Comitetul Sopârla

În dimineața zilei de miercuri, 16 ianuarie 2013, un grup de militanți islamiști au atacat un complex de exploatare a gazelor naturale din Algeria, de la In Amenas (aproximativ 1300 km sud-est de Alger), cu scopul evident de a lua ostateci cetățeni europeni, americani și japonezi, „creștini și necredincioși”, care lucrau acolo. În zilele următoare de joi, vineri și sâmbătă, 17, 18 și 19 ianuarie 2013, trupele guvernamentale algeriene au luat cu asalt locațiile unde militanții se adăpostiseră, au luptat cu aceștia timp de două zile și au încheiat operațiile militare cu uciderea sau capturarea atacatorilor și cu salvarea ori recuperarea trupurilor neînsuflețite ale ostaticilor. Duminică 20 ianuarie, am aflat primele cifre ale situației de criză ce tocmai se încheiase. Forțele algeriene au ucis 32 răpitorii, potrivit unei declarații de la Ministerul de Interne, difuzată sâmbătă seara la televiziunea de stat, citând moartea a 23 străini și algerieni. Alți cinci atacatori au fost capturați, iar trei sunt bănuiți că au fugit. Pe de altă parte, 685 de angajați algerieni și 107 străini au fost eliberați, potrivit ministerului. Un nou bilanț va fi anunțat luni, într-o conferință de presă a prim-ministrului Abdelmalek Sellal, la Alger.

Până duminică seara, aflaserăm că printre ostatici au fost cinci români, doi dintre aceștia pierzându-și viața în incident, iar trei fiind repatriați. Miercuri nu știam încă nimic, nici măcar că există o situație de luare de ostatici printre care ar fi putut fi și români. Joi știam că cel puțin un român se afla în complexul de la In Amenas și că, probabil, era ostatic. După primul atac al forțelor speciale algeriene, de joi de la prânz, am aflat că sunt morți printre ostatici și am speculat că și românul nostru ar putea fi printre ei. Incertitudinea aceasta a ținut până sâmbătă după amiaza, când premierul și ministrul de externe români au ținut o conferință de presă în care au anunțat că un român a căzut victimă, altul este rănit, iar trei sunt în drum spre casă. Duminică am aflat că și rănitul român a murit.

În momentul declanșării crizei ostaticilor din Algeria, la Londra s-a activat Comitetul Cobra, care este un cabinet de criză, specific guvernului britanic. Tot în același moment, la București s-a înființat un comitet de criză, la Ministerul Afacerilor Externe. Acesta nu are nume, dar, dacă este să ne luăm după cum s-a repezit presa la el și la ministerul ce îl găzduiește, am putea să îl botezăm Comitetul Șopârla. Asta, ca să ne păstrăm în aceiași zonă a animalelor cu sânge rece.

Chiar dacă este sinceră, supărarea mass mediei românești pe guvernanții români nu este întemeiată. Este drept că aceștia au comunicat uneori stângaci și nici nu au spus tot ce le cereau reporterii să spună, dar, în linii esențiale, Guvernul Ponta și, mai ales, Ministerul Afacerilor Externe au fost cât se poate de transparenți, adică au fost corecți și prompți în informarea publică.

Ar fi putut reprezentanții guvernamentali români să spună mai mult și mai repede? În niciun caz!

În primul rând, pe toată durata crizei, singura sursă credibilă de informații a fost guvernul algerian, prin militarii de la fața locului. Deși Ministerul de Externe român a fost „dezamăgit” de lipsa de promptitudine și transparență a algerienilor, trebuie să înțelegem că, pentru ei, comunicarea publică s-a făcut, ca în orice acțiune militară, pe baza unor considerente operative. Astfel, nu s-au transmis acele informații ce ar fi putut ajunge la opozanți, respectiv la militanții islamici deținători de ostatici, și care le-ar fi oferit un avantaj sau ar fi diminuat avantajul surprizei pe care contau algerienii. Nici momentul declanșării primului atac algerian asupra militanților, de joi, 17 ianuarie, nu a fost anunțat nimănui, nici măcar premierului britanic, deși acesta ceruse expres omologului său algerian să nu facă așa ceva. Bietul domn David Cameron a aflat din imaginile live de satelit că au început operațiile militare în complexul respectiv. Apoi, ca singurii deținători de informații primare, algerienii au fost atenți la impactul acestor informații asupra imaginii proprii, pe care, în mod firesc, și-o doresc cât mai favorabilă. De aceea, fără să distorsioneze realitatea, dar ținând seama de faptul că atacul lor s-a soldat cu victime în rândul ostaticilor, ei nu au anunțat faptul că al doilea român mort în confruntare fusese rănit grav și că era posibil să moară. Dacă ar fi făcut asta și românul scăpa cu viață, algerienii ar fi avut o imagine proastă până când s-ar fi lămurit că situația s-a îmbunătățit. În plus, au amânat să dea o știre proastă cât mai mult posibil.

În al doilea rând, procedurile consacrate de comunicare în situații de criză solicită impunerea unor filtre în comunicarea publică. Mulți mediatici ar fi dorit să știe câți români sunt implicați în confilct. O asemenea cifră, chiar dacă ar fi fost cunoscută, nu se comunică niciodată într-o situație de luare de ostatici aflată în plină desfășurare, pentru că ar da informații atacatorilor asupra situației de la ei. În cazul românilor, chiar s-a întâmplat ca cel puțin unul să se ascundă de militanții islamiști o zi și o noapte tocmai acolo unde se aflau aceștia. Numai că aceștia nu l-au căutat și nu l-au găsit. Dacă ei ar fi știut că mai este un român acolo, despre care nu știau până atunci, nu ar fi avut altceva de făcut decât să îl caute. Am văzut un domn mai temperamental, aflat într-un studiou de televiziune, care respingea gălăgios acest argument prin contraargumentul că militantul nu ar fi stat cu mitraliera într-o mână și tableta conectată la internet în cealaltă, ca să afle ce zice Corlățean la București. Adevărul este că o asemenea acțiune islamică se pregătește din timp și este susținută în diferite moduri, între care sprijinul informativ este esențial. Cu siguranță că a existat o celulă de culegere de informații din surse deschise, departe de locul asediului, care le-a transmis ceea ce era important celor din dispozitivul operativ, inclusiv despre români.

În al treilea rând, guvernanții români au spus tot ceea ce puteau spune în deplină cunoștință și cu deplină responsabilitate. În cazul de față, mai mult decât atât ar fi însemnat ca ei să emită speculații, opinii sau chiar dezinformări, ceea ce este, evident, inacceptabil.

Ar fi putut guvernanții români să comunice mai bine? Cu siguranță, da!

Ar fi putut să spună mai pertinent, mai credibil și mai percutant ce fac ei bine în această situație, cum s-au organizat, cum sunt alerți, cum sunt în contact cu celelalte guverne interesate, cum comunică între ei și cu algerienii, cum condamnă acțiunile militanților islamiști și cum deplâng pierderea de vieți omenești și cum iau ei măsuri pentru minimizarea pierderilor și repararea stricăciunilor, precum și cum sunt ei hotărâți să nu dea satisfacție atacatorilor și criminalilor ce au declanșat această criză.

Timp de două zile, majoritatea mijloacelor de informare în masă din România au cerut „informații” despre situația din Algeria și au fost deosebit de vocale și de caustice la adresa celor ce nu le-au dat aceste informații. Numai cine nu a lucrat niciodată într-o întreprindere guvernamentală nu știe ce presiune extraordinară a creat acest asalt mediatic asupra celor responsabili cu informarea publică, din celula de criză.

Pentru specialiștii de acolo, timpul se scurge oricum anapoda. După ore întregi în care nu se întâmplă nimic dar ei stau la serviciu, în weekend și departe de familie, ceea ce face ca acele ore să pară de două ori mai lungi, iată că vine o veste ce trebuie asimilată, verificată, evaluată, reformulată și anunțată, practic instantaneu, astfel încât un sfert de oră ajunge să pară doar un minut. Peste asta se suprapun șefii, care vor certitudini acolo unde nu există și vor rezultate de acolo de unde nu au cum să vină. Funcționarul guvernamental este certat dacă nu face sau nu spune ce vrea șeful, chiar dacă el, ca profesionist, știe că nu este bine să facă sau să spună nimic, în momentul acela precis. Apoi, când are ceva de făcut sau de zis, vine un șef care este nesigur pe prognoza rezultatelor faptelor sau ziselor viitoare și care temporizează ori amână nepermis de mult orice acțiune transparentă. Iar peste șefi vin politicienii, care nu văd decât oportunități de promovare mediatică proprie, sau amenințări la propria imagine și care îi presează pe șefi și lucrători ori să „fructifice” oportunitatea, prin ieșirea în public tocmai când nu este de dorit, din punct de vedere instituțional, ori să respingă amenințarea, prin tăcere.

Așa trebuie că s-a întâmplat și la Ministerul de Externe românesc. Există însă o soluție la această stare. Ea se numește proceduri de operare în vigoare, stabilite din timp. Acestea trebuie formulate și aprobate odată pentru totdeauna, și apoi aplicate, de fiecare dată și în fiecare ocazie. Desigur, situații ca aceasta despre care vorbim acum sunt rare și, luate în detaliu, sunt chiar unice. De aceea, este nevoie nu numai ca procedurile să existe pe hârtie, ci să fie și exersate, cel puțin odată pe an, de toți cei ce sunt implicați în comunicarea publică, până la cele mai înalte funcții. De exemplu, când se schimbă guvernul, este imperios necesar ca premierul și miniștrii să parcurgă un asemenea exercițiu. Pentru orice eventualitate. Fără asemenea proceduri, avem de-a face cu improvizații, bâlbâieli și amatorism, deși sunt evidente atât buna intenție, cât și sinceritatea din partea comunicatorilor guvernamentali.

Cât despre denumirea celulei de criză românești, ea ar putea fi stabilită tot printr-o procedură de operare. În absența acestei proceduri, putem să propunem orice denumire vrem, inclusiv una umoristică, tot așa cum, în absența unei pregătiri corespunzătoare din partea comunicatorilor guvernamentali, putem introduce în temele comunicării publice orice dorim, chiar dacă le este nemeritat de defavorabil.