Domnul premier Ponta Victor are puține și răzlețe referiri la Armata României, toate făcute cu nonșalanță și chiar cu cinism. Ne este greu să ne dăm seama, pe baza acestor referiri, dacă domnul premier știe sau nu că Armata României este instituția națională care produce putere militară pentru statul și poporul său. Cum, nu putem spune dacă același domn are habar la ce i-ar trebui domniei sale această putere militară.
În luna mai 2012, când a participat la preluarea conducerii Ministerului Apărării Naționale de ministrul său, din primul Guvern Ponta, domnul premier nu a făcut altceva decât să îi mulțumească, de mai multe ori, domnului Oprea Gabriel, proaspătul, pe atunci, fost ministru, destituit prin moțiune de cenzură. După care, a aflat de la noul ministru, domnul Corneliu Dobrițoiu, că performanța domnului Oprea a fost proastă, chiar penală, pe timpul celor două ministeriate consecutive ale acestuia. Asta nu l-a împiedicat pe domnul Ponta să îl promoveze pe domnul Oprea în înalta funcție de vicepremier și să îi refuze domnului Dobrițoiu un nou mandat în noul său guvern, iscat după alegerile din 9 decembrie 2012.
Mai mult, în acest nou guvern, l-a pus la Apărare pe domnul Mircea Dușa,
pentru singurul motiv declarat că nu se făcea ca respectivul domn să rămână
fără minister, după ce liberalii din uniunea politică de la guvernare și-au
exercitat dreptul de preemțiune pentru obținerea Ministerului de Interne, unde
ființase domnul Dușa până atunci. Asta, pentru că, în mintea domnului Ponta, la
Apărare poate fi ministru și șoferul domniei sale, cu condiția să nu ceară mai
mulți bani de la buget, pentru această întreprindere ciudată.
La instalarea domnului Dușa pe scaunul ministerial al Apărării, domnul
premier Ponta nu s-a mai arătat, ci l-a trimis pe viceprimministrul fără
portofoliu Oprea, pentru a fi clar că acesta va conduce, de fapt, sectorul
apărării din domeniul public al României. Cu acea ocazie a instalării, la o oră
matinală de sâmbătă, domnul Dușa s-a simțit dator să spună că este calificat
pentru ministeriatul Apărării, deoarece, cu Ministerul de Interne, pe care
tocmai îl părăsise, a ieșit primul la întrecerea între ministere numită
„eficiența guvernanței”, după ce, în patru luni, reușise să „aducă liniștea în
minister”.
Propun să ne abținem să râdem aici de o asemenea pretenție, că ar exista o
întrecere serioasă între ministere, în condițiile în care „eficiența
guvernanței” este un concept total străin guvernanților români. Și propun asta,
chiar dacă domnul Dușa a mai anunțat și că, ajungând pe primul loc, a detronat
Ministerul Finanțelor, ce era, până atunci, premiant. Știți care minister al
finațelor? Acela care are atribuțiile de a colecta taxele și impozitele și care
formează bugetul de stat. Ce premiant la eficiență ar fi putut fi acel
minister, când toate datele oficiale arată că evaziunea fiscală, adică
sustragerea de la plata acelor taxe și impozite este, de mai mulți ani, de
peste 40% în România, iar bugetul de stat este de tot râsul? Iar despre
„eficiența guvernanței” Internelor ce să mai vorbim, când domnul Dușa nu a fost
în stare să rezolve o problemă așa de simplă și directă, ca cea a pensiilor
militare și de serviciu, scăzute aiuristic de fosta guvernare, făcându-l pe
premierul Ponta să îi ceară, public, să vină cu „calculele”, ceea ce domnul
Dușa nu a putut face până la sfârșitul mandatului, pe când aceste „calcule”
puteau fi calculate și de un elev din clasele primare, care a trecut de tabla
înmulțirii.
Întrebat, în a doua zi de Crăciun, care sunt prioritățile politicii de
apărare pe care o va practica la minister, domnul Dușa a răspuns, conștiincios,
că este vorba de îndeplinirea angajamentelor și misiunilor României în cadrul
NATO și Uniunii Europene, precum și implementarea „Scutului Antirachetă” în
cadrul parteneriatului cu Statele Unite ale Americii, cu condiția să se
„găsească” bani la buget pentru Armată, iar pe militari i-a numit „angajați” și
„salariați”. Și a mai spus domnul Dușa că nu are nevoie de consilieri, pentru
că, în actul său de conducere, se bazează pe șefii structurilor din subordine.
În limbaj profan, aceste afirmații trebuie traduse astfel: (1) singura
rațiune de a fi a sectorului public al apărării naționale este îndeplinirea
„angajamentelor” față de străini, care ne apără ei, ca să nu mai avem noi grija
asta; (2) nu există nicio justificare pentru fondurile ce revin Apărării
Naționale, aceste fiind alocate după cheful guvernanților, nu după nevoi
raționale, clar identificabile; (3) în concepția acestui ministru, apărătorii
patriei nu mai sunt ostași, ci mercenari angajați pe bază de contract de muncă,
iar ei nu mai primesc soldă, ci salariu; (4) actuala guvernare nu intenționează
să conducă direct, cu bună știință, și nici să controleze democratic formarea
și utilizarea puterii militare a României, ci îi lasă pe șefi și comandanți să
facă ce le trece lor prin minte, cu resursele sărace pe care le primesc.
Un astfel de ministru al Apărării, posesorul unor asemenea idei, chiar dacă
este creditat cu onestitate de cei ce îl cunosc personal, nu are cum să îi
explice șefului său, domnului premier Ponta, că Apărarea României este mult mai
mult decât „îndeplinirea angajamentelor” față de aliați și parteneri străini,
că misiunea de a forma o putere militară rațională și suficientă transcede
politica de partid și nu poate fi eludată pe argumentul că nu sunt bani la
buget. Domnul Dușa nu pare a fi în stare să îi spună domnului Ponta că Armata
României nu este un automobil cu care să mergi dacă ai o nevoie și dacă ai bani
de benzină, iar, în rest, să îl lași să zacă în fața blocului sau în poarta
casei, cu lunile sau chiar cu anii, până când apare nevoia și vin banii.
Dacă ar fi să păstrăm comparația de mai sus, situația când am avea nevoie
de Armata României ar fi mai aproape de cea în care, dacă îți trebuie un
autoturism și nu îl ai gata pregătit și alimentat, trebuie să îl construiești
din nou, de fiecare dată. Adică, pentru o nevoie imediată, sunt necesari ani
lungi de pregătire și înzestrare de toate felurile și nu poți să începi
pregătirea și să investești în dotare doar atunci când nevoia îți bate deja la
ușă, fără să mai aștepte.
Mai concret, îndeplinirea „angajamentelor” față de NATO, UE sau SUA este
doar una dintre rațiunile de a fi ale Armatei României, celelalte două, la fel
de importante, dacă nu chiar mai importante, fiind promovarea intereselor
legitime ale românilor prin putere militară, precum și apărarea națiunii în
fața acelor riscuri și amenințări care nu sunt abordate în cadrul apărării
comune NATO, ori al politicii comune de apărare a Uniunii Europene, sau în
cadrul parteneriatului strategic cu Statele Unite ale Americii. Ultima rațiune
listată mai sus include și cazul mai îndepărtat în care aranjamentele de
apărare comună sau de parteneriat strategic nu vor mai fi în vigoare, iar
România va trebui să preia și efortul pentru a se apăra împotriva riscurilor și
amenințărilor ce sunt acum în responsabilitatea acestor organisme
multinaționale.
Niciun guvern responsabil cu soarta Țării nu poate să aștepte ca un risc
sau o amenințare să se transforme în agresiune sau atac armat pentru a începe
să construiască Apărarea Națională de care ar avea nevoie pentru a respinge
acea agresiune sau a opri acel ataca armat. Asta, chiar dacă o analiză de risc
de securitate ar concluziona că o asemenea agresiune ori un asemenea atac nu
sunt de așteptat, în viitorul previzibil. Pentru că timpul de avertizare despre
iminența unei agresiuni ori unui atac va fi întotdeauna mai mic decât cel de
constituire a puterii militare necesare contracarării lor. Cum, la fel, timpul
de avertizare despre dispariția NATO sau măcar despre diminuarea capacităților
sale de a apăra România în locul românilor va fi întotdeauna mult mai mic decât
cel de refacere a capacității României de a se apăra singură împotriva unui
agresor.
Dacă aceste avertismente vi se par ipotetice și forțate, să ne aducem
aminte că, pe același continent pe care se află și România, în ultimii cinci
ani, s-a produs o agresiune sub formă de invazie armată terestră, maritimă și
aeriană, a Federației Ruse împotriva Georgiei. În ultimii 14 ani a avut loc un
război aerian pentru sancționarea prin putere militară a unei anumite conduite
politice considerate ca inacceptabile de comunitatea internațională, chiar dacă
aparținea unui guvern legitim, în Serbia cea vecină. În ultimii 18 de ani a
avut loc un război civil de secesiune, chiar la granițele politice ale
României, în Fosta Iugoslavie. Nu mai departe de acum un an și ceva, în Libia,
stat situat în proximitatea Europei, a avut loc intervenția militară a NATO, în
favoarea forțelor anti-guvernamentale implicate într-un război civil.
Acestea sunt doar câteva exemple de proximitate geografică și temporală că
subiectul securității naționale realizate prin putere militară este mai actual
ca niciodată și că niciun guvern responsabil față de poporul său nu poate să
ignore această realitate. Ar mai fi de adăugat mai multe tipuri de misiuni
armate de intensitate mai mică, cum sunt cele de protecție a căilor navigabile,
de poliție aeriană ori de apărare a cetățenilor români aflați în alte locuri
decât teritoriul României, care nu pot fi îndeplinite decât de militari. Asta,
ca să nu mai amintim unele scenarii posibile, în care puterea militară a
românilor este vitală pentru supraviețuirea Țării.
Bineînțeles, nu vorbim aici de paranoia ceaușistă a apărării patriei
împotriva oricărui agresor. O asemenea întreprindere a fost utopică, de la
început, și este, practic, imposibilă. Guvernul are însă nevoie să întocmească
o listă realistă și rezonabilă de riscuri și amenințări care necesită un
răspuns dat cu puterea militară a Țării și, apoi, să purceadă la constituirea
acelei puteri militare, în funcție de urgențe și posibilități. Riscurile și
amenințările care s-ar produce într-un orizont de timp îndepărtat sau a căror
timpi de avertizare sunt suficient de lungi pot fi încredințate forțelor armate
de rezervă, care s-ar activa și și-ar spori puterea militară pe măsură ce
probabilitatea de a avea de-a face cu acele riscuri și amenințări ar crește.
Mai este nevoie de o listă cu interesele legitime ale românilor care
trebuie promovate prin sau și prin puterea militară a României, forțele armate
destinate promovării lor urmând să fie „croite” în așa fel încât să satisfacă
necesitățile naționale cu eforturi minime și rezultate maxime. De exemplu, pe
baza unei asemenea liste se pot constitui forțele destinate gestionării unor
crize cu componentă violentă, cum, la fel, se pot contura modalitățile de
cooperare militară internațională, inclusiv prin asistența militară de toate
felurile, pentru anumiți parteneri. Se poate întâmpla ca, în viziunea actualei
administrații, această listă să fie goală, adică să nu existe niciun interes
național ce ar trebui promovat prin puterea militară, în afară de apărarea
comună în cadrul NATO, desigur. Însă lista trebuie să existe,chiar și așa goală,
ca instrument politic de securitate națională. Fără ea, s-ar putea crede că
nici nu are loc procesul de clarificare privind interesele naționale și
modalitățile de promovare a acestora, în România.
Vorbim aici de un cadru instituțional și rațional de formulare a unei
politici de apărare coerentă și pe termen mai lung decât mandatul Guvernului
Ponta sau al ministrului Dușa. Doar după formularea ei va putea această
politică să fie finanțată prin bugetele Apărării. Fără ea, aceste bugete vor fi
cum au fost și până acum, bugete „de avarie”, adică bugete defecte, care nu
finanțează producerea de putere militară, mai ales pentru că nu se știe la ce
le trebuie guvernanților o asemenea putere. Iar tot ce vor face ei va fi să
„respecte angajamentele” și să „dea bani la militari”.
Avem toate motivele să ne întrebăm dacă domnii Ponta, Oprea și Dușa vor fi
sau nu dispuși să ia în considerare cerința formulării unei politici de apărare,
mai mult decât necesare,de altfel? Iar, dacă vor fi dispuși, ar fi ei în stare
să conducă procesul de formulare a ei? Și, odată formulată, vor avea ei
capacitatea intelectuală, experiența de guvernare și onestitatea instituțională
ca să o transpună în viață? Adică, ar putea ei să facă din Armata României o
adevărată putere militară, calibrată necesităților și posibilităților
naționale, ori vor continua să facă ceea ce au demonstrat deja că știu și pot
să facă, adică să dezafecteze, să dezmembreze și să dezorganizeze apărarea
națională a României?
Răspunsurile la aceste întrebări vor fi date de actele de guvernare ale
celor trei. Le revine aleșilor noștri în Parlamentul monumental al României să
primească aceste răspunsuri și să vadă ce pot face cu ele, în interesul nostru,
al cetățenilor.
Articol publicat inițial în ZiuaVeche.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu