Răsplata si pedeapsa

Este în firea omului să vadă și să audă cu precădere ceea ce l-ar încânta să vadă și să audă, să înțeleagă doar ceea ce este confortabil să înțeleagă și să creadă exclusiv ceea ce îi face bine să creadă. Desigur, oamenii deschiși la minte văd și aud orice, fără să filtreze ceea ce văd și aud după preferințe prestabilite.

Iar cercetătorii, atât cei științifici, cât și cei ezoterici, caută să vadă și să audă dincolo de simțuri, prin diferite metode de investigare extrasenzoriale. Instrumentale sau mentale. Așa cum și gânditorii se străduiesc să înțeleagă mai multe, încluzând chiar și ceea ce i-ar scoate din confortul propriei înțelegeri despre sine, despre lume și despre orice.

Doar credincioșii vor crede întotdeauna exclusiv ceea ce le-ar face bine să creadă. Chiar și atunci când vine vorba despre răsplată sau despre pedeapsă. În lumea asta ori în lumea de apoi.

Plecând de la aceste observații de bun simț, putem să mergem pe un drum al comentariilor despre domnia legii.

Când zicem legea, ne gândim și la legea divină, la instrucțiunile primare sau chiar primordiale, date de Dumnezeu creației sale macro și micro universale, alături de poruncile date oamenilor, dar și la legile, regulile, normele pe care oamenii le-au instituit între oameni.

Să discutăm ipoteza că ajungem la o răscruce, unde drumul se bifurcă. Cei care acceptă domnia legii o iau într-o parte, cei ce se răzvrătesc și nesocotesc, ori chiar încalcă legea, o iau pe alt drum.

Doar că, în afara legilor omenești, cele scrise și promulgate, această răscruce nu este identificată ca atare de toată lumea. Cei care văd și aud doar ceea ce vor ei să vadă și să audă, cei care nu se omoară cu înțelesul adevărului, cei care cred doar ceea ce le convine să creadă ne vor spune că această răscruce este moartea însăși. Că cei care fac rău o vor lua pe drumul pedepsei după moarte, ajungând în Iad. Adică, răscrucea asta ar fi faimosul Purgatoriu biblic. De unde, cei care fac bine în viață o vor lua pe drumul spre Rai.

Dar sunt mulți oameni care ar vrea să se uite mai bine înainte de a spune unde este această răscruce. Deoarece ipoteza ca răscrucea asta să fie în timpul vieții noastre nu este o ipoteză lipsită de merite.

Am putea specula, la fel de bine ca și în speculația despre moartea ca răscruce, că de fiecare dată când facem bine o luăm pe un alt drum în viață. Tot așa cum ni se întâmplă și de fiecare dată când facem rău să o luăm pe alt drum în viață. Asta, independent de faptul că se răspândește în afara noastră vestea că am făcut bine ori rău și, evident, independent de recompensa ori de pedeapsa pe care o primim de pe urma faptei noastre. Bune sau rele.

Nu avem de unde să știm cu siguranță cum este cu răscrucea morții. Cu Purgatoriul. Putem să îi ascultăm pe prooroci, pe inițiați, pe sfinții dintre noi. Putem să îi ascultăm pe părinții spirituali, păstrători ai tainelor divine, încredințate lor din generație de clerici în generație de clerici. Dar vedem cu ochiul liber că nu este o unitate reală de opinii pe subiectul acesta. Ba, mai mult, îl avem de vreun an-doi pe însuși urmașul Sfântului Petru în scaunul papal care inferează că Dumnezeu, iubitor de oameni fiind, nu ar fi putut zidi Purgatoriul, deci nici Iadul, atâta timp cât a zidit Lumea Lui și a noastră cu cărămizile iubirii. Deci, nu e nimic cert. Sigur. Decât în măsura în care suntem gata să credem. Fără să cercetăm.

Iar când cercetăm, despre moarte și, mai ales, despre după moarte nu avem date. De niciun fel.

Avem însă date statistice despre răscrucile de bine sau de rău din timpul vieții noastre. Putem număra de câte ori, atunci când am încălcat o lege a fizicii, a biologiei, a cosmosului, am și fost imediat pedepsiți. Și de câte ori am scăpat nepedepsiți. Mai putem număra de câte ori viața noastră a luat-o pe un alt drum, în urma respectării unei norme, unei legități sociale sau economice, ori în urma încălcării ei. Dacă, statistic, ne iese că în opt cazuri din zece am fost sancționați ori răsplătiți de așa-zisa soartă, atunci putem concluziona, pentru noi înșine, că este practic sigură prezența răscrucilor de drum în orice moment al vieții noastre, când facem bine sau când facem rău. Dacă măsurătoarea statistică nu ne spune asta, atunci înseamnă că investigația statistică este neconcludentă.

Mai putem însă găsi unele indicii și în religie. De exemplu, în faimosul pasaj biblic din Evanghelia după Matei, cel cu fericirile, aflăm că recompensa cu Regatul Ceresc este instantanee (Matei, 5.3 și 5.10), pe când celelalte recompense sunt în viitor. Nu neapărat după moarte, dar în viitor (Matei, 5.4 – 5.9). Să notăm cu atenție că Matei ne lasă o „fericire” specială pentru cei cu respect neabătut față de lege: Matei, 5.10: „Fericiți cei prigoniți pentru dreptate, căci a lor este împărăția cerurilor”.

Desigur, chiar și așa sumară, o asemenea discuție naște dileme.

De exemplu, nu știm dacă recompensa pentru binele și pedeapsa pentru răul făcut sunt naturale, fac parte din legile naturii, din instrucțiunile primordiale ale Creatorului, ori sunt intermediate de ceva anume? Cum ar fi de un judecător, de un evaluator inefabil? Avem dilema asta deoarece nu întotdeauna când facem bine suntem recompensați automat. Și mai și scăpăm uneori fără să fim pedepsiți, atunci când facem rău. În același mod în care nici acceptarea domniei legii omenești, nici încălcarea legii nu duc automat la recompense ori pedepse, ci doar intermediat, atunci când ceilalți oameni află că am făcut noi un bine ori ceva rău. Și ne judecă. După care ne răsplătesc sau ne condamnă. Sau le rămânem indiferenți.

Dar dilema care îmi place mie cel mai mult este: oare noi chiar știm care sunt toate legile primordiale, pentru a le respecta și a beneficia de pe urma respectării lor, precum și pentru a ne abține de la a le încălca? Sau multe dintre drumurile desfundate, dificile, chiar periculoase pe care o ia uneori viața noastră s-au deschis tocmai pentru că am ignorat existența vreunei legi naturale nespuse, necercetate și, deci, necunoscute?

Așa cum ignorarea existenței altor legi naturale încă nedescoperite, încă neînțelese, sau chiar nerelevate poate însemna una sau mai multe oportunități pierdute de a face bine ceea ce facem. Cu noi, cu viața noastră.

Varză academică cu pretentii miciuriniste de baobab

În a doua parte a lunii februarie 2017, a fost publicat cel de-al treilea volum, partea a doua, din Strategia de dezvoltare a României în următorii douăzeci de ani. Autorul fiind Academia Română. Reacțiile imediate și personalizate au fost favorabile. Câțiva comentatori avizați au fost impresionați de statisticile publicate odată cu documentul, statistici care arată unde suntem noi, românii, înainte de implementarea acestei strategii. Cu oamenii din România, cu infrastructura noastră, cu cultura, cu civilizația, cu economia. Macro și micro economia. Alți comentatori au ajuns imediat la concluzia că o asemenea producție academică trebuie neapărat să ajungă pe masa de lucru a comisiei prezidențiale care elaborează, zilele acestea, „proiectul de țară”. Mai mulți formatori de opinie online și jurnaliști activi în rețelele de socializare preferate de români au publicat ceea ce au considerat ei că este știre din rapotul deosebit de stufos, de 930 de pagini, al Academiei Române.

În ceea ce mă privește, primul exercițiu pe care l-am făcut, privitor la această strategie academică de dezvoltare națională, a fost cel de stabilire a credibilității. Asta, deoarece simpla publicare a ei sub egida Academiei Române nu este niciodată suficientă pentru credibilizare, în afara oricărei preluări critice.

Am eliminat din start credibilizarea prin autori. Adică, am refuzat să fac exercițiul de a vedea cine sunt autorii și cât de credibili sunt ei că ar putea elabora un raport coerent, în urma unei activități proprii de cercetare științifică rezonabilă, activitate bazată pe capacitatea lor dovedită că pot face așa ceva. Respectiv să cerceteze și să raporteze ce au aflat din cercetarea lor. De ce? Simplu. În momentul de față, întreaga lume academică românescă este compromisă, din punct de vedere al probității profesionale.

Nu numai că sunt enorm de multe cazurile nominale de academicieni, de profesori universitari, de doctori în științe și de ocupanți ai funcțiilor de decizie din lumea academică acuzați și dovediți de plagiate, de impostură revoltătoare, de incapacitate de gândire teoretică independentă. Dar și majoritatea dintre academicieni, dintre profesorii universitari și dintre ocupanții funcțiilor de decizie din lumea academică se dovedesc indiferenți sau chiar în stare de negare că prezența printre ei a impostorilor, a plagiatorilor ar fi o problemă. Ceea ce, dacă nu îi face părtași la impostură, la furtul intelectual, îi face toleranți la așa ceva. Situație evident descalificantă. În proporție de masă.

Așa că, până la restabilirea unei scale a valorilor academice reale în România, până la curățirea mediului universitar, de cercetare științifică și chiar curățirea Academiei Române însăși de impostori, de infractori intelectuali și de neaveniți cu pretenții de prestigiu nemeritat, eu, cel puțin, nu pot introduce criteriul credibilității numelui în nicio întreprindere de evaluare a credibilității unei activități de cercetare academică și de raportare a rezultatelor ei.

Asta nu înseamnă că nu am la îndemână alte criterii și instrumente de stabilire a credibilității acestei strategii de dezvoltare. Am așa ceva la îndemână. Astfel, m-am uitat la următorii indicatori de credibilitate: (a) acuratețea datelor procesate/cercetate,(b) metodologia de procesare a datelor, (c) compararea concluziilor prin procedeul dual al reluării procesului de cercetare științifică așa cum a fost el făcut de autori și așa cum l-aș fi făcut eu, cu aceleași date, dar cu o altă metodologie. Fie o metodologie personală veficată și rodată, fie cu o metodolgie consacrată în alte școli de gândire.

În plus, m-am plasat într-o postură de peer reviewer, în sensul că mi-am arogat, doar pentru acest exercițiu al stabilirii credibilității, competențe similare autorilor cercetării și raportului. Ceea ce a făcut să mă limitez doar la subiectele materiei cu care sunt familiarizat, dacă nu sunt chiar expert în ele, din totalul materiilor și domeniilor acoperite de Academia Română în strategia ei.

Adică, m-am uitat la educație, la cultură, la societatea cunoașterii și la poziționarea regională și globală a României. În toate aceste subiecte, în ultimii 15 ani, am avut contribuții teoretice personale, am dezvoltat metode noi, verificate și am construit modele teoretice de descriere a domeniului și de proiecție a alternativelor de dezvoltare. Asta, pe lângă studierea producției unor școli de gândire cu valoare confirmată. Din întreaga Lume.

Concluziile mele sunt că Strategia de dezvoltare a României, producție a Academiei Române, are o credibilitate modestă.

În domeniile verificate, s-au folosit date disparate, din surse diferite și necorelate.

Fiecare colectiv a avut totala libertate să își organizeze munca așa cum a crezut de cuviință. Și-a ales metodologia fără restricții, dar și fără coordonare. Și nu au găsit niciunii de cuviință să facă transparentă această metodologie, ca reper de credibilizare a rezultatelor muncii lor. Ca urmare, în toate proiectele sunt vizibile confuzii metodologice între aprecierile de stare curentă calitative și cele cantitative, între premise și oportunități, între tendințe generale și năzuințe declarate, între ținte cantitative și obiective calitative.

Propunerile de scenarii nu au acoperire în posibilități studiate și măsurate, în resurse de toate naturile, în realizarea unor condiții obligatorii pentru aplicarea prevederilor din scenarii.

În discuțiile despre instituționalizarea dezvoltării din această strategie, nu am regăsit nici măcar unul dintre principiile și criteriile pe care le-am folosit, împreună cu ceilalți autori, atunci când am scris și publicat lucrări despre edificarea instituțiilor.

Desigur, aceste concluzii nu sunt definitive. Așa cum nici strategia de dezvoltare nu este definitivă. Trebuie spus că volumul studiat este al patrulea, în ultimii doi ani. În fiecare volum se reiau exact aceleași proiecte, pe diferite etape de dezvoltare a lor. Ceea ce am descoperit acum, la volumul 3, partea a doua, puteam vedea încă de la volumul întâi, publicat în 2015. Dar, asta nu înseamnă că, pe viitor, colectivele nu vor evolua, iar munca lor nu se va canaliza pe procedee consacrate de colectare, prelucrare a datelor și de elaborare a predicțiilor.

Până atunci, însă, impresia generală pe care mi-a dat-o această strategie, în domeniile pe care le-am citit, este că am avut în mâini o simplă varză. Pe alocuri înfoiată, pe alocuri îndesată. Dar cu multe probleme. De date, metodologice și conceptuale. Astfel încât este exclus ca din această legumă să răsară vreodată vreun baobab. Falnic și locuibil.

Am să dau aici un mic exemplu de ceea ce am găsit, atunci când am căutat elemente de credibilizare a strategiei. Cu câțiva ani în urmă, m-am ocupat de un subiect intitulat civilizația apei curente în România. Așa că eram familiarizat cu acest subiect și l-am căutat în strategia de dezvoltare. Iată ce am găsit.

Despre apa curentă aflăm în capitolul dedicat calității vieții, starea rurală. Unde sunt prelucrate datele Institutului Național de Statistică, care arată că, în 2015, 78 la sută dintre comune au apă curentă (o creștere de 30 la sută în 15 ani) și 29 la sută au și canalizare (o creștere de 15 la sută în 15 ani) (p.453).

Ce fac strategii noștri cu informația asta? Nu știm până la capitolul dedicat societății cunoașterii, unde, la Anexa 2.4, aflăm că strategia ar propune, într-un scenariu optimist, ca, pe termeni mediu, de zece ani, să se ajungă ca, din toată populația României, 80 la sută să aibă apă curentă și canalizare. Iar pe termen de douăzeci de ani, toată lumea să fie cu apă curentă și canalizare. Ceea ce ar însemna o creștere de doar 2 la sută în zece ani pentru apa curentă, dar o creștere de peste 50 la sută la canalizare, în aceeași perioadă. După care, în alți zece ani, să se realizeze o creștere de 20 la sută și la apa curentă, și la canalizare (p.722).

Pentru a se înlătura vreo confuzie sau vreo impresie de varză metodologică, să menționăm că tema societății cunoașterii a fost abordată de cercetători în mod holistic. Adică, s-au uitat la toate celelale colective și la munca lor, atunci când au cercetat ei chestia asta. Așa că putem presupune că au luat datele de la calitatea vieții rurale și le-au extrapolat la întreaga țară și în contextul realizării unei infrastructuri de bandă largă pentru accesul la cunoaștere prin intermediul internetului.

În exemplul ăsta, însă, prelucrarea datelor este superficială, dacă nu deficitară de-a dreptul. Pentru a avea o oarecare coerență, privind creșterea estimată de introducere a civilizației apei curente și canalizării, ar trebui să presupunem, deși cercetătorii nu ne precizează așa ceva, că localitățile urbane ar fi deja în întregime cu apă curentă și canalizare. Ceea ce nu este adevărat. Pentru că, doar în Sectorul 2 al Capitalei se laudă primarii cu săparea de fântâni și cu cișmele noi. Adică, aflăm din declarațiile politice că o bună parte a populației sectorului trăiește fără apă curentă și canalizare. Și, atunci, care ar fi totuși posibilitatea ca, în zece ani, opt din zece români să aibă și apă curentă în casă, și canalizare pe unde să o evacueze după ce o uzează? Nu știm. Așa cum nu știm nici pe ce date s-au bazat autorii scenariilor anexate temei societății cunoașterii, nici care a fost metodologia de proiectare a unui obiectiv ca acesta. Cel al civilizației apei curente.

Să mai notăm că subiectul apei în general apare în cu totul altă parte, respectiv la resursele naturale. Unde se discută procentul de populație fără acces la apă de toaletă în interiorul locuințelor. Și unde sunt folosite datele Eurostat, care arată că peste 30 la sută din români nu au așa ceva. Adică, nu au baie, duș și toaletă în casele lor (p.47). Scenariile de dezvoltare a apei propun ca, în 20 de ani, să se reducă populația fără apă de toaletă la 2,4 la sută (p.52). Adică, să se atingă în România, în 2038, media europeană din 2015. Să ne aducem însă aminte că cei de la societatea cunoașterii propuneau ca nimeni să nu mai fie privat de apă de toaletă 20 de ani de acum înainte (p.722).

Toate aste dorințe de mai bine, privind civilizația apei curente, ar presupune o strategie națională, pe termen de 20 de ani, de canalizare completă a României. Simultană cu o altă strategie, de conectare a tuturor românilor la apa curentă. Iar aceste două strategii ar trebui puse sub umbrela unei strategii de introducere a civilizației apei curente în mentalul colectiv românesc.

Aceste trei strategii nu se regăsesc în strategia de dezvoltare a României. Probabil pentru că subiectul a fost diluat în prea multe colective distincte de cercetare, care au folosit date din surse diferite sau neprecizate, au aplicat metodologii neclare, au efectuat proiecții fără parametrii de control și au lansat scenarii fără justificare în resurse financiare, ori de timp, sau de educație și civilizare.

Unde stăm cu războiul?

Zilele acestea are loc, la Munchen, Conferința de Securitate, care reunește anual vocile cele mai credibile în domeniul complex al relațiilor de putere, relații ce guvernează pacea și războiul în diferitele regiuni ale Planetei Terra și chiar la nivel global. La această conferință, România nu are nicio contribuție. Deși este prezentă, în sală. Ceea ce ne plasează pe noi, publicul românesc, în rolul de spectatori. Și ai discuțiilor despre, și ai situației de securitate ca atare.

Ce vedem din acest loc rezervat în sala de spectacol?

Foto: Blue Men Group, Las Vegas, Nevada, SUA

De la stânga la dreapta, îl vedem pe noul președinte american, domnul Donald J. Trump, cum vorbește nonșalant fie despre apropierea și încălzirea relațiilor dintre Statele Unite ale Americii și Federația Rusă, fie despre un „holocaust nuclear cum nu este altul.” După care, își trimite la Munchen vice-președintele, precum și secretarii de stat și al apărării, care să vorbească despre o politică de securitate americană responsabilă și coerentă, în folosul întregii comunități euro-atlantice de state aliate și partenere.

Vedem o Mare Britanie depersonalizată, în sensul că personalitățile care îi imprimă un mers individualizat sunt suficient de slabe, de comice și de necredibile încât să nu le putem asocia numele cu politica de stat. Ca urmare, britanicii apelează la ce știu ei că funcționează mai bine la ei, respectiv la domnia legii și la democrația reprezentativă, care să îi ghideze în poziționarea lor viitoare față de Europa și față de America, între care se află și geografic, dar și politic. Apel ce dă mult mai multă coerență gesturilor strategice făcute de insulari, între care gesturi se singularizează faimosul Brexit. Pe care trebuie să îl așteptăm să se întâmple, înainte de a vedea ce consecințe va aduce pentru securitatea noastră, a Occidentului.

Apoi vedem, oarecum în centru, câteva state europene care și-au constituit o poziție privilegiată în Lumea Occidentală, fie prin contribuții economice, fie prin tradiție și istorie, fie prin poziționare geografică. Dar, mai ales, printr-o influență specială în afacerile comunitare și aliate. Distingem din corul acestor state Belgia, Danemarca, Franța, Germania, Luxembourg, Olanda, state care încasează beneficii serioase din faptul că sunt membre ale Uniunii Europene și ale NATO.  Și care ar vrea să facă asta și de acum înainte, deși conservatorismul lor este nejustificat de mersul vremurilor.

La dreapta lor, dar tot în centrul continentului european, vedem statele re-occidentalizate, în ultimul sfert de veac. Între care ar fi trebuit să fim și noi, românii, dacă nu ne-am afla în rolul de spectatori. Un cor cu voci uneori stridente, dar fără un dirijor. Dintre ele, Polonia se remarcă nu numai prin vigurozitate, dar și prin mărimea rolului pe care și-l asumă. Doar pentru sine. Arătând o oarecare condescendență de a accepta ca și alte state, mai modeste, să îi stea în preajmă. Deja, în partitura lor se poate auzi ușor un cântec ca un murmur de război. Mai precis, un cântec despre teama că războiul e aproape. Și că ele, coristele, nu sunt încă pregătite să îl câștige.

Aceste țări, dacă se uită fie peste granița lor de la dreapta, fie își aruncă privirea încă o graniță mai încolo, mai spre est, dau de Federația Rusă. Adică, statul care, acum nouă ani, era în cea mai bună formă de cooperare de securitate cu restul continentului posibilă. În aprilie 2008, președintele Rusiei, domnul Vladimir Vladimirovici Putin, lua prânzul la aceeași masă cu președintele Americii, domnul George W. Bush. În cadrul Summit-ului NATO de la București, România.

În afară de atmosfera prietenoasă, Summit-ul NATO i-a oferit Rusiei două daruri. Unul a fost un cadou formal, prin decizia luată concensual ca NATO să amâne pracursul de integrare în Alianță a Georgiei și Ucrainei. Ceea ce instituționaliza continuarea plasării acestor două state europene, independente și suverane, dar foste state republici unionale sovietice, sub influența strategică rusească. Iar celălalt cadou a fost unul informal, prin care Rusia afla că Occidentul nu va merge la război pentru niciunul dintre aceste două state. Dacă, cumva, vor fi invadate.

Astfel încât, câteva luni mai târziu, în același an 2008, Federația Rusă invada militar Georgia. Din aer, pe mare și pe uscat. Iar, șase ani mai târziu, anexa un teritoriu aparținând de drept Ucrainei suverane, respectiv Peninsula Crimeea. Și instrumenta un război civil, de separare a altor teritorii aparținând legal Ucrainei. Pe la mijlocul intervalului de timp între aceste două agresiuni, Federația Rusă a emis documentele sale de politică de securitate națională, în care, progresiv, a indicat Vestul și, explicit, NATO ca fiind aproape inamicii Moscovei. Argumentul rusesc fiind că Vestul și NATO au luat măsuri de putere militară pentru a se proteja de eventuala escaladare a posturii agresive a Federației Ruse.

În actul care se joacă în prezent din spectacolul securității euro-atlantice, vedem la dreapta scenei o Federație Rusă extrem de războinică, cu campanii militare active în Europa și în Orientul Mijlociu, cu deplasări de forțe în Marea Mediterană, ba chiar în Oceanul Atlantic, cu activități în Marea Caspică și în Marea Nordului, un actor care refuză să își joace rolul de pace, negând complet arhitectura de securitate euro-atlantică și europeană și care are o partitură stridentă, de amenințare cu forța, imediat ce i se impun restricții sau i se dă de înțeles că nu poate avea un asemenea comportament agresiv și față de un stat membru NATO.

Observatorii atenți și avizați ai situației economice, politice, sociale și culturale din Federația Rusă trag semnale de alarmă că acest actor internațional, posesorul celui de-al doilea arsenal nuclear ca mărime de pe Planetă, este într-un curs din ce în ce mai evident către colaps. Economic, politic, social și cultural. Iar acest colaps în devenire este în căutarea unui vinovat. Care vinovat nu poate fi altul mai potrivit decât Occidentul cel Perfid. Așa că Rusia deja arată spre Occident cu oprobiu, pentru simplul fapt că Occidentul există. Este democratic, este prosper și este pașnic. Dar, cea mai mare tristețe rusească este că Occidentul este și puternic. Foarte puternic.

Bineînțeles, Occidentul nu este omogen. Deși fiecare membru este egal în drepturi. Egalitate consfințită, în cazul NATO, de dreptul la veto. Sau de principiul consensului, în luarea oricăror decizi aliate. În Occident, sunt state mari și puternice, așa cum sunt state mari și slabe, din punct de vedere militar. Sunt state mici și puternice, așa cum sunt state mici și slabe, din punct de vedere militar. Cele puternice nu devin mai slabe dacă se aliază cu alte state, mai slabe decât ele. Dar statele slabe, odată aliate cu cele puternice, devin și ele puternice. Astfel încât, Occidentul, în întregul său, este puternic. Atât de puternic, încât niciun inamic întreg la minte nu s-ar pune cu el. Pentru că ar însemna să se împuște singur. În cap. Nu în picior.

Nu este deloc un secret că puterea Occidentului stă în unitatea lui. Unitate bazată pe valori comune. Pe un viitor comun. Un viitor de pace și prosperitate. Așa că prima grijă a celui care vede în Occident un inamic și vrea să îl înfrângă, mai ales prin război, indiferent pentru care vină, reală sau închipuită, va trebui, mai întâi, să destrame această unitate a Occidentului. Cea care îi dă puterea.

Deocamdată, încercările de dezbinare, de fragmentare a Occidentului sunt vizibile doar în mediul virtual. Și în subliminarul public, unde virtualul se varsă, din când în când, în forme concrete. Ele fac parte din spectacol. Dar sunt doar un prolog la confruntări mai contondente.

Unul dintre cele mai populare spectacole din Las Vegas este cel cu Blue Men Group. La așezarea pe scaune, fiind în primele rânduri, am primit câte o pelerină de plastic, transparentă. La un moment dat, în spectacol, panourile laterale ne-au îndemnat să ne punem pelerinele pe noi. După care a urmat o secvență în care actorii albaștri au împroșcat cu vopsea pe scenă. Adică, era foarte probabil să ne trezim și noi, spectatorii, stropiți. Așa că organizatorii au luat măsuri de protejare a noastră, musafirii lor. În situația de spectatori ai spectacolului păcii și războiului în Europa, însă, nu avem organizatori cărora să le pese și de spectatori. Să îi protejeze, dacă nu cu o pelerină, măcar cu o umbrelă, în eventualitatea în care se pune pe împroșcat. Un actor pe altul. Și nu cu vopsea. Nici cu vorbe. Ci cu arme.

De ce nu se îngrijește nimeni de spectatori? Pentru că, în spectacolul ăsta, cel al securității euro-atlantice, toți ar trebui să fie pe scenă. Actori. Toate statele europene. Mai ales cele membre ale Alianței Nord-Atlantice. Nu este suficient ca acestea să își plătească biletul de intrare. La prețul de doi la sută din produsul intern brut. Ci trebuie ca fiecare să își joace și rolul. Iar actorii mai rodați, mai pricepuți, chiar dacă nu sunt de statură înaltă, pot contribui inclusiv la scrierea acestui rol. La introducerea de noi situații și de noi replici. Iar marii actori pot fi și regizori.

Doar cei nepregătiți rămân pe margine, ori în culise și, de acolo, li se pare că sunt spectatori. Dar nu sunt. Chiar dacă nu au replici, ei fac parte din distribuție și sunt vizibili în decor. Doar că sunt împinși de colo-colo, de actorii cu replici. Și sunt puși cu mâna de regizori în cele mai puțin favorabile locuri de pe scenă.

Și, războiul? Războiul încă nu se joacă. Nu pe scena asta. Doar pe scene mai mici. Locale. Pe scena asta, euro-atlantică, suntem încă în actele premergătoare războiului. Cât vor mai ține aste acte premergătoare? Atâta timp cât vor ști actorii internaționali să își joace rolurile de menținere a păcii. Între care roluri primplanul este ocupat de unitatea occidentală. De cum vor uita ori vor juca prost unii actori aceste roluri, va trebui să trecem la actul următor. Și cei care avem replici, și figuranții.

Lupta împotriva anti-coruptiei

De mai bine de două săptămâni, zeci de mii de români, simultan, în mai multe locuri din Țară, protestează, zilnic, pentru sancționarea Guvernului României, care a ales să acționeze împotriva anti-corupției. Pentru gestul lor, ei primesc o susținere largă, națională și internațională. Oficială și populară.

Desigur, guvernanții, atât cei executivi cât și cei legislativi, nu știu încă asta. Ei tot mai insistă că singurul lucru pe care l-au înțeles ei din aceste proteste extrem de vizibile, chiar și din spațiul cosmic, este că opoziția și președintele României îi vor îndepărtați pe ei, pe guvernanții în funcție, de la guvernare. Iar acuzațiile de anti-anti-corupție ce le sunt aduse sunt doar un pretext penibil.

Cred că merită discutat acest aspect. Este sau nu adevărat că demonstranții penalizează o luptă anti-corupție, dusă de actualii guvernanți? Au sau nu au dreptate guvernanții să considere subiectul anti-anti-corupție doar ca un pretext pentru o lovitură de stat?

Evenimentele concrete, care poartă aroma anti-corupției și care sunt legate direct de demonstrațiile anti-guvernamentale, sunt strecurarea aproape clandestină în fluxul de legiferare, promovarea în decizia guvernamentală, adoptarea la ceas de noapte și, apoi demararea procesului de anulare a unei ordonanțe de urgență a Guvernului, cu numărul 13, prin care se instituționaliza dezincrimiarea penală a abuzului în serviciu, când acesta avea consecințe financiare mai mici de 200.000 lei. Adică, undeva deasupra a 45.000 euro, dar sub 50.000.

Același document îi scotea de sub acuzare pe toți cei deja acuzați de fapta penală de abuz în serviciu, prin introducerea unor elemente de procesare penală restrictive. Ori le reducea semnificativ cuantumul pedepselor cu închisoarea. Ceea ce ducea, simultan, și la micșorarea timpilor de prescriere a faptelor de abuz în serviciu.

Demonstrațiile fiind spontane și având o diversitate a compoziției cu totul ieșită din comun, nimeni nu poate spune despre aceste demonstrații că obiectul lor ar fi fost, la început, doar acest act guvernamental și că, apoi, după ce guvernul a demarat procedurile de anulare a lui, demonstranții ar fi extins scopul protestului lor la comportamentul în sine al guvernanților, ori că, de la început, acest comportament a fost scopul sancționării Guvernului Grindeanu prin protest stradal.

Cert este că, din perspectiva succesiunii evenimentelor, protestele au început încă înainte de adoptarea ocultă a ordonaței sancționate și nu au încetat în momentul în care guvernul a emis o altă ordonanță de urgență, de anulare a cele contestate în stradă. Ceea ce poate constitui un indicator că protestele au fost îndreptate nu împotriva unui document emis de guvern, ci împotriva unei atitudini, sau chiar al unui comportament guvernamental, pe care l-am putea intitula lupta guvernamentală împotriva anti-corupției.

Ce ne califică să îi dăm acest titlu?

Corupția din România este o realitate dureroasă și perenă. Sunt mai multe unități de măsură a corupției. Între ele, cele mai cunoscute sunt măsurarea percepției unor segmente de public privind corupția, mai ales a clasei de mijloc și investitorilor, nivelul de implicare a politicului în acordarea de contracte preferențiale cu statul sponsorilor politicienilor, magnitudinea crimei organizate, compoziția pieței negre și gri, capacitatea de colectare a taxelor și impozitelor de la anumiți agenți economici predispuși la afaceri oneroase. La toți acești indicatori, România se califică printre cele mai corupte state din Uniunea Europeană. Dacă nu chiar cea mai coruptă.

Deci, corupția există pe aceste meleaguri. Dar anti-corupția? Că doar despre ea vorbim aici, ca țintă a luptei guvernului.

Anti-corupția trebuie definită ca realitate românească în mai multe cuvinte.

Trebuie să pornim de la constatarea că cea mai bună apărare împortiva corupției, combinată cu cea mai bună ofensivă împotriva corupției este domnia legii. Ori, domnia legii este un concept abstract în România. Neacoperit în realitate. Pentru economia discursului, nu vom explica aici nici de ce este așa, nici cum ar fi trebuit să fie. Totuși, simplul fapt că discursul public, plecat de la textul fundamental al Constituției României, preferă să se refere exclusiv la conceptul de „stat de drept”, ca paleativ al celui de domnie a legii, trebuie să fie suficient pentru a justifica absența subiectului din mentalul colectiv, din dezbaterea publică și din acțiunea guvernamentală.

Cert este că, acolo unde nu domnește legea, ca în România, legile sunt făcute după interesele de grup sau chiar personale. Nu neapărat în totalitate, dar cu „portițe”, cu „chichițe”, cu „scăpări”, cu „omisiuni” și altele asemenea. Plantate intenționat în legislație, cu intenția de a favoriza diferite acte reprobabile. Și pentru a oferi guvernanților cea mai bună apărare împotriva acuzațiilor de proastă gestionare a treburilor publice: „asta e legea!” Sau, „nu ne permite legea!”

Apoi, absența domniei legii duce la comportamente voluntare, la liberul arbitru în aplicarea prevederilor legale. Autoritățile centrale și locale aplică legea după cheful lor, după cum aleg ele să citească și să interpreteze textul. La fel fac și magistrații, care au libertatea deplină să înțeleagă ce vor ei din lege. Sau să omită, ori să ignore ce nu le place să vadă în lege. Un fost șef al Curții Constituționale chiar a emis public butada că „măreția legii este că legea poate fi interpretată”! Adică, nu legea domnește, ci agentul de stat care o interpretează cum vrea el!

Într-un asemenea mediu, tot ce poate face un luptător anti-corupție este să se ia de cineva anume. Astfel, procurorii își aleg victimele. Chiar dacă acestea sunt vinovate de-adevăratelea, simplul fapt al alegerii lasă în afara sancțiunii penale pe toți ceilalți vinovați. Care se protejează fie stând în afara razei de observație a magistraților penali, fie închizându-le magistraților ochii. Sau, în unele cazuri, când au ajuns deja pe banca acuzaților, se salvează fie prin denunț, fie prin alte forme de corupție. Cele care domnesc în mediul judecătoresc.

Sub semnul luptei anti-corupție, se formează astfel și sunt acceptate în viața publică liste cu cei care „trebuie” cercetați, judecați și condamnați pentru corupție. Cine face aceste liste? Cam toată lumea. De la ambasadele statelor intersate ca anti-corupția din România să prindă un pic de vigoare și până la mafioții care îi trec pe listă pe competitorii lor, membri ai altor mafii, rivale.

Tot sub semnul anti-corupției, s-au format corupuri de luptători instituționalizați. Avem Direcția Națională Anti-corupție. Întrebarea este ce se întâmplă cu ceilalți procurori? Ei nu au voie să lupte? Trebuie neapărat să se instituționalizeze pentru asta? Nu știm răspunsul. Dar constatăm că s-au instituționalizat și vocile publicului care se ridică împotriva corupției. Dacă nu ești membru al nu știu cărei organizații non-guvernamentale, nu poți fi credibil că te pronunți public împotriva vreunui corupt.

Problema cea mai mare este că această instituționalizare forțată, pe lângă faptul că scoate subiectul corupției din viața noastră de zi cu zi, că o izolează și o specializează, duce la confiscarea subiectului. Atât în acțiune, cât și în discuția publică. Ceea ce duce si mai departe la o foarte slabă atitudine populară împotriva corupției ca atare. În sensul că numai o anumită elită, foarte rarefiată, este calificată să vorbească public despre asta.

În aceste condiții, este firesc să constatăm că și lupta împotriva anti-corupției se specializează. Devine elitistă.

Doar câțiva se mai pronunță în spațiul public împotriva procurorilor specializați în lupta anti-corupție, ori a instituției care îi asamblează. Concret, îi vedem în acestă postură doar pe președintele Senatului României, pe președintele celeilalte camere a Parlamentului României, amândoi fie condamnați penal fie trimiși în judecata penală, pe vreo doi-trei parlamentari proeminenți și pe câțiva profeori de drept, care sunt, totodată, avocați extrem de bine plătiți de cei procesați ca notorii corupți. Și pe agenții lor de propagandă, desigur.

În rest, atâta vreme cât lupta anti-corupție se reduce la amendarea unor legi, la rescrierea unor articole de cod penal sau de procedură penală, la numirea unor magistrați preferați de străini ca fiind credibili că se vor lupta cu corupția națională, ori la campanii mediatice de arătare a cătușelor de la încheieturile mâinilor celor arestați pentru corupție, nu putem să ne mirăm că și lupta împotriva anti-corupției a căpătat forme în oglindă. Adică, vedem tentative, de multe ori reușite, de re-rescriere a unor legi și articole de cod penal, vedem tentative de influențare a numirii altor magistrați, favorabili corupților, simultan cu intimidarea celor deja implicați în anti-corupție, prin alte campanii mediatice.

Iată că avem acum ceva cu totul deosebit. Avem aceste sute de mii de români cărora a început să le pese. Care vor o schimbare totală a mentalităților, a comportamentului statului față de corupție. Cărora nu le mai pasă doar de un text sau de un articol de lege, așa cum ne-au obișnuit anti-corupții și luptătorii împotriva lor. Care nu se mulțumesc să sancționeze un singur gest ori o singură persoană identificată ca fiind coruptă ori ca luptător împotriva anti-corupției. Ci sancționează întregul eșafodaj al „statului de drept”, stat impotent în lupta împotriva corupției, fiind el însuși eminamente corupt.

Ce se va alege din această mișcare? Nu putem ști. Putem doar spera să se aleagă o Românie în care să domnească legea. Acum și în vecii vecilor.

Manipularea

Când îl tragi pe unul de mână să meargă într-un loc pe care tu îl alegi, nu el, înseamnă că îl manipulezi. Adică, manipulatul se ia după tine, cel care îl duci și îl pui unde vrei tu.

Foto: Inc.com

Asta, în mod fizic. Dacă o faci cu vorba, tot manipulare se cheamă, în lipsă de alt cuvânt. Obligatoriu, însă, fenomenul este același. Manipulatul e tras după manipulator, să ajungă într-un loc ales de manipulator și nu de manipulat.

Astfel că, cei ieșiți în stradă, dacă s-au luat după alții, care i-au tras cu intenție după ei, sunt manipulați. Pe aceștia din urmă, pe manipulați, îi vedem, seară de seară, în Piața Victoriei din București și în multe locuri din Țară. Nu-i vedem niciodată pe manipulatori.

Deși ar fi trebuit să fie și ei vizibili, ca producători ai efectului de tragere după. Pentru că nu ne putem imagina o instalație, să zicem o căruță, care să fie evident trasă, tractată, dar să nu știm cine o trage, o tractează. Că de aia îi zicem car cu boi și nu doar car, atunci când îl pictăm mergând pe drum.

Faptul că manipulatorii sunt invizibili este irelevant pentru demonstranți, dar este extrem de favorabil detractorilor demonstranților. Celor care îi înjură că demonstrează. Fără să vadă manipulanții, detractorii pot să spună că manipulanții sunt cine vor ei, dectractorii, să fie. Iar preferatul lor este SRI. Adică Serviciul Român de Informații. Una dintre „structurile” sau serviciile secrete ale statului România.

Nici nu ar fi alt candidat mai bun decît Sereiul. Pentru că, chiar dacă n-ar fi fost el, ar fi fost „agenturili” (puse între ghilimele și articulate în grai regional, pentru că așa le pronunța Nicolae Ceaușescu, în decembrie 1989, când cu demonstațiile care au dus la fuga sa și la căderea regimului său) cele care manipulează. Așa că tot SRI ar fi de vină, pentru că nu a vegheat ca aceste „agenturi” să nu mai adune în piețe cetățenii români, ca să tulbure liniștea de seară.

În mod firesc, ne putem pune întrebarea dacă detractorii guvernamentali doar deduc, inferează, cine sunt manipulatorii demonstranților anti-guvernamentali, sau știu ei mai bine, dar nu vor să ne spună și nouă?

Deoarece ei, detractorii, refuză să ne răspundă la această întrebare, din motive doar de ei știute, cel puțin în plan teoretic, ar fi totuși interesant să vedem dacă ei chiar ar putea deduce, infera așa ceva, sau doar s-ar baza pe rapoartele informative ale altor „structuri” sau „agenturi” a căror identitate nu pot să o dezvăluie, pentru că noi, publicul, nu avem certificat de acces la informații clasificate.

Eu am făcut pentru mine o astfel de evaluare. Mi-au ieșit următoarele concluzii.

Nu există suficiente indicii din care să se poată infera că demonstranții sunt manipulați să iasă în stradă. Iar detractorii nu aplică o metodologie coerentă de deducere a situației de manipulare, precum și de identificare a unuia sau mai multor manipulatori.

Fără puncte de adunare din fabrici, întreprinderi, corporații, cartiere, școli, universități, din sate și orașe, fără puncte de îmbarcare în mijloacele de transport puse special la dispoziție, fără facturile de plată ale acestor mijloace, fără organizatori cu sau fără banderole, fără steaguri de adunare, este aproape cert că manipularea nu este una fizică. Adică, nu se vede niciun caz în care cineva să fie luat de mână și dus în piață. Nici măcar un singur caz, în zeci de locații și în două săptămâni.

Astfel, singura manipulare posibilă este cea verbală. Aici constatăm că acuzatorii de manipulare nu fac distincția între manipularea verbală emoțională și cea persuasivă, rațională. În plus, singurele motive sau scheme verbale observabile în teren nu conțin elemente de manipulare, de tipul chemărilor, îndemnurilor, angajamentelor, cum am văzut în alte timpuri și în alte locuri. De la „hai la lupta cea mare!”, la „nu plecăm acasă, morții nu ne lasă!” În cazul mesajelor emoționale. Sau, de tipul „ne mor copiii acasă dacă nu ieșim în stradă”, sau „fără noi în stradă, ne atacă dușmanii / se rupe Țara!” În cazul mesajelor persuasive.

Apoi, canalele de transmitere a mesajelor manipulante nu sunt vizibile publicului. Ori, dacă nu sunt vizibile publicului, este greu de crezut că ele există doar în regim rezervat, confidențial, între sute de mii de manifestanți. Detractorii ar fi putut constata că nu există un trafic deosebit în regimul mesageriei SMS. Nici pe internet. Facebook, rețeaua de socializare online preferată de români, nu a cunoscut cazuri de dialog între sute de mii de utilizatori simultan, pe același subiect. În timp real. Cu două ore înainte de adunarea zecilor de mii, să zicem.

Desigur, ministrul de interne a publicat o listă a „instigatorilor”, doar că era o listă modestă numeric. Dacă ne uităm la cine compune lista și câți utilizatori de internet îi urmează pe fiecare, în mod declarat, pe conturile de socializare, vom constata că, în extensie maximă, „instigatorii” dezvăluiți de doamna ministru nu ar fi putut contribui cu mai mult de unu la sută din manifestați. Cu toții la un loc.

Ori, unu la sută, chiar dacă ar fi nucleu de răspândire în cascadă, în timp real, nu ar putea realiza o progresie mai mare de trei ori, ceea ce ar fi dus la un total manipulabil de zece la sută din totalul demonstranților. Dar, pentru asta, mesajul mobilizant ar fi trebuit instituționalizat printr-o organizare anterioară, care să cuprindă și angajamente formale de supunere la îndemn sau la ordin, având în vedere imposibilitatea fizică a aplicării unui tratament persuasiv sau motivațional, în fiecare zi, de-a lungul a peste două săptămâni.

În aceste condiții, în care este imposibil ca cineva să își dea seama, pe baze raționale și pe fapte, că avem de a face cu o manipulare, cei care pretind că manifestanții sunt manipulați trebuie că au aflat asta deoarece li s-a spus. Nu că au dedus ei, cu mintea lor.

Cine să le fi spus așa ceva? Nu știu. Și nici nu pot să aflu.

Tot ceea ce știu este că, în România, serviciile de informații, șapte la număr, sunt adânc implicate în orice activitate publică. Așa cum sunt implicate în orice activitate politică. Și în multe activități economice. Și, mai mult decât atât, sunt într-o acerbă și neloială competiție între ele. Iar, în cazul unor agenții mamut, cu zece mii de agenți, sunt realizate condițiile organizatorice ca diferite compartimente, diviziuni, să se afle în competiție între ele. Pentru influență, dar și pentru avanaje personale, ale operativilor și șefilor acestora.

În preajma aprobării bugetului de stat, aproape în fiecare an, s-au întâmplat evenimente din care să rezulte cât de important, aproape vital, este rolul fiecăruia dintre aceste șapte servicii în viața statului. Ori, demonstrațiile de stradă prelungite, masive și, paradoxal, calme și civilizate, constituie cel mai bun teren pentru competiția surdă și oarbă între toate aceste servicii și subdiviziuni de servicii.

Și mai știu că dezinformarea, lansarea de zvonuri, simultan cu capacitarea unor leaderi de opinie prin informații strecurate pe sub masă, de multe ori false dar acoperite de credibilitatea sursei confiedențiale sunt instrumente preferate ale operativilor din toate serviciile.

Cu alte cuvinte, este foarte posibil ca acuzatorii de manipulare a demonstanților să fie ei înșiși victime ale unei manipulări. Dar nu are cum să fie cert. Fiind vorba despre o operație confidențială.

Mai vorbim după aceea?

Viața petrecută în România ar fi trebuit să ne învețe că toate evenimentele au o finalitate. Foarte rar, însă, finalitatea asta este exact aceea pentru care ne-am străduit, am sperat, ori chiar am strâns din dinți și am sacrificat ceva din noi, ca să se întâmple. Sau de la noi.

Foto: observator.ro

Și mă refer aici la lucrurile mici, personale, aproape intime, cum ar fi ajungerea într-un loc de muncă, făcutul cunoștinței cuiva, rezolvarea unei probleme de sănătate, stingerea unui litigiu civil, cumpărarea unui televizor, ori a unui automobil și altele asemenea. Dar mă refer și la lucrurile mari, generale, naționale sau chiar internaționale. Cum ar fi regimul politic din România, configurarea puterii parlamentare prin votul popular, intrarea într-o alianță militară cum este NATO, sau într-o colectivitate de state cum este Uniunea Europeană.

În niciuna dintre asemenea instanțe, nu s-a întmplat exact așa cum speram. Dar s-a întâmplat. S-a ajuns la o finalitate. Dacă am vrut să cumpărăm o mașină de spălat rufe și ne-am dorit un anumit model anume, ori nu l-am găsit, ori nu l-am găsit la prețul visat, ori am găsit exact ceea ce ne doream, dar, când am adus mașina de spălat rufe acasă fie nu a fost exact ceea ce ne promisese reclama, dacă nu cumva a dezvăluit un defect sau două, de funcționare sau estetice, care n-ar fi trebuit să fie acolo. Însă noi am rămas cu mașina de spălat în casă și cu banii dați pe ea. Bani strânși destul de greu, deși prețurile la mașinile de spălat rufe nu mai sunt cum erau pe vremuri. Și trebuie să trăim cu ea, până când ne vom lua alta. Mai bună, desigur.

La fel și cu Țara. Ne-am dorit-o într-un anumit fel. Și ne-am preocupat să fie așa cum ne-am dorit-o. Am investit inteligență, pasiune, bani, timp și chiar nervi pentru asta. În proporții diferite, dar am investit. Cum Țara se întâmplă în etape, am putut vedea cum ne-a ieșit, la sfârșitul fiecărei etape. Fie că a fost vorba despre alegerea președintelui ori a parlamentului, pentru o anumită perioadă, de câțiva ani, fie că a fost vorba despre accederea în Alianța Nord-Atlantică, ori în Uniunea Europeană, în urma unui efort de câțiva ani, de ajungere la condițiile de acces. După care am văzut că, odată etapa terminată, ne-a ieșit puțin altfel decât ne-am dorit. Cei aleși nu au fost chiar cei care speram să fie, nu au făcut exact ceea ce ne-am dorit să facă. NATO nu a fost exact alianța militară pe care ne-o imaginam din afara ei. La fel, Uniunea Europeană nu este colectivitatea de state cea mai bună care ar fi putut să fie.

Unii dintre noi au avut surprize și mai mari, la finalizarea unui proiect, fie el individual, personal, fie el unul colectiv, chiar național. Aceștia și-au imaginat că finalizarea proiectului înseamnă și finalizarea eforturilor lor, ale fiecăruia.

Ca și cum mașina de spălat rufe ar spăla rufele doar pentru că am cumpărat-o. Fără să mai necesite efortul de a pune rufele în ea, detergenții, apa, electricitatea și fără să trebuiască să facem efortul de a scoate rufele uscate sau de pus la uscat, după caz.

Ori, ca și cum, gata ales, un președinte de România nu mai necesită niciun efort din partea noastră. Să vedem ce face, să ne informăm, să evaluăm, să îi spunem, să îl confirmăm ori să îl destituim prin referendum și așa mai departe. Sau, gata intrați în NATO nu mai trebuie să producem putere militară. Că o produce NATO pentru noi. Sau, din moment ce suntem în Uniunea Europeană, nu mai trebuie să fim competitivi economic și social, să muncim mai mult și mai bine. S-au așteptat unii ca doar faptul că am intrat aici, în uniune, să fie suficient ca aceasta să ne dea de toate, dar mai ales bunăstare.

Dar cheia discuției de față nu este doar surpriza mai mare sau mai mică a celor care se așteptau ca lucrurile să fie într-un anumit fel la capătul unui drum personal sau social, cât este atitudinea câtorva care se revoltă atunci când văd că lucrurile nu sunt așa cum ar fi vrut.

Sunt de discutat mai ales cei care se revoltă că mașina de spălat rufe nu spală rufele de capul ei, nu le sortează ea însăși, nu își pune singură detergent, nu își aduce propria apă și propriul curent electric și nu își pune singură rufele din ea la uscat. Ori cei care se supără foarte tare că președintele sau deputatul lor nu face exact așa cum și-au dorit ei, ori că NATO nu funcționează fără contribuția României, ca membru cu drepturi dar și obligații depline. Sau că Uniunea Europeană cam profită de pe urma faptului că România se lasă profitată. Ba chiar, prin unii șefi ai ei, îndeamnă uniunea sau pe unii membri ai uniunii să profite cât pot de mult de pe urma României, cu condiția să îi sprijine pe ei să fie șefii României.

Problema este că acești revoltați nu se supără pe mașina de spălat rufe că nu e exact cum și-au dorit-o. Așa cum nu pe președinte, sau pe deputat se supără ei. Nici pe NATO ori pe Uniunea Europeană. Aceștia aleg să se supere pe membri de familie care au zis hai să cumpărăm mașina asta, pe concetățenii care i-au ales pe președinte ori pe parlametnarul necorespunzător așteptărilor, sau pe cei care au pus umărul și au transpirat la intrarea României în Alianța Nord-Atlantică sau în UE.

Iar supărăcioșii ăștia sunt gata să strice totul cu supărarea lor. Ei parcă nu își dau seama că mașina de spălat rufe poate fi schimbată, dar membri de familie nu. Iar, dacă te-ai supărat pe ei, este mai mult decât natural să se supere și ei pe tine, că de ce te-ai supărat pe ei pentru că mașina de spălat rufe nu le spală singură. Cu observația că, pentru așa ceva, supărarea rămâne și după ce și-au luat o altă mașină de spălat rufe. Ori după ce supărăciosul a înțeles că s-a supărat degeaba. Pentru că mașina aia nici nu trebuia să spele rufele de capul ei.

Și mai de plâns sunt supărăcioșii pe conaționalii lor. Mai ales atunci când supărăciosul se supără pe alții pentru singurul motiv că aceștia nu se supără și ei odată cu el. Pentru același lucru. Cum ar fi că președintele ori deputatul nu a făcut ceva anume. Care anume nici nu este în atribuțiile sau în mandatul președintelui sau al parlamentarului să facă. Ca să nu mai vorbim despre supărarea pe conaționali pentru că NATO nu ne apără pe degeaba. Ori că Uniunea Europeană nu ne protejază de noi înșine.

De ce sunt de plâns aceștia? Simplu. Pentru că niciun președinte un e veșnic. Nici măcar parlamentarii nu sunt veșnici, deși unii au deja cinci-șase mandate la activ. Și, după ce nu va mai fi președinte sau parlamentar, deci după ce nu va mai fi motivul de supărare pe el doar pentru că este, ce ne facem cu conaționalii pe care s-au supărat supărăcioșii degeaba? Oare nu au acești conaționali toate motivele să rămână supărați pe supărăcioși că s-au supărat degeaba pe ei? Întreb asta, deoarece, pentru acești conaționali, obiectul supărării lor rămâne printre ei. Nu dispare în același timp cu obiectul supărării supărăcioșilor degeaba.

Personal, după ce președintele nu va mai fi președinte, eu nu văd cum aș putea să mai interacționez cu un fost coleg, ba chiar oarecum prieten, care s-a supărat pe mine pentru că nu m-am supărat și eu, alături de el, pe președintele României, indiferent de motivul supărării sale. Și care, supărat fiind pe mine, m-a făcut în toate felurile, în fața altor foști colegi, cu totul nemeritat și neadevărat. Îndemnându-i să se supere și ei pe mine.

Cum de m-a vorbit de rău? Pentru că, este evident, supăratul nu ar fi putut niciodată să recunoască motivul supărării sale pe mine, decât dacă ar fi fost idiot să o facă. Cum ai putea spune unui terț: știi, „eu m-am supărat pe ăla pentru că el nu s-a supărat pe președintele României”?! Așa că, supăratul este practic obligat să inventeze motive de supărare. De la motive de pe vremea liceului, aduse aminte acum, la pensie, și până la motive ridicole, similare celor pe care și le reproșează soții în pragul divorțului.

Eu am o experiență de zece ani privind supărarea pe președintele României. Pe timpul epocii Băsescu, am fost convins că purtătorul numelui epocii este nepotrivit pentru post, că folosește funcția publică supremă în stat pentru nevoi personale, că este șantajabil de puteri sau de organizații străine, că nu are deloc în vedere binele public, că folosește oamenii din jurul său ca pe marionete ori ca pe slugi, că nu are morală și nici respect față de nimeni și de nimic. Într-un cuvânt, că este destituibil. Dar nu mi-a trecut prin gând să mă supăr pe cei care l-au susținut, pe cei care l-au votat a doua oară, pe cei care l-au votat la primul referendum de destituire, ori au refuzat să voteze împotriva lui la ultimul referendum de destituire.

Am înțeles că unii au fost sinceri de partea lui Băsescu. Mai ales în comparație cu alternativa Năstase, de la începutul mandatului. Că alții au apreciat pro-americanismul lui, deși acest americanism nu era sincer, rațional, ci doar o apucătură de vechil care se pune bine cu stăpânul, ca să îl lase să conducă slugile. Asta, în condițiile în care americanismul a fost și se pare că mai este singura apărare strategică în calea pan-slavismului moscovit agresiv. Restul occidentalilor stând la o parte, când a venit vorba despre occidentalizarea României. Așa cum am înțeles că sunt unii băsiști din interes. Poate și numai pentru că Băsescu l-a reevaluat pe Oprea Gabriel, cel care a mărit pensiile militarilor care i s-au alăturat, în detrimentul celorlalți și, mai ales, al militarilor activi.

Desigur, nu m-a inundat niciodată simpatia sau respectul pentru aceștia din urmă. Pentru acoliții băsiști ai lui Oprea. Dar nici nu mi-a trecut prin gând să mă supăr pe ei. Cum nu m-am supărat pe niciunul dintre cunoscuții mei care nu s-au supărat, alături de mine, pe Băsescu. Tot ce am făcut a fost să public nemulțumirile mele, cu argumente sincere și oneste. E drept că puțini mi s-au alăturat. Din motivele lor. Dar am rămas în contact civilizat și cu cei care nu mi-au împărtășit opiniile.

Trebuie să mărturiesc și faptul că nu am nicio treabă cu cei care s-au supărat pe mine, pentru singurul motiv că nu m-am supărat, alături de ei, pe cineva din conducerea statului român. Treaba lor. Bineînțeles, nu accept să mai interacționăm în vreun fel, după ce m-au vorbit de rău pentru asta. E atât de ușor să îi uit!

Problema este cu cei care încă nu s-au supărat pe mine. Dar care sunt supărați pe președintele României, domnul Klaus Iohannis.

Care președinte are vina insurmontabilă de a fi sas. Adică, etnic german. Adică străin de România. Deși familia lui este mai veche pe meleagurile acestea cu câteva generații în plus față de cât pot dovedi supărații că se trag de pe aceleași meleaguri românești. Și, fiind etnic german, ar fi predispus la trădarea României. Al cărei președinte este. Iar domnul Iohannis mai are și multe alte păcate, ce îl califică să fie supărător. Este „Mutul”, „Ficusul”, „Robotul”, „Soțul lui Carmen” și multe altele. Are mai multe case, dintre care una pierdută în instanță civilă. Are fini de nație străină. Are datorii la stat. Este vecin de stradă cu un fost director general la o fabrică de lemn a unui patron austriac. Și cam atât.

De ce am eu o problemă cu cei care s-au supărat pe președinte atât de tare încât să anunțe că nu mai este președintele lor? Pentru că îi cunosc. De multă vreme. Pe unii îi cunosc de o jumătate de veac, aproape. Oameni cu realizări profesionale. Cu o carieră civilă sau militară remarcabilă. Toate acestea fiind indicii că nu pot gândi atât de stupid încât să nu își dea seama că motivele pentru care s-au supărat pe președinte sunt similare cu motivele pentru care s-ar fi supărat pe o mașină de spălat rufe că nu este așa cum și-au dorit-o. Ci este doar așa cum și-au cumpărat-o.

Și, atunci, mă străbate gândul că altceva îi mână pe acești supărăcioși să se supere. Iar faptul că eu nu știu ce este, mă descumpănește. Și mă face să fiu rezervat. Unul singur a mărturisit că este supărat pentru că i-a mărit Dragnea pensia, iar Iohannis vrea să îl dea jos pe Dragnea, ceea ce, evident, e motiv de supărare. Mare!

Examenul picat lamentabil

La împlinirea a două săptămâni de proteste stradale consecutive, putem aprecia fără nicio îndoială că guvernanții români, executivi și legislativi la un loc, ba chiar și cei locali au picat lamentabil examenul de democrație la care au fost supuși de sutele de mii de demonstranți, în zeci de locuri din România.

Foto: digi24.ro

Să ne înțelegem de la început. Nu vom analiza aici nici revendicările mulțimii și nici răspunsul autorităților publice la aceste revendicări. Vom discuta doar comportamentul guvernanților. Așa cum, dacă ar fi vorba despre un vânzător într-un magazin, nu discutăm aici calitatea mărfii pe care o vinde, ci comportamentul lui cu clienții.

Prima probă de examen democratic la care au picat lamentabil guvernanții a fost identificarea corectă a motivului care a dus la demonstrațiile de stradă, încă din prima zi.

De cum au ieșit oamenii în stradă, guvernanții au decis și au anunțat tuturor că aceștia sunt scoși de partidele de opoziție, în frunte cu președintele României, pentru a schimba rezultatul alegerilor ce avuseseră lor cu o lună și ceva în urmă. Pe ce s-au bazat? În niciun caz nu i-au întrebat pe demonstranți. Ci au dedus ei, din capul lor. Procesul de deducție fiind complet nedemocratic. În sensul că, nici măcar o singură dată, raționamentul nu a pornit de la prezumția că demonstranții ar putea avea dreptate să demonstreze, deoarece a făcut guvernul ceva, a mințit, a înjurat, ceva...

Singurul indiciu real, care i-ar fi îndreptățit pe guvernanți să hotărască de la sine cine sunt demonstranții, cine i-a scos în stradă și de ce au ieșit ei în stradă, a fost prezența președintelui României, domnul Klaus Iohannis, în mijlocul mulțimii adunate în prima seară, la Universitate, în București. Ceea ce a dus la o paralelă cu situația în care a demisionat Guvernul Ponta, cu un an în urmă. Dar și aceea imperfectă. Deoarece, atunci, președintele ieșise în stradă, în mijlocul demonstranților, ca să le afle păsul. Pe când, acum, ieșise ca să le spună că el este alături de ei și că îngrijorarea lor este și îngrijorarea lui. Fiind vorba despre proteste împotriva unui comportament al Guvernului Grindeanu, comportament abuziv, evident în favoarea corupției, printr-o tentativă de păcălire a vigilenței președintelui și de promovare a unor acte de spălare de păcate ale hoțiilor de la stat.

Fără nicio îndoială, președintele putea dialoga cu demonstranții și altfel decât din mijlocul lor. Domnia sa ar fi trebuit să țină seama nu numai că are o tribună de comunicare mult mai performantă de la Palatul Cotroceni decât de pe caldarâmul Pieții Universității, dar și că, generând o știre prin ieșirea sa în stradă, generează și motive în plus pentru a fi intimidat de politicienii la putere.

Ori, intimidarea președintelui, deși nu intră în miezul subiectului nostru, trebuie menționată în contextul discuției.

Alegerile generale din 11 decembrie 2016 au consfințit victoria Partidului Social Democrat (PSD) pe toate fronturile. Așa că acesta deține astăzi controlul deplin al deciziilor executive și legislative. În plus, pesediștii au declarat că sunt hotărâți să se „apere” de efortul magistraturii de a-i vâna, individual, pentru fapte de corupție. Deci, PSD are guvernul, parlamentul și vrea să controleze justiția. Cel puțin partea de procuratură. Mai ales cea anti-corupție.

Este evident că singura piedică în calea lor este instituția Președintelui României. Care poate controla unele dintre activitățile guvernului, președintele fie prezidând ședințele de guvern în care se discută anumite subiecte din sfera de responabilitate prezidențială, fie punând anumite subiecte de guvernare pe masa Consiliului Suprem de Apărare a Țării. Apoi, președintele are un anumit control și asupra activității legislative, promulgând legile votate de Parlament. Și mai și prezidează ședințele la care participă, ale Consiliului Superior al Magistraturii. Plus că numește prin decret procurorii și judecătorii. Să mai menționăm că, tradițional, serviciile de informații românești sunt folosite atât în lupta anti-corupție, cât și în lupta politică, iar președintele României are exclusivitate instituțională să controleze patru dintre cele șapte servicii mari de la noi.

Așa că, dacă pesediștii vor să își îndeplinească agenda, este obligatoriu ca președintele, dacă nu este unul de-al lor, să fie măcar unul intimidabil și ușor de ținut în frâu, ca să nu le stea în cale. La campania mediatică furibundă de maculare a imaginii domnului Klaus Iohannis pe teme de minoritar etnic german, de case pierdute în instanță, de bani datorați la stat și de soție, iată că președintele însuși le-a oferit pesediștilor ostili și motivul punerii sale „în fruntea demonstranților” anti-guvern.

Revenind la proba ratată de guvernanți a identificării motivului demonstrațiilor, să notăm că manifestanții i-au oferit guvernului 13 zile și sute de ocazii ca să își reevalueze decizia luată privind ce vor ei, demonstranții.

S-a petrecut astfel un fel de dialog la distanță. Au zis guvernanții că demonstranții sunt ai opoziției? Au zis, doar că demonstranții au ieșit în stradă într-un număr de zeci de ori mai mare decât ar fi putut opoziția să viseze vreodată că ar putea mobiliza.

Au zis guvernanții că demonstranții sunt puși nu numai pe schimbarea guvernului, dar și pe răsturnarea rezultatului alegerilor din 11 decembrie 2016, insistând pe caracterul violent, de forță al manifestațiilor? Au zis, doar că manifestanții și-au luat copiii cu ei la demonstrații, ca dovadă supremă a caracterului civilizat, non-violent, seren al demonstrațiilor. În plus, când simpatizanții sau clienții guvernanților au organizat singurul moment violent al uneia dintre sutele de manifestații, zecile de mii aflate la fața locului s-au delimitat vizibil de grupusculul violent, așa că provocarea nu a avut succes.

Au zis guvernanții că demonstranții nu protestează împotriva unei ordonanțe oneroase, ca mod de promovare a corupției instituționalizate, ci pentru răsturnarea ordinii de drept? Au zis, doar că manifestanții nu au emis nicio proclamație în acest sens, nu s-au organizat în niciun comitet revoluționar, nu și-au ales leaderi, nu au constituit unități de șoc, nici măcar nu au construit vreo pagină facebook dedicată lor și asumată de toți. Adică, nu au făcut nimic din ceea ce ar putea duce la concluzia vreunui complot de răsturnare a ordinii, sau, măcar de dărâmare a puterii politice, așa cum s-a configurat ea după alegerile generale recente.

În plus, președintele României s-a adresat României de la tribuna Parlamentului, reunit în ședință comună a celor două camere, ocazie cu care a dat garanții că nu urmărește și nu încurajează schimbarea rezultatului acelor alegeri. Nici măcar nu are în vedere alegeri aniticipate. Iar opoziția parlamentară a inițiat o moțiune de cenzură, născută moartă de la prima semnătură de inițiere, doar pentru a da garanții că, cel puțin în actuala sesiune parlamentară, nu se vor schimba raporturile de putere în Parlament, iar opoziția nu va avea acces la guvernare.

Cu toate astea, în mod perdant, cel puțin din perspectiva examenului de democrație, guvernanții continuă să insiste că singurul lucru pe care îl percep ei din demonstrațiile ce țin de două săptămâni este că opoziția condusă de președintele României le vrea răul, vrea să îi alunge de la puterea legislativă și executivă, dacă nu chiar vrea să dea o lovitură de stat. Atât. Nimic altceva.

Ca să fi trecut proba aceasta, guvernanții ar fi trebuit să înțeleagă faptul că demonstrațiile li se datorează exclusiv lor. Chiar dacă nu ar fi recunoscut public, din orgoliu, acest lucru, ar fi trebuit totuși să constate măcar între ei că numere atât de mari de demonstranți nu pot fi obținute prin mobilizare partinică, prin manipularea maselor, prin ingerința unor agenturi sau agenți de influență, din țară sau din străinătate.

În plus, la modul ideal, din punct de vedere democratic, ar fi trebuit să activeze un mecanism de dialog cu demonstranții înainte ca ei, guvernanții, să anunțe public ce vor acești demonstranți. Adică, să afle despre ce e vorba, înainte de a concluziona că este vorba despre ceva cu totul neadevărat. Nu au făcut niciodată asta și au picat proba cu brio.

A doua probă de examen democratic la care guvernanții au picat lamentabil este cea a comunicării publice.

Este drept că nu avem cunoștință de vreo instanță în care pesediștii să fi fost buni la comunicarea publică. Nici cea normală, nici cea de criză. În toți cei peste 25 de ani de social-democrație românească. La propagandă, da! Sunt buni. Dar la transparență, la comunicarea cu toată lumea, nu numai cu aderenții lor, pesediștii nu au excelat niciodată. Din contră.

De data asta, însă, cu ocazia prelungitelor demonstrații, au fost deosebit de penibili în comunicare. Și-au ales teme rizibile de contracarare a mesajului pe care simpla prezență pașnică în stradă a sutelor de mii de român îl transmiteau Țării și Lumii întregi.

Au pretins că manifestanții sunt cumpărați sau „plătiți de Soros”. Doar că, la sute de mii de oameni și la sute de manifestații, în toată România, pe parcursul a două săptămâni, Soros, dacă despre magnatul american este vorba, ar fi dat faliment, chiar dacă i-ar fi plătit cu zece lei prezența. Numai că bieții pesediști au plusat. Au pretins că au dovezi că s-au plătit sume de zece ori mai mari. Și că au fost plătiți și câinii care au participat la manifestații!

După o săptămână, dându-și și ei seama de enormitatea cifrelor pe care le-ar fi putut calcula și un copil de clasa a doua, au pretins că nu numai Soros i-a cumpărat pe demonstranți, dar și „corporațiile multinaționale”. Proba fiind că au văzut ei o fotografie cu un director de bancă printre demonstranți.

Dar adevăratul rateu de comunicare publică l-au dat guvernanții în Parlamentul României. În două ocazii. Cu ocazia discursului președintelui României în fața camerelor reunite și cu ocazia dezbaterii și respingerii prin absență a moțiunii de cenzură inițiate de opoziție.

În loc să aflăm de la guvernanții aflați la putere ce și-au dorit ei să facă dar le-a ieșit atât de prost de au scos oamenii în stradă cu sutele de mii, în loc să ne dea garanții verbale că sunt bine intenționați în guvernarea României, chiar dacă sunt percepuți ca fiind eminamente corupți și interesați doar de realizarea unei protecții personale împotriva justiției anti-corupție, care îi vânează, în loc să dea publicului o viziune despre cum vor guverna Țara în următorii patru ani, guvernanții executivi și parlamentari au folosit prilejurile acestea două doar pentru a se plânge de opoziție, de a-i ridiculiza pe unii dintre ante-vorbitorii lor din opoziție, de a-l arăta cu degetul pe și de a-i pune etichete președintelui României și cam atât.

În mod cu totul inacceptabil pentru oricare om onest din România, tot ce au făcut guvernanții în domeniul comunicării publice a fost propagandă. Au insistat pe cele trei teme electorale: salarii mai mari, pensii mai mari, taxe mai mici. Și atât. Adică, nu contează că sunt corupți, că vor să controleze justiția, că vor să se protejeze prin lege pentru furturile viitoare, că sunt împotriva mersului istoriei occidentale, pe care o parcurge, vrând-nevrând, și România. Tot ce contează este să spună oamenilor să stea liniștiți, deoarece vor primi mai mulți bani în conturi. Sau în plic.

Astfel, comunicarea lor s-a redus la un fel de propunere de tranzacție. Ei dau publicului niște bani în plus, iar de banii ăștia, publicul trebuie să îi susțină la guvernare, indiferent de agenda lor personală sau de partid. Așa că au picat și această a doua probă. Lamentabil.

Componenta de securitate națională a străzii

Pentru multă vreme, în Lumea largă, demonstrațile de stradă au fost doar atât: niște demonstrații de stradă. Prin care manifestanții își comunicau opinia față de guvernanți. De cele mai multe ori opinia lor era defavorabilă unei politici, unui gest sau unui act de guvernare. Pe vremea aceea, doar dacă subiectul sau scopul demonstrației era legat de securitatea națională, cum au fost masivele și îndelungatele proteste îndreptate împotriva războiului din Vietnam, în America, se ajungea ca demonstrațiile de stradă să aibă o componentă de securitate națională.

Foto: yahoo.com

Asta, până în 1989. În acel an, în vară, Piața Tiananmen, din Beijing, China, s-a umplut de demonstranți împotiva guvernului. În rezolvarea acestui protest, în favoarea guvernului comunist, care nu a acceptat criticile, a intervenit armata. Ceea ce i-a dat întregului conext o componentă evidentă de securitate națională. Ulterior, în toamna și iarna aceluiași an 1989, în Europa comunistă, demostrațiile anti-guvernamentale au dus la căderea acelor guverne comuniste. În mod neviolent în toate statele, cu excepția României, unde s-au produs violențe din care au rezultat morți și răniți, atât pe timpul demostrațiilor anti-guvern, cât, mai ales, după părăsirea puterii de către guvernanții comuniști.

Astfel, la nivel planetar, s-a făcut proba că un guvern ar putea fi dat jos prin demonstrații. Violente sau nu. Iar căderea guvernelor dictatoriale din unele țări afectate de faimoasa Primăvară Arabă, din 2011, s-a înscris în acest model. Cu excepțiile care au dus la războaie civile.

În sine, demonstrațiile antiguvernamentale nu ar trebui să fie o problemă de securitate națională. Ci doar o problemă de securitate a guvernului, mai ales dacă guvernul se pretinde ca fiind el însuși de importanță națională vitală. Pretenție care crește pe măsură ce guvernul este mai nedemocratic.

Numai că schimbarea unei politici sau chiar a guvernului căruia îi aparține politica respectivă prin ridicarea unui protest de stradă, de preferință masiv, îndelungat și violent, a devenit o practică internațională. În sensul că actori internaționali diferiți încurajează, susțin și chiar organizează proteste într-un alt stat, cu scopul declarat de a impune o schimbare. De politică sau de guvern.

Ceea ce este, fără nicio îndoială, o problemă de securitate națională pentru statul afectat. Mai ales atunci când este evidentă implicarea unui actor internațional în iscarea, în planificarea și în conducerea unei demonstrații care vizează o schimbare radicală, strategică, fie de politică, fie de guvern, ca să nu mai vorbim despre o schimbare de regim politic, putem spune că avem ceea ce se cheamă amestec străin în treburile interne ale unui stat. Sau, măcar ceva aproape de un amestec. Ori un atentat la suveranitatea națională. În tot cazul, avem o problemă de securitate națională evidentă.

Doar că asemenea cazuri sunt rare. Cazurile în care este indubitabilă intervenția unui guvern în schimbarea politicii altui guvern, prin demonstrații de stradă. În puținele situații cunoscute, actorul internațional care a instigat la demonstrații s-a bazat pe o anumită legitimitate. Pentru a nu fi catalogat ca agresor. Fie a fost vorba despre o decizie a unui for internațional, mai ales a Națiunilor Unite, de condamnare a politicii pe care urmau să o schimbe demonstranții, fie a fost vorba despre constituirea unei coaliții de voință, din mai multe state care și-au asumat obiectivul comun de impunere a unei schimbări în politica statului vizat.

Ca o caracteristică definitorie a acestor situații, demonstrațiile de stradă în favoarea schimbării au fost doar unul dintre multiplele instrumente de securitate pe care le aveau actorii internaționali la dispoziție pentru a impune din afară acea schimbare în statul vizat. Instrumentar ce conține, întotdeauna, și instrumente de putere hard, cum este puterea militară.

Ceva mai dese sunt cazurile în care demonstrațiile de stradă pentru schimbarea unei politici sau a unui guvern nu sunt în totalitate o problemă de securitate națională, ci doar au o componentă de natura securității naționale.

Cel mai adesea, acea componentă de securitate națională se identifică sub forma resurselor pe care statul, prin guvernul său, trebuie să le ia de la securitatea națională, pentru a le aloca gestionării situațiilor iscate de demonstrații. Vorbim aici despre intensități diferite ale acestei realocări. La intensitate minimă se situează cazurile în care sunt necesare redislocarea de forțe și mijloace de ordine publică dintr-o locație în alta. La intensitate maximă se situează cazurile în care este nevoie de intervenția unor forțe și mijloace militare, luate de la alte misiuni de securitate națională pentru o durată suficient de mare de timp.

Dar tot o componentă de securitate națională poate fi și situația în care demonstrațiile duc la incapacitarea guvernului de a-și îndeplini funcțiile de securitate națională. Nu mă refer la situația în care guvernul este luat prizonier și nu mai poate guverna. Ci la situația în care prezența unor demonstrații și, mai ales, gestionarea neconformă a demonstrațiilor de către guvern poate duce la atitudini schimbate din partea aliaților, prietenilor și, foarte important, neprietenilor statului respectiv. Pentru că un asemenea guvern devine foarte repede și foarte ușor izolat internațional. Mai ales dacă revendicările de schimbare politică ale demonstranților sunt rezonabile. Izolare ce slăbeșe semnificativ capacitățile de aliat și de cooperare internațională de securitate ale izolatului.

Să notăm că nu există proteste de stradă monocolore. Cum ar fi confruntările dintre susținătorii unui singur partid politic de opoziție și forțele guvenamentale. Întotdeauna, chiar dacă cineva anume își asumă responsabilitatea organizării unei manifestații, se vor găsi alte grupuri care să încerce să profite de pe urma acelei manifestații, pentru satisfacerea unei agende proprii. De la cei care vor să confiște mesajul pentru cauza lor și până la cei care vor să ia o sticlă de băutură din vitrina spartă cu ocazia demonstrației devenite violentă. Iar dacă demonstrația este spontană, atunci tentativele de câștigare a unui avantaj particular de pe urma ei se înmulțesc exponențial.

De aceea, este firesc să ne așteptăm ca atât unele elemente ostile securității naționale a statului gazdă a demonstrațiilor să fie prezente, cu scopul de a identifica oportuniăți pentru sine, cât și ca structurile de protecție să fie și mai prezente, cu scopul de a identifica prezența acelor forțe ostile și de a le contracara acțiunea.

Peste toate acestea se așterne ceața dezinformării publice. A războiului mediatic. Ca o formă de maximizare a profitului de pe urma unei situații de protest popular.

Vom găsi întotdeauna și peste tot voci ale conștiinței publice internaționale și naționale care să strige avertismente că securitatea națională este în pericol, chiar atunci când nu este. Așa cum vom găsi alte voci care să minimizeze importanța componentei de securitate națională a unei demonstrații de stradă, deși ea este semnificativă.

Asta, pe lângă partizanii mediatici guvernamentali, care vor portretiza opozanții din stradă ca pe agenți ai străinilor agresori, ca pe trădători ai patriei, ca pe vânduți străinătății, pentru că, uite, cum pun ei în pericol securitatea națională a țării, cu protestul lor. Așa cum vor fi și unii propagnadiști anti-guvernamentali care vor ridiculiza guvernul pentru pretenția lui de a se simți amenințat de demonstranții pașnici și liberi de orice influență inamică.

Desigur, cei avizați în materia securității naționale au la dispoziție suficient de multe chei de control, pentru a înțelege care este componenta de securitate a unei mișcări de stradă, pentru a-i măsura acelei componente intensitatea și pentru a separa intoxicarea informativă de informația reală și necesară înțelegerii fenomenului concret.

Dificultatea lor este să comunice cunoașterea lor publicului. Pentru că marea parte a rațiunii existenței secretului este dată de protejarea surselor de informare și de confidențialitatea procedurilor și metodelor de lucru pentru procesarea informațiilor primite de la surse. Iar dificultatea apare atunci când credibilitatea celor care comunică ca avizați este pusă la îndoială. Ei nu pot să își recâștige acestă credibilitate prin dezvăluirea surselor și metodelor. Ci doar prin compararea afirmațiilor pe care le emit cu realitatea însăși.

Dificultate ce devine o imposibilitate, atunci când fenomenul este de noutate. Când nu s-a mai întâmplat același lucru. Și nu avem nicio realitate anterioară de comparat.

Să mai notăm că neîncrederea în agențiile, organizațiile și structurile de securitate națională, care ar trebui să informeze corect și constant publicul cu natura de securitate națională a unei situații de protest public, este ea însăși o problemă de securitate națională.