Ion Antonescu

Sunt cel puțin trei Ion Antonescu în aceiași persoană, cea care a trăit în România, între 2 iunie 1882 și 1 iunie 1946.

Un Ion Antonescu este cel care a trăit efectiv, cu bunele și cu relele lui, iubit, admirat, invidiat, urât sau disprețuit de cei care l-au cunoscut personal, sau cei care au trăit în același timp cu el și care au avut viețile lor influențate mai mult sau mai puțin de faptele lui Antonescu. Ca militar, a avut o carieră exemplară, bazată pe merit în mult mai mare măsură decât pe proptele, deși au existat și acestea. Bineînțeles, ca orice militar de succes, a fost și curajos și cu simțul sacrificiului personal, dar și ambițios, și rigid, și nemilos.

A încercat să rămână militar și ca om de stat, să aducă un vânt de moralitate și verticalitate într-un mediu politic corupt, viciat și imoral. A fost și puțin dezaxat psihic, ca orice individ cu o existență neechilibrată, în care viața personală este puternic neglijată în favoarea carierei profesionale și, spre sfârșit, în favoarea destinului național. Acest Ion Antonescu a iubit, a urât, a sperat, a visat și a disperat ca orice om. Poate ceva mai intens decât un om de rând, mai ales în ceea ce privește visele și disperările sale.

Acest Antonescu nu are nici o semnificație pentru noi, decât dacă suntem consumatori de literatură și ne place să îl privim ca pe un personaj de ficțiune. Cel mai popular scriitor al vremurilor trecute de curând, Marin Preda, l-a făcut pe Ion Antonescu  chiar erou de roman, prezentat ca om, cu convingerile și neliniștile sale.

Un alt Ion Antonescu este persoana publică, adică un Ion Antonescu care este doar așa cum l-a perceput publicul din timpul vieții sale. Acel public a avut față de Ion Antonescu percepții, opinii, convingeri, satisfacții, insatisfacții, dragoste, ură, încredere, dezaprobare, dispreț și altele, în grade diferite și în momente diferite. În unele privințe și la anumite momente, aceste percepții și atitudini față de Ion Antonescu au fost apropiate de ceea ce era într-adevăr persoana reală cu același nume, alteori au fost foarte departe de ceea ce era Antonescu cu adevărat.

Vă dați seama cât de mult ar fi putut fi el iubit de sutele de mii de familii care și-au pierdut soții și fiii pe front, trimiși acolo de Antonescu și, mai ales ținuți acolo să moară în iarna fatală rusească, mult după ce teritoriile românești fuseseră eliberate. Degeaba existau rațiuni de stat de natură strategică care justificau menținerea trupelor românești alături de cele germane la Stalingrad, de exemplu. Pentru milioane de români, Antonescu devenise în 1943 un criminal în masă al propriilor cetățeni. Asta cu toată propaganda care îl prezenta ca salvatorul neamului. La fel ca Ceaușescu în 1989, când toată lumea se aștepta ca acesta să fie apărat de securitate, miliție și, mai ales, de armată, și Antonescu era prezumat cu susținerea de care ar fi beneficiat din partea poporului și a armatei. Și tot ca în cazul lui Ceaușescu, nici un militar nu a luptat pentru eliberarea lui Ion Antonescu din arestul Palatului, sau nu a refuzat ordinul de a întoarce armele împotriva Germaniei naziste.

Nici acest Antonescu nu are o importanță reală pentru noi, în afara situației în care am moștenit din familie niște convingeri ferme, pro sau contra, în ceea ce îl privește. Dar aceste convingeri sunt pentru fiecare în parte și nu formează o opinie colectivă care să conteze în vre un fel.

Și mai este un alt Ion Antonescu, cel ce a rămas în istorie. Pe acest Antonescu l-au folosit și îl folosesc și astăzi, în argumentele lor, propagandiștii oricăror idei, fie ele naționaliste, ori pro- sau anti-iudaice, ca și politicienii aparținând unui curent sau altul, ori alți activiști ai spațiului public. Aceștia vor lua întotdeauna doar o bucată din figura istorică care este Ion Antonescu și o vor flutura cu dezinvoltură ca pe dovada supremă că, iată, Antonescu a fost autor de holocaust, sau că a fost un salvator al neamului, după caz.

Acest Ion Antonescu de factură istorică ne mai influențează încă existențele. A fost alungat un timp îndelungat din manualele de istorie, pe vremea când perioada sa de dominație în stat și, mai ales războiul împotriva Uniunii Sovietice, 1941 – 1944, erau interzise de a fi cunoscute de studenți. În ultimii ani ai comunismului de tip național, cu aprobarea secretă a propagandei comuniste, figura istorică a lui Ion Antonescu a fost introdusă, tiptil, în conștiința publică. Cunoscându-l parțial și necritic, mulți militari de astăzi, ca și o bună parte din populație, l-au privit ca pe un model sau chiar pe un reper de dăruire pentru patrie, până la sacrificiul suprem. Pentru ei, Mareșalul este exemplul celui mai înalt argument privind apărarea patriei împotriva tuturor inamicilor. Nu contează dacă acești „inamici” ar putea fi proprii con-cetățeni.

Ca urmare, ca cetățeni români, suntem împărțiți în trei categorii:

Suntem cei care ne formăm convingerile în umbra figurii istorice a lui Ion Antonescu și luăm atitudine ca și când am fi alături de el.

Apoi suntem cei care avem convingerea că Ion Antonescu este vinovat de toate crimele petrecute pe timpul când el era conducătorul statului și că această vină încă mai plutește asupra noastră și ne afectează negativ existența. Și nu ne place deloc.

În sfârșit, suntem cei care îl lăsăm pe Ion Antonescu să zacă în manualele de istorie, dar suntem deranjați, cel puțin sonor și vizual, de propaganda pro sau contra Antonescu, folosită  mai ales pentru voturi de partid.