marți, 17 septembrie 2013

Să tragem apa

Acum 37 de ani am devenit comandantul unui pluton de soldați. Aceia și cei ce le-au urmat în satisfacerea stagiului militar, cum i se zicea serviciului militar obligatoriu de atunci, făceau nu numai instrucție armată, dar învățau și multe alte aspecte ale vieții sociale.


Majoritatea dintre ei experimentau, pentru prima dată, folosirea instalațiilor sanitare cu apă curentă și situate în interiorul aceleiași clădiri în care dormeau. Unii dintre ei aveau ocazia, pentru prima dată în viața lor, să își facă patul. Și asta nu pentru că, până la armată, aveau pe altcineva care să le facă patul, ci pentru că nu avuseseră un pat al lor până atunci. Și acestea sunt doar două exemple. Mulți dintre soldați învățau în armată să mânânce cu tacâmuri, iar câțiva învățau abia atunci rostul lenjeriei intime curate. Eu am avut doar un singur soldat pe care a trebuit să îl învăț să scrie și să citească dar, înaintea mea, alfabetizarea era o activitate curentă în armată.
Ideea este că soldații de acum aproape patru decenii reflectau nivelul de civilizație a publicului din rândul căruia proveneau. Eu nu aveam nevoie de statistici și studii sociologice ca să îmi dau seama, așa tânăr locotenent cum eram pe atunci, că publicul român era, în mare parte, străin de civilizația apei curente sau a instalației sanitare din casă. Era ca și când renașterea românească nu ajunsese încă să redescopere peste tot civilizația latino-romană, ce dăinuise și pe aceste meleaguri, cu termele și apeductele ei.
Această străinătate avea consecințe directe în faptul că, necunoscând și nerecunoscând beneficiile apei curente, cei străini de asta nici nu dădeau importanță unei asemenea facilități de viețuire în comun. Astfel, pentru ei nu era nicio problemă dacă instalațiile sanitare se stricau, se înfundau, dădeau pe afară, ori dacă țevile de apă sau de scurgere se spărgeau. Desigur, o problemă era doar pentru cei ce erau deranjați de lipsa de igienă și de negarea accesului la acele instalații. Dar nici aceștia nu făceau mare lucru pentru a remedia situația sau pentru a face astfel încât să nu se mai tot întâmple situația. Trebuia să vină comandantul de companie, care era și administatorul șef al avuției imobile și mobile pe care soldații o foloseau pentru trăit și instrucție, și să ia măsuri de remediere a înfundărilor și de educare a înfundătorilor.
Dacă acea companie nu avea un comandant gospodar, adică un bun administrator, atunci se întâmpla ca instalațiile sanitare ale soldaților să stea defecte până când cineva, nu conta cine, nu mai suporta și chema instalatorul, ori punea mâna și le repara. Că nu era, de fapt, mare lucru și nicio inginerie spațială. Dacă acea companie avea un comandant gospodar, atunci el era ca un conducător providențial pentru mica societate formată din compania de infanterie, pentru că îi făcea viața mai bună acestei mici societăți.
Nu știu care mai este situația în zilele acestea cu publicul român neștiutor și nepăsător de civilizația apei curente. Am văzut unele statistici care spun că jumătate dintre cetățenii români viețuiesc și astăzi cu apă de la fântână și cu latrina fără apă, din fundul curții. Dar eu nu mai am încredere în statisticile românești de când sunt ele folosite pentru justificarea cheltuirii banului public în scopuri personale sau de partid, stabilite de demnitarii noștri.
De fapt, nu contează câți sunt întârziați cu renașterea românească, ci contează că sunt. Aceștia nu vor face niciodată niciun efort pentru a avea apă curentă și canalizare în casa lor. Dacă primăria le va aduce țevile la poartă, poate vor accepta să își tragă apă în casă, mai ales dacă și vecinii fac același lucru și nu e frumos să nu fii în rândul lumii. Adică, dacă au parte de un primar providențial, încet-încet vor învăța să folosească apa curentă și vor începe să aprecieze beneficiile ei. Dacă nu, merge și așa, cu găleata și latrina.
Nu este câtuși de puțin greu să extrapolăm aceeași mentalitate la alte beneficii ale civilizației occidentale, sau, mai corect spus, ale civilizației renascentiste. Cei ce nu cunosc și nu recunosc aceste beneficii nu vor fi deranjați deloc dacă nu au parte de ele, sau au parte de unele corupte sau nefuncționale. Totul depinde de vreun conducător providențial să le aducă acasă asemenea beneficii sau să îi ia cu arcanul și să îi ducă pe cetățeni acolo unde le-ar fi mai bine. Dacă nu, merge viața socială în România și așa, fără beneficiile civilizației renascentiste.
În ceea ce mă privește, sunt trei beneficii cu care m-am obișnuit cât am viețuit prin alte țări și care îmi lipsesc foarte tare în România. Acestea sunt buna guvernare, lipsa corupției și respectarea demnității mele.
Buna guvernare îmi este necesară nu numai pentru că presupune o mai bună distribuire a avuției naționale și o producție mai profitabilă a bunurilor publice pe care statul le generează în folosul cetățenilor săi. Buna guvernare mai înseamnă și că eu am ocazia să mă implic în toate deciziile și în toate actele guvernării. Și mai am și instrumente de control și de tragere de ureche a guvernanților, nu numai a celor aleși de mine, dar și a celor numiți pe funcții între ei.
Lipsa corupției îmi dă o mai mare predictibilitate privind viitorul meu și al Țării mele. Corupția înseamnă, înainte de toate, că agenda de guvernare este dictată de corupători, în mod ascuns, fără ca publicul să știe care este asta ori să aibă vreun cuvânt de spus despre punctele agendei. Ceea ce se promite publicului, chiar dacă se regăsește apoi în programul de guvernare, nu va fi niciodată pe agenda de lucru a guvernului corupt, care va avea cu totul alte preocupări și priorități.
Dar lipsa corupției îmi dă și o predictibilitate de zi cu zi. Când am o problemă de administrație publică, știu de la început cum va fi ea rezolvată și în cât timp, și nu trebuie să mă interesez pe cine cunosc eu în minister ori la primărie, sau cât mai costă o aprobare ori o rezolvare a problemei, la bursa neagră a corupției. Când am o problemă de justiție, știu că, dacă am dreptate mi se va da dreptate, și nu trebuie să îmi aleg avocatul în funcție de contactele pe care le-ar avea cu judecătorii și nu trebuie să mă intereseze cât costă o decizie favorabilă în curtea de justiție. Mai știu, cu anticipație, cum se vor comporta polițistul, procurorul, agentul fiscal și alți agenți publici cu care aș putea intra în contact direct, precum și cum se vor comporta demnitarul, parlamentarul, primarul sau alți membri ai administrației publice, pe care îi văd la televizor sau la tribună.
Cât despre respectarea demnității mele, în România asta îmi lipsește zi de zi. Nu numai că părerea mea nu contează pentru nimeni, ori că mi se schimbă statutul social din condeiul unui contabil, fără să fiu protejat de nimeni, dar sunt jignit și înjurat la fiecare pas. De la portarul unei instituții de stat și până la premier sau la președintele de Țară, toată lumea mă tratează cu dispreț, indiferent dacă eu mă manifestez favorabil ori defavorabil guvernării. Desigur, mi-aș putea cumpăra această demnitate, fiecare dintre cei ce mă disprețuiesc acum având propriul său tarif, cunoscut de toată lumea. Numai că, indiferent cât de mare ar fi tariful lor, eu tot cred că astfel m-aș înjosi.
Se pare însă că eu fac parte dintr-o infimă minoritate românească, ce cunoaște și prețuiește valoarea unor beneficii ca cele amintite mai sus. Românii care nu cunosc această valoare ne privesc doar ca pe niște curiozități, în cel mai bun caz, ori ca pe agenți perturbatori, aflați, cu siguranță, în slujba unor dușmani ai poporului, care atentează la dreptul acestuia de a se ușura unde vrea el, nu unde îi spun alții, care nu înțeleg particularitățile civilizației românești și tradiția noastră ancestrală.
Dacă au trecut generații fără să ajungem să explicăm tuturor românilor și să îi convingem de beneficiile civilizației apei curente, cum aș putea spera că am avea succes explicând și convingând acelorași români beneficiile civilizației bunei guvernări? Ca să nu mai vorbesc de lipsa corupției, deoarece nimeni nu știe ce e aia corupție în România. Ori, ce rost ar mai avea să deschidem discuția despre respectarea demnității fiecăruia, când înjurătura și expedierea cu superioritate a interlocutorului constituie forma majoritară de dialog românesc?
Și, totuși, ar trebui să lansăm îndemnul: haideți, odată, să tragem apa!



6 comentarii:

  1. Ca de obicei profund si subtil clar si concis.

    RăspundețiȘtergere
  2. Sunt de acord să tragem apa, dar este prea puţin. Cred că este timpul să facem curăţenie generală.

    RăspundețiȘtergere
  3. După ce vezi lumea așa cum ESTE ea, te cam apucă plânsul, articolul fiind așa cum îl înțeleg eu, un fel de lovire metaforică,dar zdravănă, de toți pereții.

    În vară, la un interval de doar trei săptămâni, am văzut două locuri, situate foarte departe unul de altul, dar înrudite, cumva, ambele au cunoscut civilizația romană:„ Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetuza„ și„ Valea templelor„, de la Agrigento, Sicilia, cu templele ei atât de bine conservate.
    Nu vorbesc despre cum „au evoluat„,prin comparație, descoperirile în cele două locuri, altceva mi-a atras atenția: romanii au civilizat,deopotrivă, lumea pe care au cucerit-o, construind drumuri, viaducte, cetăți,piețe, amfiteatre, palate, basilici..
    Construcțiile se încălzeau cu abur, pe câte trei niveluri,băile nu erau, cumva, vreo noutate, existau instalații speciale de purificare a reziduurilor.
    Se întâmpla, la noi,după cucerirea Daciei de către romani..

    Ce oameni! ce vremuri!

    Și totuși,poate că nu ar trebui să disperăm, ar mai fi ceva de așteptat-voluntarii..

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Realitatea este că, pentru o mie de ani, civilizația latino-romană a fost uitată în toată Europa, și în cea de Est, și în cea de Vest. Au fost uitate inclusiv beneficiile apei curente, inventate de romani.

      Diferența dintre Vest și Est a apărut în renaștere, adică acum vreo cinci sute de ani, când occidentalii au început să redescopere elementele esențiale ale civilizației romane, fie ele culturale, sociale, politice sau chiar tehnologice. Această renaștere nu s-a întâmplată și în Est, din cauza prelungirii existenței Bizanțului, ca rămășiță târzie a imperiului roman, care a fost un fel de moartea minții. Astfel că, în loc de renaștere, în Est, inclusiv în România, ar trebui să vorbim, mai degrabă, de o trezire.

      Nu sunt semne că această noapte a minții a trecut peste tot, în partea asta de lume. Foarte multe dintre apucăturile rele ale Bizanțului se regăsesc în comportamentul colectiv al multor națiuni din Est și Sud-Est. În articolul de mai sus am făcut aluzie doar la grandomania nejustificată și la desconsiderarea importanței rațiunii. Ca să nu mai vorbim de arătarea cu degetul spre Occident, pentru toate problemele pe care și le fac singuri esticii europeni.

      Ștergere