Oglindă oglinjoară

În stilul atât de penibil românesc, cel puțin o publicație a anunțat „știrea” că „presa germană” a lansat un „atac dur” la adresa președintelui Klaus Iohannis. De ce este penibil acest stil? Pentru că, în non-penibil, ce zice o gazetă despre cineva nu are cum să fie vreodată vreo știre. De aia.

Foto: spiegel.de

Altfel, „presa germană” se reduce la un articol din ediția online a gazetei săptămânale Der Spiegel, iar „atacul dur” al acestei „prese” se reduce, la rândul lui, la exprimarea nemulțumirii autorului articolului că de ce i-a luat președintele Românei ordinul național Steaua României fostului decorat Tokes Laslo, pe motiv că acesta aduce deservicii României.

Nu este mai puțin adevărat că, în totală lipsă de argumente de ce nu ar fi trebuit ca România să îi retragă lui Tokes Steaua României, omul care a scris articolul îi aduce președintelui Iohannis și câteva acuze, foarte populare printre români, de altfel. Așa aflăm din articol, ca și când noi nu am ști deja, că domnul președinte mai mult tace, că a pierdut un proces cu o casă ce îi aducea venituri frumoase din chirie, că a promulgat cel puțin o lege ce a fost, ulterior, declarată neconstituțională, sau că s-a „raliat” cu trustul de presă al condamnatului Voiculescu, pierzând 20.000 de like-uri pe facebook pentru asta și replicând că a „primit mesajul”.

De menționat, în context, că articolul este evident propagandistic și părtinitor, că este scris la comandă și sângaci, că Spiegel Online i-a întrebat doar pe Tismăneanu și pe Tokes despre povestea asta cu retragerea, că autorul are „texte” de tipul „revoltă printre intelectualii și activiștii români”, apropo de confiscarea decorației, menționând însă doar „Societatea Timișoara” ca intelectuală și activistă și altele asemenea.

Și, totuși, articolul are meritul că aduce în discuție incapacitatea de comunicare a președintelui Klaus Iohannis și a Administrației sale. Concret, pe lângă menționarea tăcerilor prezidențiale, vizibile mai ales atunci când toată lumea așteaptă o reacție sau o poziție firească din partea ocupantului fotoliului din Palatul Cotroceni, articolul observă cu justețe că domnul Iohannis ne vorbește doar pe facebook.

Ce nu ne spune articolul, dar noi știm, este că nici în mediul virtual președintele nu este mai breaz în comunicare. Administrației sale i-au trebuit 20 de luni ca să scoată un nou site, care este doar demodat și superficial, spre deosebire de cel pe care l-a înlocuit, ce era de-a dreptul primitiv, după chipul și înfățișarea președinților pe care i-a deservit.

Nu cunosc motivația pentru care președintele a ales să nu comunice cu Lumea. Nici măcar cu propriul său electorat, altul decât cel facebook-ist. Să ne aducem totuși aminte de principiul că, și atunci când nu este făcută deliberat, comunicarea publică oricum se întâmplă. Adică, chiar când nu ne spune președintele nimic despre ce face sau ce gândește domnia sa, noi, publicul, oricum ne dăm cu părerea despre ce credem noi că face și gândește președintele care nu ne spune nimic.

De exemplu, când președintele tace și nu are nici vreun purtător de cuvânt care să vorbească în locul domniei sale, noi ne închipuim că președintele fie se izolează de noi în mod deliberat, fie este izolat de noi, publicul, de către cei ce îl asistă să conducă Țara.

Și, atunci, noi începem să speculăm. Mai ales asupra motivelor care îl determină fie să se izoleze voluntar, fie să se lase izolat de alții. Dacă luăm în considerare faptul că domnul Klaus Iohannis știe că nu face bine să tacă, personal sau prin comunicatorii din jurul său, pe care, dacă îi are, noi nu îi știm, rămâne să deducem că este mai ieftin să tacă decât să vobească. Sau, invers, costul comunicării este, în cazul Iohannis, mult mai mare decât costurile tăcerii sale. Asta, în cazul unui comportament rațional din partea sa și a Administrației ce îl înconjoară.

Alternativa că nu ar ști că este rău pentru el și pentru noi, ca să nu mai vorbesc de cât de rău este pentru România, să tacă, iese din discuție. Pentru că, chiar dacă nu se uită la ce scriu eu și alții care îl tot criticăm cetățenește pentru aceste tăceri, măcar află din „presa germană” că nu e bine ce face. Mai ales când această „presă germană” apare în limba sa maternă și sub forma unei oglinzi, în care să se vadă nu numai așa cum este, dar și cum îl văd ceilalți. Cei care l-au ales și cei care nu.

---

[i] Spiegel = oglindă