Ziaristul ipocrit

Cei care mă cunosc știu că nu mă iau de oameni pentru că nu îmi plac, deoarece sunt adeptul dictonului că frumusețea stă în ochii privitorului. Adică, pot eu să tot zic despre cineva că este urât sau prost, ori că îmi provoacă repulsie, dar sunt sigur că există cel puțin o altă persoană care nu îmi va da dreptate și care îl vede pe cel ce nu îmi place mie că este frumos și deștept, sau căreia respectivul îi provoacă o elevație spirituală.

Nu mă iau nici de cei care mi-au făcut mie personal rău, cu vorba sau cu fapta, pentru că, deh, greșelile noastre sunt iertate de Dumnezeu doar în măsura în care iertăm și noi greșiților noștri.

Însă nu pot să mă abțin să nu mă iau de cei care umplu spațiul public cu tot felul de tâmpenii, urâțenii și ticăloșii, și îmi cer mie, ca membru al publicului care locuiește în același spațiu, să le înghit toate și fiecare dintre aceste tâmpenii, urâțenii și ticăloșii, și, pe deasupra, să îi mai și laud, ba chiar să fiu fericit că ei există în aceiași lume cu mine.

În această lume există un domn Victor Ciutacu.

Acesta își câștigă existența în spațiul public, pe seama „audienței”, adică a numărului de persoane care se uită la ce scrie sau spune el. Pentru a avea succes, domnia sa și-a construit o figură publică de „băiat dăștept de Rahova”, cam în maniera în care Traian Băsescu, președinte de țară, are o aură de „șmecher de port la Marea Neagră”. Acest tip de popularitate prinde la un anumit public și aduce audiență, în cazul domnului Ciutacu, sau voturi, în cazul domnului Băsescu.

Comparația dintre domnii Ciutacu și Băsescu nu este întâmplătoare, deși audiența primului este de zece ori mai mică decât a celui de-al doilea. Domnul Ciutacu a afirmat deschis că este convins că domnul Băsescu „este unul dintre cei mai buni comunicatori politici, poate cel mai bun din Țara Românească” (puteți verifica veridicitatea afirmației aici). Cum domnul Ciutacu își câștigă existența comunicând, este firesc să se ia după cele mai „bune” modele posibile.

Una dintre sursele de popularitate și, în consecință, de venit ale domnului Ciutacu este blogul personal. Eu știam despre acest blog cu mulți ani înainte de a fi ajuns la el, de la publicitatea pe care cei de la Antene, adică de la canalele de televizune cu același nume ale Trustului Intact, o fac acestui blog.

Se pare că, dacă spui la o emisiune TV cu o audiență de vreo două sute de mii de adulți cuvântul „Bentley” cu sensul de mașina cu același nume, va veni cineva și te va sancționa pentru publiciate mascată, deoarece s-ar putea ca, între acei telespectatori, să se afle și cel puțin unul care ar vrea să își cumpere mașină, dar nu știe ce model să își aleagă și, de cum aude acel cuvânt-cheie, scad șansele celorlalți producători de autoturisme de a-i vinde lui o mașină, pentru că eventualul cumpărător a fost deja influențat ce automobil să își ia de la televizor, prin această formă de publicitatea mascată . Dar, se pare că nu este nimic ilegal sau sancționabil dacă, la o asemenea emisiune, vorbești de „Blogul lui Ciutacu”, chiar dacă, imediat, câteva zeci de mii din cele două sute de mii de telespectatori care aud aceste cuvinte se duc pe blog și, astfel, audiența bloggerului crește înmiit, cu consecințe în creștea prețului publicității afișate pe pagina de blog.

Eu nu am ajuns pe Blogul lui Ciutacu împins de această publicitate, ci incitat de unul dintre „friends” de pe Facebook, care a „postat un link” spre unul din articolele afișate de domnul Ciutacu acolo.

Deci, am ajuns, am citit și acum scriu că, cel puțin într-o privință, domnul Ciutacu este un ziarist ipocrit. Adică, una gândește și alta scrie.

Domnul Ciutacu scrie despre Roșia Montană, în stilul său inconfundabil, de tipul știu eu ce zic, aviz celor care înțeleg, că ne cunoaștem noi de altundeva și, dacă mă supărați, poate chiar voi spune și celorlalți, cei neinițiați în tainele pe care le dețin, despre ce este vorba. Numai că nu merita să public acest articol pentru a face analiza literară a modului în care domnul Ciutacu scrie jurnalistică. Este treaba domniei sale și a domnișoarelor, doamnelor și domnilor care îi produc audiența.

Însă, domnul Ciutacu scrie: „Dacă m-ar obliga cineva să aleg între locuri de muncă (plus dezvoltarea zonei) și sănătatea peștilor (plus verdele frunzelor), mi-aș pune viața pentru oameni.” Iată un text care merită discutat. Mai ales că autorul lui explică, în continuare că „Pe foametea de azi și, mai ales, pe aia efectivă care se prevede, mi se pare iresponsabil s-o arzi ecologist și să-ți bagi picioarele-n oportunitatea economică”.

Sunt două aspecte de condamnat aici.

Nici unul dintre aceste aspecte nu este legat de limbaj. Cum am spus mai sus, limbajul folosit aici ține de imaginea de „dăștept de Rahova” pe care domnul Ciutacu și-a creat-o și și-o menține cu frazări de tipul „s-o arzi”, care este un eufemism pentru „s-o penetrezi sexual până ia foc” sau „să-ți bagi picioarele” care este varianta politicoasă de Rahova a frazei „să-ți bagi organul sexual masculin” în ceva.

Primul aspect de condamnat este enunțul ca atare. Este o ticăloșie să numești „locuri de muncă” activitatea remunerată de a distruge ceva, indiferent ce. Este ca și cum ai zice că cei care distrug calea ferată sau rețeaua de înaltă tensiune, ca să vândă metalul rezultat ca fier vechi, ocupă locuri de muncă.

Și este o idioțenie să numești „oportunitate economică” exploatarea auriferă, chiar dacă aceasta înseamnă, din punct de vedere economic mai mult decât mineritul propriu-zis și include și economia infrastructurii și a comerțului în zonă. Pentru că aurul trebuie exploatat exclusiv dacă are o întrebuințare, adică dacă se transformă în bani, iar banii sunt destinați unor cheltuieli bine determinate, care nu pot fi finanțate din alte surse. Dacă nu ai asemenea cheltuieli, ce rost are să exploatezi aurul? Ori însuși domnul Ciutacu spune, implicit, mai sus în scrierea sa, că, la noi, nu sunt programe de „lichidizare” a aurului.

Al doilea aspect de condamnat aici este cel al ipocriziei ziaristului. Adică, domnul Ciutacu nu poate crede ceea ce scrie, dar scrie pentru a le face plăcere unora dintre cititori.

Meseria domniei sale fiind captarea și menținerea audienței, domnul Ciutacu sacrifică sinceritatea sau, măcar onestitatea sa pentru această audiență, respectiv scrie ce crede dânsul că vrea publicul său să citească.

Și zicem asta pentru că nu avem nici un motiv să credem că domnul Ciutacu este sincer când opune „sănătatea peștilor” bunăstării prin muncă a oamenilor. Este dovedit socio-psihologic că cei cărora nu le pasă de alte ființe sau de natură în general nu le pasă nici de oameni. Deci, dacă domnului Ciutacu nu îi pasă de pești, nu poate să îi pese de oameni. Pentru rigurozitate, putem menționa aici că reversul este posibil, în sensul că sunt oameni cărora le pasă mai mult de animale decât de semenii lor, dar asta este o altă poveste.

Deci, dacă domnul Ciutacu este normal psihologic (și nu vorbim aici de normalitatea intelectuală, pentru că dânsul zice despre sine că este „genial”, adică anormal de deștept), atunci ori nu îi pasă nici de pești și nici de oameni, dar este ipocrit să scrie că îi pasă de aceștia din urmă, ori îi pasă și de pești și de oameni, dar este ipocrit că scrie că nu îi pasă de aceștia dintâi.

În ceea ce mă privește, promit să nu mai vizitez niciodată blogul domnului Ciutacu, pentru că nu sunt în căutare de subiecte și nici nu vreau să atrag audiența domniei sale asupra mea. Nu că nu mi-ar place numărul acestei audiențe, ci pentru că mi-e teamă că nu vom avea ce să ne spunem unii altora, atâta vreme cât eu nu sunt nici șmecher, nici „dăștept”.

Acuz de două luni

Acum două luni, printr-o scrisoare deschisă, l-am acuzat pe președintele Băsescu Traian de infracțiunea de propagandă în vederea instaurării unui stat totalitar, infracțiune prevăzută și sancționabilă în Codul Penal al României, și care este ușor de probat prin faptele de notorietate publică săvârșite de infractor.

Acum o lună, am amintit de acest demers, sub titlul Acuz de o lună, am reiterat scrisoarea deschisă și am făcut observația că, până la acea dată, demersul meu nu a avut nici o consecință în ceea ce îl privește pe acuzat, nici din partea procuraturii, dar nici în rândul opoziției politice sau al opiniei publice.

Dacă tăcerea procuraturii este de înțeles, pentru că șefii ei sunt sub un control ferm și strict al acuzatului și, în consecință, nu au cum să îl investigheze pe cel care i-a pus, menținut și protejat în funcții, tăcerea opoziției este dubioasă.

Cum altfel decât dubioasă putem califica această tăcere a opoziției la acuzația că Băsescu, președinte sau doar cetățean român, face apologia regimurilor totalitare din România trecută, reabilitează public conducăori ai statului român declarat totalitar și condamnați atât penal cât și de istorie pentru faptele lor dictatoriale și oferă un model public de autocrație inacceptabilă în orice democrație constituțională?

Iar dubiul este dat de două explicații posibile ale acestei acceptări tacite a comportamentului penal al președintelui Băsescu.

Prima ar fi că și opoziția aderă la ideologia totalitară și consideră că este valabilă soluția unui regim totalitar pentru guvernarea României în aceste vremuri de criză mondială și șubrezire a conceptului de stat suveran și independent.

A doua ipoteză este că opoziția este duplicitară, respectiv ei afirmă public că doresc îndepărtarea lui Băsescu Traian și a partidului său de la cârma țării, dar nu fac nimic concret pentru această îndepărtare.

Este similar atitudinii publice prin care Băsescu este acuzat că este urât, necioplit, needucat, se îmbracă scump dar cu prost gust, vorbește vulgar și este nesimțit, eventual este bețiv și, ar vrea el, curvar, că vorbește gura fără el, de trebuie tot timpul să revină asupra declarațiilor publice și altele de aceiași natură. Ori, asemenea acuzații, chiar dacă se bazează pe realitate, pot doar trezi oarecare discuții publice și pot face obiectul propagandei anti-Băsescu, dar nu pot avea consecințe de tipul demisiei sau debarcării din funcție. Nu se cunosc asemenea cazuri în care propaganda să fi reușit vreodată, în orice loc de pe glob, să dea jos un demnitar însăunat legal în funcția publică pe care o ocupă.

Faptele de natură penală însă da, ele pot avea asemena consecințe, mai ales când acestea sunt săvârșite în public.

Însă nici publicul, prin mijloacele sale de informare, nu a reacționat la acuzația de propagandă în vederea instaurării statului totalitar.

Motivele sunt complexe. Unul dintre ele este că, în public, există un segment care are opinia că statul totalitar nici nu este așa de rău, ba, chiar ar putea să fie mai bine poporului sub domnia unui dictator așa ca Ion Antonescu sau Nicolae Ceaușescu.

Alt motiv ar fi că largi segmente ale publicului nici nu știu cum ar fi să fie ei la cârma treburilor țării sau, cel puțin, să își poată exprima opțiunile și năzuințele, iar politicienii să țină seama de aceste opțiuni și năzuințe. Adică, ei, membrii publicului, nici nu știu ce vor sau ce le trebuie.

În fine, un alt motiv ar fi vocile afone și stridente care se aud în mass media românească și care nu au nici un interes ca publicul care îi ascultă să înțeleagă ceva din ceea ce se întâmplă în spațiul românesc, pentru că nu știu și nu pot ei să explice despre ce este vorba.

Să vă dau numai un exempl recent.

Am auzit multă lume întrebându-se la televizor ce motive ascunse l-au îndemnat pe președintele Băsescu Traian să iasă în public, ba chiar să se deplaseze la fața locului și să ia apărarea proiectului de exploatare minieră a aurului de la Roșia Montană. S-au lansat ipoteze și s-au făcut comentarii nenumărate pe această temă. Însă nimeni, chiar nimeni nu a făcut observația de bun simț că președinele Băsescu este dovedit ca agent de influență a intereselor străine în România și, în aceste condiții, este de așteptat și foarte probabil ca și în cazul aurului românesc să servească interesele companiei străine care a obținut 80 la sută din acel aur, dând înapoi doar patru la sută din aurul colectat statului al cărui președinte este Băsescu.

În ceea ce privește acuzația publică pe care i-am adus-o președintelui Băsescu Traian, ea rămâne valabilă și este întărită de faptul că acuzatul continuă nestingherit săvârșirea aceleiași infracțiuni de propagandă în favoarea statului totalitar, cum rezultă din vorbele și gesturile sale recente, emise și făcute în public, fie la mare sau la munte.

Eu aștept să vedem cum va fi peste încă o lună. Dumneavoastră ce credeți că se va întâmpla?

Ce mai face Apărarea?

Apărarea mai face de trimite corespondență electronică, din când în când.

Pe vremurile de dulce amintire, când interoperabilitatea Armatei României cu Aliații era la ordinea zilei, să fii locotenent şi să lucrezi în Ministerul Apărării era, practic, o imposibilitate.

În zilele astea, însă, se poate. Un locotenent se află, de câtăva vreme, în corespondenţă cu mine şi semnează cu gradul şi numele propriu, iar, apoi, sub acestea, continuă semnătura cu: „Ministerul Apărării Naţionale / Direcţia pentru Relaţia cu Parlamentul şi Asistenţă Juridică”, adică, în limbaj NATO, funcţia lui este ministerul şi această funcţie aparţine direcţiei respective.

Stupid, nu-i așa? Sau, poate sunt eu prea cârcotaș și nu accept dictonul românesc de conduită publică „lasă că merge și așa”?

Sau, dacă vrem să fim amabili, el este numai un locotenent în formare şi un oarecare şef l-a pus să scrie un e-mail, fără să verifice dacă omul chiar ştie să formalizeze o semnătură pe un document care, chiar dacă este electronic, este tot unul oficial.

El, şeful, probabil este unul din ăia de „modă veche”, care recunoaşte un calculator după ecranul monitorului şi nu a învăţat nici măcar la ce folosesc tastele „Enter” şi „Escape”. Ca urmare, dacă tot are un locotenent în subordine, îl pune să facă pe dactilografa şi nu îl verifică, pentru că nu ştie şi nu poate.

Ţin minte că, prin 1997, am format o structură nouă la Statul Major General şi, pentru că ne ocupam de cooperarea militară internaţională, mi-am zis să o fac interoperabilă cu Occidentul acela de unde ne veneau partenerii în NATO şi viitorii aliaţi. Ca urmare, nu am pus în schemă nici un post de dactilograf şi am cerut tuturor colaboratorilor mei să îşi redacteze singuri documentele, la calculator, indiferent de grad şi funcţie. Ce credeţi că a fost primul lucru pe care l-a făcut cel care mi-a luat locul? A desfiinţat câteva posturi de specialist şi a reînfiinţat dactolografia în secţie! Nu de alta, dar era şi el „de modă veche” şi prefera să îi scrie altcineva corespondenţa.

Deci, la 17 ani de la începerea procesului de interoperabilizare şi la şapte ani de când suntem membrii ai Alianţei Nord-Atlantice, în ministerul de resort mai sunt încă cel puţin doi funcţionari, dintre care unul sigur în uniformă, care nu ştiu să semneze o corespondenţă în format regulamentar.

După o asemenea introducere, aproape că nici nu mai am spaţiu redacţional să vă spun şi care era obiectul corespondenţei.

S-a întâmplat că, pe la mijlocul lunii iulie, am trimis direcţiei din care face parte domnul locotenent care are funcţia oficială de „Ministerul Apărării Naţionale” câteva observaţii la proiectul de lege a apărării naţionale pe care îl postase pe „site” direcţia respectivă, în vederea unei dezbateri publice de doar câteva zile, în loc de 30 de zile, așa cum cerea legea.

O lună și trei zile mai târziu, am primit un răspuns la observațiile mele, nedatat, nesemnat și fotografiat în condiții execrabile, atașat la mesajul domnului locotenent. Eu nu am răspuns și nici nu am făcut public demersul ridicol al funcționărașilor din minister, pentru că am demnitate suficientă și neclintită, în pofida faptului că actualii comandanți politici și șefi militari de la cârma destinelor Armatei României încearcă cu disperare să mă umilească, la un loc cu toți ceilalți ca mine, adică foști ofițeri de rezervă, acutalmente paria societății.

Iar această demnitate îmi spune că o corespondență neglijentă și cu greșeli, care are un răspuns în doi peri, dat de Ministerul Apărării Naționale la analiza mea a proiectului de lege, analiză serioasă, profesională și neîngrădită de necesitatea de a peria un șef dobitoc, este ca și cum te-ai trezi că cineva îți intră în casă în șlapi și chiloți de baie, când tu l-ai invitat la o reuniune cu haină și cravată. Adică, este sub demnitatea ta să îl cerți pentru așa obrăznicie. Îl dai afară, pur și simplu, și nu mai vrei să auzi niciodată de respectivul.

Așa am făcut și eu, până astăzi, când am primit un nou mesaj de la același locotenent scăpat de sub supraveghere instituțională. Omul mi se adresează cu „domnule”, pe când eu m-am semnat cu „dr.”, ca și când titlul meu de doctor, deși este de-adevăratelea, nu contează la un asemenea nivel (ministerul, deh!).

După care, continuă cu pluralul imperial „noi” și zice: „Vă mulțumim pentru observațiile și sugestiile dumneavoastră. Acestea au fost transmise inițiatorului, Departamentul pentru politica de apărare și planificare. Răspunsul la observațiile dumneavoastră vă va fi transmis cu celeritate imediat ce vom primi răspunsul structurii inițiatoare.” Adică, el îmi confirmă la data de 29 august că a primit mesajul meu din 15 iulie, același an.

Vă dați seama ce ocupați sunt domnii de la minister! Au ajuns să zăpăcească locotenentul lor atât de tare, încât omul o fi uitat că răspunsul l-am primit, cu „celeritate” de 34 de zile, trimis de el însuși, cu zece zile mai înainte.

Sau, dacă este să fim în continuare amabili, ne putem imagina că, din „dosarul” iscat de observațiile mele lipsea tocmai mesajul de confirmare a primirii respectivului memoriu. Așa că locotenentul, conștiincios, s-a gândit că, ce mare lucru, îl trimit acum idiotului, că merge și așa.

Această ipoteză este dată de faptul că, până astăzi, direcția respectivă a refuzat să îmi confirme primirea documentului, cu șase săptămâni mai înainte. Numai că eu, la data aceea de iulie, după ce am văzut că nu primesc o confirmare de primire a memorandumului trimis prin poșta electronică, m-am adresat compartimentului de relații cu publicul de la Ministerul Apărării Naționale, care a avut amabilitatea să îmi confirme că direcția domnului locotenent a primit acel document.

Iar direcția, prin același locotenent, s-a gândit acum, după ce am primit și răspunsul, să îmi încarce mesageria electronică cu o obrăznicie intolearbilă.

Adică, una este să vii în șlapi și în chiloți de baie la o reuniune unde gazda și toți ceilalți poartă haină și cravată și alta este să vii în curul gol la altă dată și altă oră și să deranjezi omul de la masă. Pentru că, atunci, nu te mai dă afară și nu vrea să te mai vadă, ci ți se întâmplă ceva mult mai neplăcut, pentru că există o limită a toleranței în toate.

Bineînțeles, reproșul meu nu este adresat locotenentului și de aceea, nici nu îi pomenesc numele aici, ci șefilor lui și, mai ales, celor din vârful ierarhiei ministerului, care permit ca numele acestui minister să fie folosit pe post de funcție și care încurajază obrăznicii la adresa unui ofițer de rezervă care, atunci când era activ, a făcut posibilă prezența acestora în funcțiile lor, ca membrii NATO.

Cât despre „răspunsul primit cu celeritate”, nu voi comenta conținutul lui, pentru că nu sunt decât în posesia unei poze strâmbe a unui text inept, fără antet și fără semnătură. Adică, ce să comentezi la o frunză în vânt, pe care, probabil, cineva deja a folosit-o înainte de a o fotografia pentru posteritate.

Târziu în vară

De cum vine toamna,

Eu îmi aduc aminte că te iubesc.

Asta nu pentru că nu te-aș iubi tot timpul

Și în fiecare anotimp,

Dar mă iau cu treburile de peste an

Și mai uit cât de dragă îmi ești.

De cum vine toamna,

Iubirea îmi iese din hambarul inimii

Și mi se urcă la tâmple

De nici vinul nu-mi mai trebuie

Ca să umblu zăpăcit și fără rost

Printre flori și crengi cu poame coapte.

Și mă trezesc spre iarnă

Că te iubesc cum numai tu știi

Și cum nimeni, niciodată, nici nu va visa.

Iar, în lenea serii tot mai grăbite,

Dragostea de tine trece în cuvinte

Din acelea care susură a ploaie...

Schimbarea de după răscoală

Zilele acestea, libienii se bat unii cu alții. Succes se pare că vor avea cei care se opun guvernului și, implicit regimului Gaddafi. Deja aceștia controlează o bună parte din Tripoli și își zic că, dacă tot au Capitala, pot să și înceapă să guverneze.

Toată lumea se așteaptă ca ei să producă nu numai o guvernare fără Gaddafi, dar și o schimbare de regim, de la unul dictatorial la altul mai democratic.

Numai că acești noi conducători, ajunși la putere pe calea luptelor împotriva forțelor gaddafiste, sunt nimeni alții decât foștii colaboratori sau subordonați ai actualului dictator, fost, până de curând, salvator al neamului.

Obiectivul cel mai presant al acestor noi foști vechi este să pună mâna pe cât mai mult, dacă nu pe tot avutul libian aflat în străinătate, în special în Statele Unite ale Amercii, în valoare de multe zeci de miliarde de dolari.

Pentru a-i convinge să nu renuțe la ideea de a schimba regimul libian într-unul democratic, Ministerul Afacerilor Externe român a invitat reprezentanți ai noului guvern, încă în formare, să vină în România și să învețe din experiența noastră cum se face o tranziție de la totalitarism la democrație.

Cazul românesc este exemplar în acest sens, deoarece și la noi s-a trecut de la un sistem totalitar la unul democratic cu aceiași conducători, activiști, polițiști, juriști și alți demnitari mai mari sau mai mici cu care a funcționat și sistemul de tristă amintire.

Deci, se poate!

Când Piaza-Rea va avea dreptate

Realitatea.net publica o știre despre apariția unui articol cum Nouriel Roubini, supranumit de ei „profetul crizei”, vede viitorul lumii.

Să nu credeți că mă inspir pentru scrierile mele din ce zice o televiziune sau alta, sau din ce se mai scrie pe bloguri, dar am menționat, aici, la început, această știre, din două motive. În primul rând, pentru că este firesc să dăm credit celor care publică, primii, o știre, iar în al doilea rând, pentru a da un exemplu de cum se face presă de informare în România, în comparație cu o altă națiune, respectiv cea britanică.

Modelul BBC

Nouriel Roubini a ajuns faimos în 2008, când cineva și-a adus aminte că acesta conferențiase, cu câțiva ani mai devreme, despre spargerea iminentă a balonului de săpun al creditelor cu ipotecă și declanșarea crizei economice, așa cum o cunoaștem astăzi. Pentru asta a fost poreclit „Mr. Doom”, ceea ce, în traducere liberă, ar putea să fie „domnul Piază-Rea”.

Roubini are merite incontestabile de economist. A fost la cele mai bune școli din America și predă economie la una dintre ele. A lucrat cu Fondul Monetar Internațional și Banca Mondială și a consiliat administrația americană, pe timpul guvernării Clinton. Numai că, faptul că a „prezis” criza și, mai exact, prăbușirea piețelor de credite, nu este ceva spectaculos decât pentru cei care nu urmăresc BBC-ul național.

Pentru că acest BBC explica cetățenilor britanici, încă de la sfârștiul anilor 1990, cum că piața de credite bazate pe evaluarea umflată a ipotecii nu are cum să mai meargă în sus și că se va prăbuși. Mai mult decât atât, BBC instruia telespectatorii, cu sfaturi concrete, cum să se pregătească de o asemenea situație iminentă, pentru a putea trece prin criză cu cât mai puțină durere.

Aici apare diferența dintre o televiziune românească de știri și cea britanică. Iar diferența nu este că una este privată și cealaltă este publică. Cea românească informează cetățeanul despre ce a zis cineva, creditat cu suficientă credibilitate pentru a-i fi reproduse spusele, pe când cea britanică nici nu se preocupa de câștigarea credibilității, adică nu atribuia nimănui meritul de a prezice criza, ci se preocupa doar ca cetățenii, care sunt adevărații patroni ai acestei televiziuni, să primească cât mai multă informație relevantă despre o problemă care îi afectează direct.

Ce mai prezice Piaza-Rea?

Dacă tot a fost poreclit „Mr. Doom”, Nouriel Roubini publică, la 15 august 2011, un articol intitulat „Is Capitalism Doomed?”, adică „Este capitalismul sortit pierii?”, articol care merită atenția noastră.

În general, Roubini constată ineficiența majorității măsurilor luate de guverne pentru îngrădirea efectelor negative ale crizei și pentru ieșirea din criză, și prevede o nouă scufundare a economiilor mondiale în recesiune, datorată atât acestei ineficiențe, cât și condițiilor adverse cumulate, de la scăparea de sub control a prețurilor la petrol și alte produse esențiale, la zăpăceala din Orientul Mijlociu, cutremurul din Japonia și până la problemele de alcătuire a bugetului Statelor Unite ale Americii.

El mai constată creșterea inegalității sociale, a sărăciei, șomajului și a lipsei de speranță în viitor, nu numai în rândul păturilor sărace ale populației Globului, dar și în cadrul așa-zisei clase de mijloc.

Care ar fi soluția?

Soluția lui Roubini este reîntoarcerea la un echilibru mai bun între ceea ce produce piața și ceea ce produce guvernul, asta înseamnând abandonarea atât a modelului anglo-saxon al neintervenției guvernelor pe piață, cât și a celui european-continental al statului bunăstării sociale, bazat pe datoria publică.

Concret, o asemena soluție ar presupune crearea de locuri de muncă prin investiții guvernamentale în infrastructură, taxarea și mai progresivă, în funcție de venituri, stimulări fiscale pe termen scurt combinate cu o disciplină fiscală pe termen mendiu și lung, ajutarea agenților economici loviți de căderea prețurilor la proprietăți, impunerea unor reguli stricte și supravegherea sistemelor financiare ce au luat-o razna, precum și descompunerea pe părți a băncilor prea mari să fie ruinate și a oligopolurilor.

Iar, ca un corolar al acestor soluții, economiile trebuie să investească în capitalul uman, în asigurarea unor deprinderi de muncă performante, combinată cu măsuri de protecție socială, care să ducă la o forță de muncă mai competitivă decât până în prezent.

Ce să înțelegem din asta?

Oricare ar fi cauzele și modurile de manifestare ale crizei, cei mai afectați de aceasta sunt oamenii, în special cei care produc bunuri materiale și spirituale, atât pentru guverne, cât și pentru piețe, adică atât cei care lucrează la stat, cât și cei de la privat.

Iar soluția cea mai cuprinzătoare este tot investiția în oameni, atât pentru ca pregătirea lor să îi facă și mai destoinici și mai deștepți, cât și pentru asigurarea condițiilor lor de viață la un nivel satisfăcător.

Între aceste două capete ale problemei se interpun guvernele, care ar trebui să ia măsuri de reglementare și legiferare în sensul soluțiilor propuse, precum și măsuri manageriale de colectare a banului public și de redistribuire a lui cu înțelepciune.

Dar eu ce cred?

Deși doctoratul meu în economie nu a fost obținut la o școală atât de prestigioasă ca cea care i l-a acordat lui Nouriel Roubini și deși nu predau economia, și nici nu sunt consilier economic, am totuși suficientă știință de carte, metodă de analiză și capacitate de gândire pentru a putea avea o părere proprie despre acest subiect.

În primul rând, Roubini identifică sursa crizei într-o combinație de situații în care atât guvernele cât și economia de piață s-au complăcut sau chiar au încurajat condițiile de producere a acestei crize. Și eu cred, la fel, că aceasta este descrierea corectă a sursei de producere a crizei.

În plus, conform aceluiași înțelept, atât guvernele cât și piața se dovedesc în prezent incapabile de găsirea și impunerea de soluții viabile și eficiente pentru stoparea crizei și relansarea economică. Fără să fiu la fel de înțelept, și eu sunt de aceiași părere.

Numai că, în acestă situație, Roubini propune el niște soluții, ca și când guvenelor și piaței nici nu le-ar fi trecut prin cap așa ceva. Aici nu mai pot să rezonez cu omul nostru.

Pentru că, în realitatea asta așa cum o vedem noi, guvernele și economia de piață nu găsesc aceste soluții nu pentru că sunt incapabile să le găsească, ci pentru că nu vor să le implementeze, deoarece acestea neagă exact modul de operare al guvernelor și pieței, mod care a dus la această criză profundă, în special prin taxarea, colectarea de impozite și contribuții, precum și prin redistribuirea banului public preferențial pentru bogați și în detrimentul restului cetățenilor.

Deci, dacă problemele identificate corect sunt de natura atitudinilor și comportamentului guvernelor și agenților economici, atunci și soluțiile trebuie să fie de aceiași natură atitudinală și comportamentală. Adică, nu este important că s-au luat decizii proaste în gestionarea banului public și privat, fapt ce a dus la criză, ci că aceste decizii s-au luat pentru că cei care sunt îndirtuiți să le ia au avut o anumită atitudine și s-au comportat într-un anumit fel, respectiv au favorizat pe cei bogați și i-au neglijat pe toți ceilalți. Iar atunci când s-a produs criza, au căutat soluții exclusiv pe seama acestora din urmă.

O altă abatere în raționamentul lui Nouriel Roubini este că el propune ca soluțiile să fie adoptate de guverne, pe când implementarea lor să se facă de cetățeni. Pentru ca acest raționament să aibă aplicabilitate practică, ar trebui ca cetățenii să aibă un control funcțional și permanent asupra guvernelor.

Ori, faptul că, până acum, aceste guverne au adus țările lor în criză și au afectat astfel bunăstarea propriilor cetățeni, ca apoi să adopte soluții de ieșire din criză tot pe seama acelorași cetățeni, care au de suportat greutăți și mai mari pentru rezolvarea crizei, ne arată că aceștia nu pot să controleze guvernele lor atât de eficient încât ele să nu le producă lor pagube și necazuri.

De altfel, și Roubini bănuiește că are un raționament oarecum deviant, încât întrevede posibilitatea unor revolte sociale de amploare, pe tot Globul, ca soluție finală la această criză în valuri.

În concluzie

Dacă Nouriel Roubini, zis și Piază-Rea, are dreptate, vom asista cât de curând la o înăsprire și mai adâncă a condițiilor de viață ale maselor largi ale populației globale, iar soluțiile acestei probleme stau în mâinile guvernanților, finanței mondiale și trusturilor multinaționale. Numai că, pentru a implementa aceste soluții, toți acești guvernanți, finanțiști sau afaceriști vor trebui să se întoarcă la aceleași mase largi.

Depinde, deci, de aceștia din urmă cum va arăta, în viitorul apropiat, omenirea, din punct de vedere economic și politic.

Cât despre noi, românii, atâta vreme cât trăim pe aceiași Planetă Pământ, ne așteptăm la aceleași vești proaste, indiferent de ce zic unii și alții de pe la noi. Bine ar fi ca măcar cineva să ne și spună ce să facem ca să ne fie mai ușor, fiecăruia în parte și tuturor împreună. Așa, ca la BBC-ul britanic.

Articol publicat initial in ZiuaVeche.ro la adresa http://www.ziuaveche.ro/opinie/cand-piaza-rea-va-avea-dreptate-48195.html

Ce 23 august preferăm

În Constituția României, valorile supreme pe care se întemeiază statul român sunt valori numai și numai „în spiritul idealurilor Revoluției din decembrie 1989”. Adică, nu o revoluție oarecare, ci Revoluția, cu R mare, ca și când aceasta este o instituție în dreptul său.

De ce avem această prevedere în chiar articolul întâi al actului fundamental al statului? Pentru simplul motiv că actualul regim politic se legitimează de la acel moment din istoria noastră, care s-a petrecut în decembrie 1989 și căruia i s-a zis revoluție.

Până la acel moment, fostul regim politic din România se legitima de la altă revoluție, cea de la 23 August 1944, unde luna respectivă era scrisă ca un nume propriu, pentru a indica simbolistica supremă a schimbării produse atunci și sărbătorită în deceniile următoare prin parade militare și demonstrații publice, ca cea mai mare sărbătoare a anului.

Este de așteptat ca și următoarea schimbare de regim politic din România să se numească tot o revoluție, pentru a legitima pe cei care vor lua puterea politică altfel decât prin voința electoratului.

Să sperăm că ea, schimbarea, va avea loc vara, ca să avem și noi o sărbătoare națională de care să ne putem bucura la iarbă verde.

Iar această schimbare de regim s-ar putea chiar să se producă într-un viitor previzibil, pentru că actualul regim se dovedește total incompetent să gestioneze treburile țării în interesul poporului. Bineînțeles, când vorbim de actualul regim, avem în gând nu numai coaliția politică de la putere, ci întregul edificiu sau întreaga arhitectură politică din România.

Aceste observații sunt prilejuite de această zi de astăzi, 23 august 2011.

Iar principala concluzie este că istoria în jurul căreia ne organizăm existența colectivă nu este niciodată sinceră, ci numai politică.

Adică, cei de la putere stabilesc ce este de bine și ce este de rău în istoria neamului. Iar acest exercițiu de putere se reverberează nu numai în legile țării, începând cu Constituția, dar și în discuția publică, cu scopul declarat de a obține consensul național pentru varianta de istorie scrisă de cei de la cârma țării.

Deși neinstruit și needucat, Traian Băsescu conștientizează sau măcar bănuiește această realitate și își pune amprenta lui de putere asupra momentelor din istoria noastră care sunt de interes pentru el. Cum a fost cazul cu recentele înjurături prezidențiale la adresa Regelui Mihai, sau cu reabilitarea lui Nicolae Ceaușescu sau a lui Ion Antonescu, doi foști conducători ai României condamnați nu numai de istorie, dar și de justiție și de oameni.

Noi, ceilalți cetățeni, vom avea una din trei atitudini posibile, astăzi, 23 august, dacă vom interveni în inevitabila discuție publică privind semnificația acestei zile.

Vom întări interpretarea politică de astăzi a puterii, dacă suntem în tabăra puterii sau dacă avem încredere în capacitatea actualei puteri de a guverna poporul, în toate aspectele, inclusiv în rescrierea preferențială a istoriei.

Sau, vom cârti la interpretarea politică de astăzi a istoriei, nu pentru că avem altă viziune, ci pentru că suntem contra actualei puteri, pe care o considerăm incapabilă să gestioneze treburile țării în folosul poporului român. Iar, dacă sunt incapabili de o asemenea sarcină, de ce i-am credita că pot să rescrie istoria în favoarea noastră?

Iar a treia atitudine va fi să ne considerăm noi, cetățenii, deținătorii adevăratei puteri politice în România secolului 21 și să decidem noi semnificația zilei de 23 august după mintea noastră independentă și neinfluențată sau neconstrânsă de nimeni.

Frumusețea situației este că, oricare ar fi atitudinea pe care o vom lua față de acest subiect, fiecare avem dreptate, ca cetățeni români liberi și independenți ce suntem.

Rămâne doar să ne întrebăm cum de am ajuns să fim liberi și independenți, ca să putem alege ce atitudine ne place față de orice subiect. Iar când vom afla răspunsul, să avem grijă ca sursa independenței și libertății noastre să fie protejată și prețuită de fiecare dintre noi și de toți la un loc.

Pentru că ar fi păcat să pierdem și ce ne-a mai rămas din această libertate și din această independență.

Acest articol a fost publicat și în Clubul Cetățenilor Români, la adresa http://poporul.ro/ce-23-august-preferam/

Cât de tare iubim politica

Aseară eram sub un umbrar de viță de vie, alături de un grătar cu jar de mesteacăn pe care sfârâiau costițe de miel și, cu un bun vin de casă în paharul din față, discutam vrute și nevrute cu ceilalți comeseni. Știți dumneavoastră, tipul acela de discuții când fiecare se simte bine și, deci, vrea să vorbească cât mai mult și numai despre sine.

Ce a fost inedit și memorabil pentru mine, de am ajuns să scriu despre asta, a fost momentul când câțiva dintre convivi au devenit emoționali pe un subiect politic. Mai exact, pe subiectul cât de bună este guvernarea Băsescu-Boc.

Deși auzisem despre oameni care pun pasiune când vorbesc despre convingerile lor politice și chiar de certuri în familie sau între prieteni pe teme de politică intenă, până aseară nu am mai trăit o asemenea experiență pe propria mea piele.

Cu câtva timp în urmă, l-am arătat cu degetul, ironic, pe un intelectual cu barbă și burtă și scrieri de filosofie subțire, care a recunoscut în scris că atitudinile sale pe teme politice sunt „stârnite” de emisiunile de televizor și capătă forme sentimentale, de tipul suporterului de fotbal, care ține cu o echipă și urăște celelalte echipe, pe motive total subiective. Și, mi s-a părut ridicolă o asemenea confesiune la un ins care pretinde că stăpânește exercițiul rațiunii, pentru că politica este, în primul rând, un produs al intelectului și nu al viscerelor. Sau, pentru cei cu educație clasică, un comportament sine ira et studio.

Ei bine, aseară am dat peste oameni instruiți care se comportau cam la fel cu intelectualul nostru care confunda tribuna stadionului cu tribuna de discuții politice.

În timpul discuțiilor de aseară, afumate cu lemn de mesteacăn, în favoarea guvernării Băsescu-Boc s-au adus exact aceleași argumente pe care le găsiți în propaganda de resort, care sunt, de fapt, nu atât argumente sau exemple de succes, cât justificări ale eșecurilor, de la greaua moștenire a guvernelor Năstase și Popescu-Tăriceanu și până la manipularea realității de mogulii răi de presă ,astfel încât mărețele realizări ale lui Boc să pară a fi eșecuri răsunătoare. Iar dovada supremă a performaței acestei guvernări a fost dată de cât de lăudată este ea de străinii de la Fondul Monetar Internațional și Banca Mondială.

În plus, timidele mele intervenții nepărtinitoare ,dar, evident, defavorabile, au fost întâmpinate cu o nejustificată încrâncenare a interlocutorilor pro-băsiști de a refuza orice argument rațional, de tipul datelor obiective sau cifrelor din bugete.

Ajuns pe noapte acasă, am descoperit că tot ieri avuseseră loc alegeri parțiale pentru două locuri în Parlament, în Maramureș și Neamț și că, în pofida sondajelor de opinie care arătau că cei de la putere sunt în cădere liberă în preferințele electoratului, partidul de guvernământ a performat excepțional, multe mii de oameni mergând la vot în cele două județe și votând cu partidul lui Băsescu și Boc, acest partid chiar câștigând, la scor, unul dintre cele două mandate .

Măi, să fie, mi-am zis, să vezi că sunt eu cel mainpulat și nu am drepate când consider că actuala guvernare este proastă și păguboasă. Adică, m-am simțit ca atunci când trei îți spun că ești beat, deși tu te simți foarte treaz și cu capul limpede: poate știu ei ce știu.

Așa că m-am dus la carte, după bunul obicei al gânditorului. Iar cartea zice totuși că guvernarea Băsescu-Boc este așa cum o vedeam și eu cu ochiul liber.

Exact organizațiile financiare internaționale ai căror reprezentanți laudă această guvernare au emis criterii și principii de bună guvernare, care, aplicate la cazul concret al României de astăzi, dau un rezultat negativ, despre care acei reprezentanți nu au zis nimic până acum.

Din multitudinea de titluri despre buna guvernare, publicate în lume, am ales pentru această discuție o publicație a Secretariatului Commonwealth-ului, organizația internațională a celor 54 de state cu origini sau afiliație britanică, publicație intitulată „Promovarea bunei guvernări: principii, practici și perspective” (Promoting Good Governance: principles, practices and perspectives), scrisă de Sam Agere în anul 2000.

Alegerea mea s-a bazat pe două motive. În primul rând, organizația Commonwealth are cel mai credibil dosar de bună guvernare, deci publicațiile sale sunt oneste și recomandările pe care le conțin duc spre rezultate așteptate.

În al doilea rând, publicația în speță prezintă nu numai criteriile și principiile bunei guvernări, ci și o listă de caracteristici ale slabei guvernări (poor governance în engleză), ceea ce este mai aproape de nevoia mea de a mă convinge că am sau nu dreptate să apreciez că guvernarea Băsescu-Boc este una proastă.

Imediat ce am deschis cartea, am constatat că, dintre cele șapte caracteristici ale slabei guvernări, așa cum le prezintă Secretariatul Commonwealth-ului, actuala guvernare răspunde pe deplin la cinci:

- Incapacitatea de a stabili un cadru previzibil al legii, imprevizibilitatea comportamentului guvernamental și lipsa domniei legii. Nu cred că a mai fost vreodată un guvern catalogat „democratic” mai incapabil să aplice legea, sau să propună o legislație cât de cât coerentă, decât acest Guvern Boc. Pe lângă liota de legi emise de actuala guvernare și declarate neconstituționale, Boc a trecut prin Parlament foarte multe legi pe care le-a schimbat tot el, la puțin timp după promulgarea prezidențială. A emis un număr nepermis de mare de ordonanțe de urgență și a abuzat peste măsură de asumarea răspunderii pentru promovarea legislației proprii, astfel încât nimeni nu mai știe, în România, la ce să se aștepte din partea acestui guvern, în domeniul legislativ. Dacă aceste aspecte nu relevă o totală incapacitate de a stabili un cadru legal previzibil, atunci nu mai știm ce altceva ar putea să însemne această caracteristică de proastă guvernare.

- Stabilirea unor priorități altele decât cele care țin de dezvoltare, ceea ce duce la alocarea proastă a resurselor. Boc și Guvernul său au excelat în a pune resursele financiare în locuri de unde nu rezultă dezvoltare, cum ar fi bazine de înot sau cabine de teleferic de nicăierea către niciunde. Dar Boc a dat peste cap și alocarea resurselor umane. A făcut așa-zisa refromă administrativă fără să măsoare ce oameni trebuie păstrați în sistemul public și cine nu este necesar, prioritățile acestei „refrome” fiind politizarea deplină a administrației bunurilor statului prin acele deconcertate. Pentru aceasta s-a ales cu procese prin care a ajuns să plătească două salarii pentru aceiași funcție, unul pentru omul de partid pus acolo de Boc și altul pentru cel dat afară pe criterii de „priorități”.

- Procesele de luare a deciziilor sunt înguste, adică fără perspectivă, și ne-transparente. Guvernarea Băsescu-Boc este renumită prin secretomania luării deciziilor. Nimeni, uneori nici cel care le ia, nu știe ce decizii urmează să fie luate și, mai ales, pe ce bază. Boc însuși a spus de nenumărate ori că nu știe ce va decide în final, mai ales în probleme financiare. Nici Băsescu nu a fost mai bun, anunțând decizii și răsgândeli la intervale scrute de timp. Aproape în exclusivitate, deciziile luate de guvernarea Băsescu-Boc au fost pe termen scurt, sau chiar numai imediate, fără nici o perspectivă și fără anticiparea consecințelor pe termen mediu sau lung ale acelor decizii.

- Nu există coduri de conduită după care să se conducă cei care gestionează afacerile statului. Atât Băsescu, cât și Boc și miniștrii lui au devenit renumiți în a aplica doar propriul chef sau, mai politicos, liberul arbitru în comportamentul lor în funcțiile de stat. În ceea ce îl privește pe Băsescu, el a devenit renumit printr-un comprtament total inadecvat unui șef de stat. El a fost surprins declarând că vrea să facă sex oral unui „licurici”, adică unei mari puteri, căreia i-a și promis o decizie preferențială legată de achiziții de tehnică de luptă și de armamente. Nepotismul manifestat de aceată guvernare a devenit legendar, de la prietenul copilei prezidențiale numit la post la Ambasada României din apropierea reședinței domnișoarei, până la șoferul premierului făcut consilier și onorat cu sume mari de bani nejustificați. Ca să nu mai vorbim de ministrul Udrea, care face campanie de „promovare” turistică, în loc să conceapă și să implementeze politici în domeniul pe care îl gestionează ministerial.

- Nu sunt definite cu claritate premisele de la care pornesc deciziile politice. Nu cred că poate cineva să numească măcar un singur caz în care Băsescu, Boc sau cei din anturajul lor să fi justificat oricare dintre deciziile lor politice pe oricare premisă rezonabilă. Singurele justificări au fost cele de tipul: așa ne spune FMI să facem sau așa am văzut că fac și alții. Băsescu a folosit cu foarte multă stângăcie și nepricepere premisa crizei mondiale pentru a justifica deciziile nepopulare ale reducerilor și tăierilor de venituri și alocații pentru cele mai defavorizate categorii sociale, dar nu a dat nici o explicație pentru deciziile de a îndatora țara în mod excesiv și nejustificat.

La celelalte două criterii de neperformanță, Guvernul Boc se situează mai aproape de rău decât de bine:

- Incapacitatea de a face o distincție evidentă între ce aparține sectorului public și ce aparține sectorului privat, această situație ducând la deturnarea resurselor publice către câștiguri private.

- Reguli și regularizări în exces, impuse de guvern și care împiedică dezvoltarea naturală a piețelor.

Vă lăsăm însă dumneavoastră plăcerea de a găsi exemple care se pot aplica Guvernului Boc în relație cu aceste două caracteristici de slabă guvernare

În concluzie, cu toată învârtoșenia convivilor mei de aseară și cu toate rezultatele electorale din duminica trecută, am dormit până la urmă liniștit că eu am o regretabilă și tristă dreptate în aprecierea guvernării Băsescu-Boc ca fiind slabă și neperformantă, ba chiar proastă și păguboasă.

Acest text a fost publicat inițial în Clubul Cetățenilor Români, la adresa http://poporul.ro/cat-de-tare-iubim-politica/