Prin 1994, un prieten american, care urma să aibă o discuție la Consiliul Atlantic (Atlantic Council), unul dintre cele mai influente grupuri de reflexie (think tank) pe probleme de securitate națională din SUA, m-a rugat să găsesc o explicație faptului că noua Rusie, rezultată din desființarea cu nici trei ani înainte a Uniunii Sovietice, refuză să își trimită tinerii în programul american de învățământ militar pentru străini (International Military Education Program). Singura expliație pe care i-am putut-o da a fost una semantică.
I-am explicat faptul că, în
cultura rusă și nu numai, prin educație se înțelege nu numai transmiterea și
însușirea cunoștințelor și formarea deprinderilor, dar și asimilarea valorilor
și exersarea normelor de conduită socială. Adică, educația nu este numai despre
„competențe”, ci și despre conviețuire. Iar problema cu rușii cei reticenți să
își trimită tinerii în America era că respectivii ruși ar fi fost convinși că
seturile lor de valori nu sunt compatibile cu cele ale americanilor și nu voiau
ca, prin educație, tinerii militari și civili ruși să își însușească acele
valori străine, în detrimentul celor de acasă. Asta, în condițiile în care,
atunci când vorbeau de education,
americanii înțelegeau că este vorba despre ceea ce înțelegem noi prin
învățământ.
Dar, noi chiar știm ce este acela învățământ? Mai exact, oare știm ce înțelege
actuala guvernare românească prin învățământ sau prin educație? Dacă ne-am uita
unde se duc banii și unde se fac cele mai mari eforturi organizatorice, am zice
că, pentru guvernanți, învățământul înseamnă aducerea copiilor la școală,
pentru un număr determinat de ani. Ce fac acești copii în școală este total nesemnificativ.
Important este ca elevii să nu facă anumite lucruri reprobabile, cum ar fi să
se omoare între ei, să preacurvească ori să se drogheze. În rest, Dumnezeu cu
mila. Iar, prin educație, se pare că aceiași guvernanți înțeleg denumirea
ministerului de resort și atât.
Se vede cu ochiul liber că statul român nu este preocupat nici de însușirea
valorilor naționale și universale în școală, nici să îi formeze ca cetățeni pe
învățăcei. Nici măcar ca oameni nu vor guvernanții să îi formeze pe copii. Tot
ce vor ei să formeze sunt „competențe”. Dar nici obiectivul acesta minor al
formării competențelor nu este bine formulat și nu este baza pentru efortul de
organizare și desfășurare al învățământului românesc.
Nu știm la ce le trebuie copiilor clasa pregătitoare, pentru că tot veni
vorba despre ea zilele acestea, în bâlbâielile guvernamentale ale ministrului
de resort și contrele primite de la premier. Mai precis, nu știm de ce îi
trebuie statului român 9 sau 10 ani de învățământ obligatoriu și gratuit pentru
tinerii săi cetățeni, care să includă și o clasă pregătitoare. Nu există nicio
listă cu acele „competențe” care ar necesita 10 ani pentru „formarea” lor. Cum
nu există nicio listă cu „competențele” ce se pot „forma” în unul, doi sau
șapte ani. Când vorbesc de clasa pregătitoare, guvernanții vorbesc de clădiri,
săli de clasă, curtea școlii, posturi de dascăl și „badigarzi”.
În schimb, există o listă lungă de valori naționale și universale care nu
sunt luate în considerație în școlile românești, pentru a fi însușite, cum sunt
viața, demnitatea umană, conviețuirea pașnică, respectul pentru natură,
libertatea de gândire și credință, și multe altele. Dar, atâta vreme cât
învățământul românesc este educație numai cu numele guvernantului șef peste
domeniu, nu avem deloc speranțe că școala românească ar avea vreodată de-a face
cu preocuparea de a le transmite copiilor asemenea valori. Cât despre normele
de comportament social, nici nu merită să mai vorbim.
Dacă ar fi să citesc postul dumneavoastră , scris pe o coală A4, l-aș separa în câteva componente:
RăspundețiȘtergere-seturi de valori morale/de comportament, civice.individuale, pe care școala noastră, că , vrem/nu vrem, ne aparține, cum și noi îi aparținem, și le propune pentru fiecare etapă: grădiniță, învățământ primar/gimnazial/liceal/universitar .( câți dintre absolvenții cu studii superioare lucrează în domeniul pentru care „ s-au pregătit? „)
- cât costă educarea completă a unui copil- cât dă statul, cât dă familia?sancțiuni în cazul în care se constată abateri de la normele identificate /cerute a se urma.
- ce se întâmplă cu acei copii care nu reușesc să se integreze în etapele în care se înscriu ca vârstă, pentru că repetenția nu mai există- este o rușine națională să să fie cineva repetent, poate, cumva, pe la facultate să mai scape câte unul..
- care este rolul, sensul/scopul..clasei pregătitoare ( am și eu un nepoțel, care frecventează cursurile acestei clase, dar părinții lui au hotărât că este folositor pentru copil să urmeze cursurile tot în grădinița cu predare în limba engleză, unde el merge de la 4 ani)
- cum ar trebui să atare profilul civic, practic, social al unui tânăr care termină 9 sau 10 clase obligatorii?
ce este în stare să facă practic, un absolvent , pentru el, dar pentru societate?, de fapt , pentru comunitate..
Cred că aș mai găsi și alte teme, dar să ne oprim aici.
Eu vin din interiorul sistemului, și-mi este mult mai ușor acum să analizez detașat problemele, fără părtinire.
Chestiunea este că nimeni nu are nevoie de părerile mele și ale unui mare număr de profesori, cu experiență bogată, nici măcar, așa, ca discuție.
Deschid o paranteză- încă port legătura cu unii dintre elevii mei, aflați în ultima clasă de colegiu,(alții sunt studenți )și chiar cu unii dintre cei care merg la gimnaziu. Știți ce mi-au spus cei mai mulți? merg la școală să socializeze.
Sau, ca să nu primească absențe.
Sigur că sunt și profesori de toată isprava, dar se întâmplă ca în fiecare școală „educatorii„ cu probleme - alcool, slabă pregătire, comportament agresiv, incorect etc.. să nu fie sancționați de nimeni și vremea trece..iar copiii „învață „ de la dascăli, de la guvernanți, de la societate, să se descurce”„Lasă că merge și așa..sau „asta e, n-ai ce-i face..„
Culmea!
clasa pregătitoare este ceva „suspendat„, incert etc. ..totuși este „bătaie „pe învățătoarele care îi vor prelua pe micuți.
Nu spun ce spun așa, ca să mă aflu în treabă- de trei zile mă tot interesez pentru nepoțelul unei prietene, și ea , la rându-i , profesoară.
p.s „se caută „ doamne exigente, care „să-i țină din scurt„!
Ce să mai înțelegi?
Ar fi multe de înțeles.
ȘtergereLa nivelul cel mai de sus și pe termen lung, este evident că stricarea Școlii românești este un atentat la existența și sănătatea nației române. Am putea spune că sunt vinovați toți cei care nu numai că o fac intenționat, dar și cei care se folosesc de această stare pentru a le fi lor personal bine. Aceștia sunt atât din interiorul sistemului de învățământ, cât, mai ales, din afara și de deasupra lui. Numai prin recunoașterea acestei acțiuni deliberate se pot explica unele aspecte de-a dreptul ilogice sau nefirești, cum este și faptul relevat de dumneavoastră, că cei pricepuți nu sunt consultați sau băgați în seamă.
La un nivel mai scăzut, este la fel de evident că sistemul românesc de învățământ este o sursă de îmbogățire oneroasă pentru mai multe mafii, de la mafia manualelor la cea a construcțiilor de clădiri, săli de sport și bazine de înot. Pentru a putea prospera, aceste mafii descurajează orice activitate de învățământ coerent și formativ, care le-ar reduce din resurse.
La nivelul cel mai modest, avem drama individuală a milioanelor de români care încă nu știu la ce le trebuie școala pentru ei și copiii lor. Numai că ei nici nu știu că trăiesc o dramă. Altfel, s-ar revolta împotriva ei.
„La mijloc„ sunt două categorii de „conștiințe”- nu găsesc alt termen..Întâi sunt copiii, cel mai ușor de manipulat, apoi adulții- mulți/puțini- aceia cărora le pasă cu adevărat de soarta copiilor, de ceea ce se întâmplă astăzi, dar ,mai ales, de viitorul nației.
RăspundețiȘtergereCe pot face împreună cele două entități, spre binele viitorului?
Teoria post-modernistă spune că important este individul. Aceasta este și teoria de succes din Occident. Conform ei, dacă fiecare ne situăm în centrul Universului și gândim și acționăm ca atare, atunci nu are cum să nu ne fie bine.
ȘtergereCând, însă, ne ascundem în „turmă” (nici eu nu am găsit un alt termen), nu mai suntem noi centrul Universului, ci doar așteptăm cuminți și emoționați să ne bage alții în seamă și să mai și muncească sau chiar să lupte pentru binele nostru.
Deci, recomandarea firească ar fi să facă fiecare ce crede că este mai bine pentru el sau ea, ori pentru copilul său. Singurul lucru prost este să stea degeaba. Iar cei cărora le pasă dar nu știu ce să facă, poate întreabă în dreapta sau în stânga. Cu siguranță, se va găsi cineva să le spună CUM, dacă ei știu CE și, mai ales, DE CE.
Mie, acest demers îmi sună a selecțíe.
RăspundețiȘtergereAm pornit de la„ Învățământul românesc...„, care nu poate fi confundat cu o turmă. Sau, dacă ar fi așa, termenul fiind acceptat doar ca valoare semantică ce desemnează„ o masă„ care cuprinde totalitatea copiilor de vârstă școlară, încotro o îndrumă păstorul?
Aveți dreptate, doamna profesoară. Nu am spus tot ce trebuia să spun. Ar mai fi fost de spus că ideile și atitudinile individuale se agreghează mult mai bine și mai înalt decât așa-zisul „spirit de turmă”. Acesta nici nu ar trebui luat vreodată drept gândire colectivă, ci doar ceea ce este, adică expresia ideatică a unei „mase de manevră”. Care are, într-adevăr, nevoie de un „conducător”.
Ștergere