Raportăm pe Justitie

Când România a devenit țară comunitară în Europa, în 2007, cei ce o primeau au constatat că ea, România, stă prost cu Justiția. Adică, dacă un cetățean european ar fi fost judecat în România, sau ar fi făcut apel la justiție în această țară, ar fi avut parte de prea puțină dreptate, comparativ cu oricare alt stat european. Bineînțeles, nici cetățenii români nu stăteau mai bine, dar cui îi pasă de ei în Europa, fie ea și Uniunea Europeană?

Plecând de la această constatare, conducerea executivă a Uniunii Europene (UE), respectiv Comisia Europeană, a amânat intrarea justiției românești în Europa, pentru o perioadă de câțiva ani, și a inventat un „mecanism de cooperare și verificare”, ce jalona pașii pe care românii trebuie să îi parcurgă pentru ca statul lor să devină un stat de drept european, în care să domnească legea.

Cu alte cuvinte, s-a întâmplat ca soluționarea problemei lipsei de dreptate pentru orice cetățean, în România, să fie dată pe mâna birocraților europeni.

Ca orice birocrație multinațională, opulentă și încrezută, aceasta a decis ca pașii pe care România trebuie să îi urmeze să nu fie altceva decât înființarea unor „instituții”, adică a unor noi birocrații, specializate. Și, odată apărute, tot ca orice birocrație multinațională, Comisia Europeană a apărat cu dinții și ghearele aceste instituții, ele înșile devenind astfel obiectul mecanismului de cooperare și verificare, în loc ca acel obiect să rămână justiția însăși.

De exemplu, în România există o legislație care sancționează conflictul de interese, prin care unui demnitar nu i se permite să administreze atât banul public cât și pe cel propriu, privat, numai că această legislație nu era operantă la data intrării în UE. În loc să găsească soluții de impunere a prevederilor și, mai ales, a sancțiunilor prevăzute în lege, birocrații europeni, în cârdășie cu ministra de atunci a „Justiției” românești, au inventat o „instituție” numită Agenția Națională de Integritate, cunoscută mai ales cu numele de ANI. Adică, în loc să vadă unde se întrerupe ori se încetinește mecanismul de identificare și sancționare a celor ce comit vina de conflict de intrese și să remedieze acele întreruperi ori încetiniri, birocrații europeni și români, în totală concordanță, au inventat alte posturi, grase, de birocrați. Întâmplător sau nu, acestea s-au transformat, aproape automat, într-o formă instituțională de poliție politică, adică au primit comenzi politice de prigonire a altor politicieni sau apropiați ai acestora. Pentru că, în orice birocrație, rezultatele bune nu înseamnă nimic altceva decât satisfacerea șefului care te pune în scaun și care te menține acolo. Iar acesta este doar un exemplu.

Alte „instituții”, care existau deja la data pătrunderii României în Uniunea Europeană, au fost doar birocratizate excesiv și plasate sub controlul direct și nemijlocit al președintelui de Țară, sub același principiu al șefului atoatecuprinzător, care vechează la bunăstarea subordonaților, atâta vreme cât aceștia îi execută dispozițiile fără cârtire. Cele mai des invocate „instituții” de acest fel sunt Curtea Constituțională a României, care nu are nici măcar un jurist constituțional între membri, Consiliul Superior al Magistraturii, unde, în momentul de față, asistăm la paradoxul numirii unui procuror ca președinte ce îi poate sancționa pe judecători și Înalta Curte de Casație și Justiție, unde sunt complete de judecători care judecă pe impresii și nu pe probe, cu condiția ca impresiile să fie conforme cu dorința președintelului României. Ar mai fi de adăugat la această listă, fără a o epuiza, Direcția Națională Anticorupție, din Parchetul General al României, organism care confiscă, birocratic, toate dosarele de infracțiuni de corupție, ca și când alți procurori nu ar putea administra asemenea dosare, dacă nu au biroul în acea direcție.

Iar aceste „instituții”, inventate special sau convertite din structurile existente, nici măcar nu știu de existența problemelor reale și presante ale justiției proaste românești, d-apoi să aibă în atenție rezolvarea lor. În orice ordine, primele trei probleme ale Justiției în România sunt: (1) accesul greoi, dacă nu chiar imposibil la justiție, al unui cetățean normal și mediu, în condițiile în care dosarele cele mai simple se planifică la instanțele de judecată cu întârzieri de luni, dacă nu chiar ani, indiferent de urgența reală și, uneori, vitală de rezolvare a problemei petentului; (2) incapacitatea judecătorilor de a judeca corect orice cauză, în condițiile în care un judecător administrează, simultan, zeci, dacă nu chiar sute de dosare; (3) corupția instituționalizată, la nivel de stat, care se extinde și asupra puterii judecătorești. Nici una dintre aceste trei probleme esențiale nu sunt abordate prin „instituțiile” inventate sau convertite de cei ce umblă cu mecanismul de cooperare și verificare, ca să nu mai vorbim de alte probleme, mai modeste, care contribuie, la rândul lor, la observația generală a Europei că, în România, nu există justiție.

După cinci ani și jumătate de cooperare și verificare, pe 30 ianuarie 2013, Comisia Europeană a publicat, cu numărul COM (2013) 47 final, un raport destinat Parlamentului și Consiliului europene despre „progresele în România aflată sub mecanismul de cooperare și verificare”. Acest raport nu raportează faptul că, după atâta vreme, nu s-a scurtat durata de alocare a termenelor nici măcar cu o zi, nu s-a redus numărul de dosare per judecător nici măcar cu unu la sută, iar corupția este bine-merci instalată în toate sectoarele vieții publice, inclusiv în justiție. Nici despre alte probleme de proastă funcționare a justiției nu spune nimic raportul.

În schimb, acest raport emis de comisarii europeni anunță că, în ceea ce privește independența justiției, aceasta este compromisă de mijloacele de comunicare în masă, adică de „media”, care a dus „campanii mediatice ce s-au dezvoltat în hărțuire” împotriva personalului din justiție și familiilor acestora, ceea ce prilejuiește concluzia că „instituțiile” nu beneficiază de „protecție” corespunzătoare din partea statului, împotriva atacurilor mediatice devastatoare. Nominal, este acuzat Consiliul Național al Audiovizualului (CNA) că nu prea servește drept „câine de pază” al instituțiilor statului astfel atacate.

Nu avem de ce să facem o analiză a textului acestui raport, pentru că, indiferent cât ne-am uita la cele 11 pagini în engleză sau 13 pagini în română, concluzia este aceiași și anume că independența justiției înseamnă scoaterea de sub controlul opiniei publice din Țara noastră a „instituțiilor” de justiție, adică a birocrațiilor românești inventate sau sprijinite de birocrații europeni. Iar, dacă ne întrebăm de ce trebuie protejate aceste birocrații instituționalizate de opinia publică, singurul răspuns ce ne vine în minte este pentru că acestea nu sunt inventate sau transformate ca să servească publicul, ci ca să îi servească exclusiv pe șefii cei mari, aflați în vârful piramidei birocrației aborigene.

Din toate cele zise mai sus, putem infera că, dacă vrem ca „instituțiile” cele sensibile ca mimozele să nu mai fie „atacate” de mijloacele de informare și de exprimare a opiniei publice, atunci ar trebui convinși acești șefi să nu se mai întoacă împotriva voinței populare, după ce au fost aleși prin aceiași voință, pentru că, potrivit legilor naturale ale ierarhiei birocratice, „instituțiile” patronate de ei se întorc și ele, asemenea lor și devin, astfel, ele înșile, ținte ale oprobiului public, exprimat prin acea „media” căreia CNA ar trebui să îi muște din pulpă, atunci când păzește respectivele „instituții”, ca un câine de pază ce este.