O stabilitate fierbinte

Pe timpul lui Ceaușescu, se vorbea, oficial și politic, despre o revoluție perpetuă. Tot timpul trebuia revoluționat câte ceva, în drumul nostru spre „noi culmi de progres și civilizație”. Decum s-a schimbat regimul politic, prin revoluție legitimată de masele populare ieșite în stradă sau rămase în fața televizoarelor, a fost lansat apelul la stabilitate. Ce atâta revoluție?! Ce atâta drum spre „progres și civilizație”?! Le avem acum, aici, reprezentate de noua „clasă conducătoare”!

Și așa, în deplină stabilitate, am întârziat vreo duzină de ani să tranzităm de la „societatea socialistă multilateral dezvoltată” la „democrație și economie de piață funcționale”, pe când altora, mai puțin stabili decât noi, le-a luat numai vreo trei ani. Apoi, nouă ne-a mai luat vreo cinci-șase ani de stabilitate să începem integrarea euro-atlantică. Pe când noi o începeam, ceilați erau deja aproape integrați, dar nu erau așa de stabili ca noi. Și ne-a mai luat încă vreo alți cinci ani, tot de stabilitate, ca să continuăm să ne integrăm cât de cât în Uniunea Europeană. Așa am ajuns în zilele noastre, când, ne-am hotărât să dăm înapoi, într-un proces stabil de dezintegrare. Deși este greu de realizat un asemenea deziderat național, pentru că nu prea avem unde să mergem înapoi, fiind deja la coada Europei, în frunte cu conducătorii noștri iubiți.

Deci, dacă revoluția nu este bună, dar nici stabilitatea nu este bună, care să fie formula magică de guvernare a României?