Credeți voi că celor ce nu le-a păsat că le-a murit satul în care s-au născut ei și neamul lor din moși strămoși, de a rămas numai așezarea veche, ca un uriaș morman de case goale, celor ce nu le-a păsat că le moare orașul sub pietre puse încă și încă odată pe același drum, orașul cu garduri între nimic și nimic, și cu gunoiul băgat sub colțul blocului, celor ce nu le-a păsat că nu mai sunt păduri și ape pe la noi, ori că nu mai sunt oameni destoinici și copii deștepți pe acasă, credeți voi că tuturor acestora le pasă ori le-ar păsa vreodată de Țara asta, România?
Dacă nu credeți asta, atunci de ce le dați lor România pe mână, de fiecare dată când vă roagă?
Vă închipuiți oare voi că este de ajuns să le spuneți nepăsătorilor de Țară ca, de acum înainte, să le pese? De ce ar face-o? Și pentru ce? Ce aveți voi să le dați în schimb, pentru această păsare, iar ei să nu aibă deja?
Sau nu vă pasă nici vouă de Țară, dar vă este prea lene să recunoașteți?
Am suprapus acordurile peste interogațíi.
RăspundețiȘtergereE ca și cum lumea se pierde în adâncul sufletului, și în locul ei,o durere adâncă și grea, ca unic martor al clipei , se așterne peste sărăcăcioasa realitate .
Sunteți revoltat,se aude însă, doar tot ce am fost și nu vom nai fi.
De unde să culegem amintiri viitoare, dacă tot regresăm într-un timp mai apropiat de senzația de copilărie, ca unică șansă eliberatoare?
Este evident că sunteți, doamna profesoară, printre cei cărora le pasă...
Ștergere