 3. Iar domnul Iohannis nu numai că este normal, dar i-a și promis domnului Ponta că îl va vedea părăsind viața politică într-un mod penibil. Cum s-a și întâmplat. Aparent, la presiunea străzii.

Al doilea este responsabil de umilirea în public a președintelui Iohannis, pe care l-a lăsat să îi anunțe demisia ce o conveniseră împreună, ca apoi să anunțe, la rândul lui, tot public, că s-a răzgândit. Și asta este nimic, în comparație cu umilirea pe care trebuie să o fi simțit domnul președinte în fața aliaților strategici și mai puțin strategici, pe care îi informase, ori înainte să informeze publicul, ori odată cu acesta, că domnul Oprea de la Securitatea națională pleacă. Un asemenea afront nu putea rămâne nesancționat.

Cu siguranță, protestele de stradă au fost pretexte excelente pentru îndepărarea celor doi de la guvernare. La fel s-a întâmplat și acum trei ani, când președintele de atunci a vrut să scape de micuțul Boc de la guvern și a folosit prezența în stradă a câtorva sute de demonstranți împătimiți pentru a-l pune premier pe domnul Ungureanu de la spionii de stat.

De data aceasta, nu președintele României a folosit strada ca pretext, ci președintele partidului de guvernământ, domnul Dragnea. În paranteză fie spus, nici în cazul lui Boc, președintele de atunci nu a acționat ca președinte al României, ci tot ca președinte al partidui de guvernământ, doar că informal, ca să nu spunem ilegal.

S-ar putea ca domnul Iohannis să nu fi prins acest amănunt în interpretarea personală a realității din zilele noastre. Adică, s-ar putea ca domnia sa chiar să creadă că Strada l-a demisionat pe Ponta și, odată cu el, pe Oprea. Și, de aceea, dacă tot e Strada atât de tare, de ce să nu o folosească și el, pe mai departe, s-ar putea să se fi gândit domnia sa.

Este acum momentul să spunem câteva cuvinte despre această Stradă. E absurd să credem că protestele din zilele acestea, care însumează zeci de mii de oameni, pot fi organizate subversiv de cine știe cine. În toată această democrație românească, am văzut suficient de multe strădanii de a strânge lumea în Stradă. Partidele și organizațiile interesate au cheltuit sume enorme pentru asta. Au adus oamenii cu autobuzele de pe unde i-au găsit disponibili să manifesteze pentru zece lei. Au mobilizat sute de activiști proprii, au emis chemări la televizor și în rețelele de socializare online, au sponsorizat echipe de fotbal pentru a folosi galeriile acestora în demonstrațiile proprii și altele asemenea. Iar rezultatul a fost că, în cele mai reușite cazuri, au strâns cam vreo zece la sută din câți au ieșit în Stradă, în aceste zile.

Nu este nici cea mai mică îndoială că cei de acum, mulți și cinstiți, sunt expresia nemulțumirilor reale, nemanipulate, ale publicului românesc, față de orice guvernant, din orice perioadă post-decembristă.

Dar, la fel de absurd ar fi să credem că cine își face o meserie din manipularea maselor ar sta deoparte și nu ar încerca să obțină un profit maxim de pe urma zecilor de mii de demonstranți, ieșiți spontan în stradă. Și mă refer aici atât la politicieni, cât și la alte „strucruri” de stat sau particulare, care asta fac. Manipulează publicul. Uneori chiar în folosul acestui public, după principiul că publicul e prost, nu știe ce vrea, așa că trebuie să îi spunem noi, dăștepții.

Se pare că domnul Iohannis vrea să facă și domnia sa parte dintre acești dăștepți. Însă, cum spuneam, ar trebui să știe că Strada este doar problema, eventual pretextul, dar niciodată soluția.

Pentru cei cu o cultură suficient de generală pentru a cuprinde și acest subiect, reamintesc faptul că guvernarea din Stradă sau din Piață s-a mai practicat, în istoria omenirii. Lăsăm la o parte parabola biblică a condamnării lui Iisus de mulțimea cetățenilor evrei, adunată în piața din fața palatului guvernatorului roman al Iudeei, care ne arată ce decizii poate lua o mulțime. În ultimul deceniu al secolului al XVIII-lea, o bună parte a guvernării Revoluției franceze s-a făcut sub presiunea Străzii, care l-a impus pe celebrul Danton, ca, apoi, să îl abandoneze. Și atunci, deciziile Pieții au fost catastrofale, atât la nivel individual, cât și pentru tânăra republică.

Nu îl putem bănui pe domnul Iohannis că i-a studiat pe Danton sau Robespierre, cu scopul de le aplica metodele de guvernare prin intermediul Străzii, ori că l-a luat drept model pe Pilat din Pont. Dar ar fi bine să facă un studiu al acestor personaje, dacă mai are timp, pentru a le evita greșelile strategice în folosirea publicului stradal ca unealtă de guvernare.

Lecția cea mai scurtă, dar cea mai importantă, este că Strada trebuie ascultată, ca să aflăm ce probleme are, dar nu trebuie pusă să își rezolve tot ea aceste probleme, pentru simplul fapt că nu poate. Cum nu a putut niciodată. Nicăieri.

Singura șansă pe care o mai are domnul Iohannis este ca Strada însăși să îl respingă. Să îl lase să guverneze de la Palatul Cotroceni și nu din Piața Universității, unde a promis că vine, inopinat, dar, se pare, numai după ce i se va construi o scenă.

Dacă nu îi va da Strada această șansă și se va plia pe atitudinea președintelui de a „fraterniza” cu demonstranții bucureșteni, așa cum a făcut-o prin intermediul ciudaților care s-au dus ieri la Cotroceni, să își facă selfie-uri cu președintele României, atunci măcar să îi reamintim domnului Iohannis morala franceză că orice revoluție își devorează fiii.

Cartoful fierbinte al guvernării României

Cartoful este o legumă amerindiană. Ne putem imagina cu ușurință un grup de coloniști anglofoni, într-o seară rece de toamnă, în jurul unui foc aprins în larga prerie, punând la copt câțiva cartofi tocmai scoși dintr-un cuib descoperit în apropierea locului de popas. Din păcate, coloniștii sunt mai mulți decât cartofii. Așa că unul dintre ei nu mai are răbdare până ce toți cartofii vor fi copți și, apoi, vor fi împărțiți frățește și ia un cartof întreg din jarul focului de tabără.

Foto: 123rf.com

Cartoful e fierbinte. Nici nu îl poate ține în mână, de fierbinte ce este, d-apoi să îl mănânce. Dar nici nu îl poate lăsa jos, că l-ar lua altcineva. Ciudată situație, nu-i așa?

Și, atunci, inventează expresia hot potato, care a devenit parte a culturii occidentale, numind acea situație stranie, în care ai putea câștiga, dacă ai tăria sau răbdarea să înduri, ori te-ai putea arde, dar ai putea să și pierzi, dacă încerci să ieși din ea, prin renunțare.

De aceea zic eu că, în momentul acesta istoric, când avem un guvern demisionar, avem consultări pentru formarea unui nou guvern, avem propuneri de alegeri anticipate și mai avem și o imensă nemulțumire populară față de modul execrabil în care a fost guvernată România până astăzi, toți guvernanții, de la președinte și până la membrul cel mai din urmă al celui mai insignifiant partid parlamentar, se poartă cu guvernarea României ca și cu un cartof fierbinte.

Adică, pentru guvernantul român, obținerea puterii executive i-ar ostoi foamea, în detrimentul celorlalți, rămași în afara guvernului, dar nu acum, când guvernarea este atât de fierbinte încât îl arde rău de tot. În același timp, n-ar lăsa-o din mână, că s-ar putea să o ia altul și să rămână el flămând de nu se poate spune.

Foarte repede, să vedem ce e atât de fierbinte în guvernarea României.

Cel mai tare și mai tare arde că bugetul pe anul viitor nu este, deși legea lui ar fi trebuit deja discutată și votată în Parlament. Vorbim aici de un buget special, cu o puternică încărcătură politică, care va trebui să reflecte toate schimbările majore în fiscalitatea națională, făcute de Guvernul Ponta, în contrazicere cu foarte mulți comentatori specializați în domeniu, din țară și din străinătate. Principala lor critică a fost că nu se știe de unde se vor lua banii pentru toate acele schimbări. Firesc, răspunsul poate fi dat doar de legea bugetului. Care lege nici măcar nu e scrisă. Și e treaba guvernului să o scrie, dar preferă să nu o facă, pentru că nu știe nimeni de unde se vor lua banii ăia mulți, pentru multele schimbări fiscale. Ca să nu mai vorbim de proiecte naționale, de care niciun guvernant nu vrea să audă, decât dacă poate să îi dea vreun contract și verișorului primar din partea soției.

Apoi, mai arde foarte tare situația de securitate din regiune, din apropierea regiunii și chiar de mai departe. Cu o legislație incompletă, incoerentă și imposibil de aplicat, cu bugetele de apărare din ultimul deceniu reduse la jumătate față de cerințele minime, cu șefi politici și cu comandanți incompetenți, puși în funcții doar pentru a servi exclusiv interese de casă sau de partid, dar, în același timp, fără nicio viziune strategică, fără nicio voce națională în concertul puterilor aliate din zona euro-atlantică și fără nicio perspectivă de îndreptare a lucrurilor, niciun politician cu mintea acasă nu s-ar apuca să guverneze domeniul securității și apărării naționale a României. Și asta, pentru că s-ar vedea imediat că domeniul acesta este neguvernabil, în sensul că nu are cum să producă bunul public specific lui. Dacă situația internațională critică s-ar revărsa și peste România, sau, mai precis, când situația asta se va revărsa, toată vina pentru neguvernarea lui va reveni celui în funcție la acea dată.

Mai este extrem de fierbinte presiunea internațională, în special americană, pusă pe România, pentru inițierea primilor pași concreți în eradicarea corupției endemice și instituționalizate, ce domnește pe la noi. Atât de fierbine este această presiune, că nici nu mai merită să furi din banul public așa cum au furat toți de până acum. Este drept că merită să plătești cu câteva zile de pușcărie preventivă dobândirea zecilor și sutelor de milioane de euro, pe care să le cheltuiești apoi în tihnă. Dar banii de furat sunt tot mai puțini, iar de împrumutat, ca să ai de unde să furi, este tot mai greu. Așa că, mai bine să stăm deoparte, pare a zice politicianul român. Dar nu prea deoparte, că nu trebuie să îi lăsăm pe ceilalți să ne ia locul.

Zilele astea a început să fiarbă, de fierbinte ce s-a făcut, și opinia publică națională. Deși organele abilitate ale statului încearcă, prin mijloacele lor specifice, să controleze această fierbere, ca nu cumva să dea în foc, tot nu este de colea să te apuci să guvernezi în asemenea condiții. Că doar avem exemplul Guvernului Ungureanu, care, în 2012, a venit exact în astfel de condiții și nu a ținut nici trei luni.

Și mai sunt și alte zone fierbinți ale cartofului numit Guvernul României, cum ar fi sănătatea, educația, cultura sau infrastructura.

Așa cum am spus, parabola cartofului fierbine implică și pericolul de a-l pierde, dacă îi dai drumul din mână. Aplicarea acestui aspect la guvernarea noastră înseamnă că nimeni nu va vrea să renunțe la puterea executivă, ca să nu mai vorbim de cea legislativă, care este mult mai confortabilă și mai plăcută. Și, atunci, cât timp ține fierbințeala asta, ne așteptăm ca fiecare să joace cartoful pe degete, dar fără să îi dea drumul.

Adică, nici gând de a-i lăsa pe alții să guverneze. Oricine va fi în guvern va întâmpina o rezistență acerbă în Parlament, va avea pe capul lui o presă de propagandă deosebit de ostilă, totul până la căderea lui, după care se va relua ciclul, cu grijă să nu existe posibilitatea alegerilor anticipate, prin imposibilitatea formării guvernului din două încercări.

Desigur, toate aceste fierbințeli s-ar răci imediat sau destul de repede, printr-o bună guvernare. Dar cine să o facă? Cu siguranță nu actualii guvernanți, de la putere sau din opoziție. Iar alții nu sunt lăsați să vină, pentru că așa cere regula cartofului fierbinte.