Raportăm pe Justitie

Când România a devenit țară comunitară în Europa, în 2007, cei ce o primeau au constatat că ea, România, stă prost cu Justiția. Adică, dacă un cetățean european ar fi fost judecat în România, sau ar fi făcut apel la justiție în această țară, ar fi avut parte de prea puțină dreptate, comparativ cu oricare alt stat european. Bineînțeles, nici cetățenii români nu stăteau mai bine, dar cui îi pasă de ei în Europa, fie ea și Uniunea Europeană?

Plecând de la această constatare, conducerea executivă a Uniunii Europene (UE), respectiv Comisia Europeană, a amânat intrarea justiției românești în Europa, pentru o perioadă de câțiva ani, și a inventat un „mecanism de cooperare și verificare”, ce jalona pașii pe care românii trebuie să îi parcurgă pentru ca statul lor să devină un stat de drept european, în care să domnească legea.

Cu alte cuvinte, s-a întâmplat ca soluționarea problemei lipsei de dreptate pentru orice cetățean, în România, să fie dată pe mâna birocraților europeni.

Ca orice birocrație multinațională, opulentă și încrezută, aceasta a decis ca pașii pe care România trebuie să îi urmeze să nu fie altceva decât înființarea unor „instituții”, adică a unor noi birocrații, specializate. Și, odată apărute, tot ca orice birocrație multinațională, Comisia Europeană a apărat cu dinții și ghearele aceste instituții, ele înșile devenind astfel obiectul mecanismului de cooperare și verificare, în loc ca acel obiect să rămână justiția însăși.

De exemplu, în România există o legislație care sancționează conflictul de interese, prin care unui demnitar nu i se permite să administreze atât banul public cât și pe cel propriu, privat, numai că această legislație nu era operantă la data intrării în UE. În loc să găsească soluții de impunere a prevederilor și, mai ales, a sancțiunilor prevăzute în lege, birocrații europeni, în cârdășie cu ministra de atunci a „Justiției” românești, au inventat o „instituție” numită Agenția Națională de Integritate, cunoscută mai ales cu numele de ANI. Adică, în loc să vadă unde se întrerupe ori se încetinește mecanismul de identificare și sancționare a celor ce comit vina de conflict de intrese și să remedieze acele întreruperi ori încetiniri, birocrații europeni și români, în totală concordanță, au inventat alte posturi, grase, de birocrați. Întâmplător sau nu, acestea s-au transformat, aproape automat, într-o formă instituțională de poliție politică, adică au primit comenzi politice de prigonire a altor politicieni sau apropiați ai acestora. Pentru că, în orice birocrație, rezultatele bune nu înseamnă nimic altceva decât satisfacerea șefului care te pune în scaun și care te menține acolo. Iar acesta este doar un exemplu.

Alte „instituții”, care existau deja la data pătrunderii României în Uniunea Europeană, au fost doar birocratizate excesiv și plasate sub controlul direct și nemijlocit al președintelui de Țară, sub același principiu al șefului atoatecuprinzător, care vechează la bunăstarea subordonaților, atâta vreme cât aceștia îi execută dispozițiile fără cârtire. Cele mai des invocate „instituții” de acest fel sunt Curtea Constituțională a României, care nu are nici măcar un jurist constituțional între membri, Consiliul Superior al Magistraturii, unde, în momentul de față, asistăm la paradoxul numirii unui procuror ca președinte ce îi poate sancționa pe judecători și Înalta Curte de Casație și Justiție, unde sunt complete de judecători care judecă pe impresii și nu pe probe, cu condiția ca impresiile să fie conforme cu dorința președintelului României. Ar mai fi de adăugat la această listă, fără a o epuiza, Direcția Națională Anticorupție, din Parchetul General al României, organism care confiscă, birocratic, toate dosarele de infracțiuni de corupție, ca și când alți procurori nu ar putea administra asemenea dosare, dacă nu au biroul în acea direcție.

Iar aceste „instituții”, inventate special sau convertite din structurile existente, nici măcar nu știu de existența problemelor reale și presante ale justiției proaste românești, d-apoi să aibă în atenție rezolvarea lor. În orice ordine, primele trei probleme ale Justiției în România sunt: (1) accesul greoi, dacă nu chiar imposibil la justiție, al unui cetățean normal și mediu, în condițiile în care dosarele cele mai simple se planifică la instanțele de judecată cu întârzieri de luni, dacă nu chiar ani, indiferent de urgența reală și, uneori, vitală de rezolvare a problemei petentului; (2) incapacitatea judecătorilor de a judeca corect orice cauză, în condițiile în care un judecător administrează, simultan, zeci, dacă nu chiar sute de dosare; (3) corupția instituționalizată, la nivel de stat, care se extinde și asupra puterii judecătorești. Nici una dintre aceste trei probleme esențiale nu sunt abordate prin „instituțiile” inventate sau convertite de cei ce umblă cu mecanismul de cooperare și verificare, ca să nu mai vorbim de alte probleme, mai modeste, care contribuie, la rândul lor, la observația generală a Europei că, în România, nu există justiție.

După cinci ani și jumătate de cooperare și verificare, pe 30 ianuarie 2013, Comisia Europeană a publicat, cu numărul COM (2013) 47 final, un raport destinat Parlamentului și Consiliului europene despre „progresele în România aflată sub mecanismul de cooperare și verificare”. Acest raport nu raportează faptul că, după atâta vreme, nu s-a scurtat durata de alocare a termenelor nici măcar cu o zi, nu s-a redus numărul de dosare per judecător nici măcar cu unu la sută, iar corupția este bine-merci instalată în toate sectoarele vieții publice, inclusiv în justiție. Nici despre alte probleme de proastă funcționare a justiției nu spune nimic raportul.

În schimb, acest raport emis de comisarii europeni anunță că, în ceea ce privește independența justiției, aceasta este compromisă de mijloacele de comunicare în masă, adică de „media”, care a dus „campanii mediatice ce s-au dezvoltat în hărțuire” împotriva personalului din justiție și familiilor acestora, ceea ce prilejuiește concluzia că „instituțiile” nu beneficiază de „protecție” corespunzătoare din partea statului, împotriva atacurilor mediatice devastatoare. Nominal, este acuzat Consiliul Național al Audiovizualului (CNA) că nu prea servește drept „câine de pază” al instituțiilor statului astfel atacate.

Nu avem de ce să facem o analiză a textului acestui raport, pentru că, indiferent cât ne-am uita la cele 11 pagini în engleză sau 13 pagini în română, concluzia este aceiași și anume că independența justiției înseamnă scoaterea de sub controlul opiniei publice din Țara noastră a „instituțiilor” de justiție, adică a birocrațiilor românești inventate sau sprijinite de birocrații europeni. Iar, dacă ne întrebăm de ce trebuie protejate aceste birocrații instituționalizate de opinia publică, singurul răspuns ce ne vine în minte este pentru că acestea nu sunt inventate sau transformate ca să servească publicul, ci ca să îi servească exclusiv pe șefii cei mari, aflați în vârful piramidei birocrației aborigene.

Din toate cele zise mai sus, putem infera că, dacă vrem ca „instituțiile” cele sensibile ca mimozele să nu mai fie „atacate” de mijloacele de informare și de exprimare a opiniei publice, atunci ar trebui convinși acești șefi să nu se mai întoacă împotriva voinței populare, după ce au fost aleși prin aceiași voință, pentru că, potrivit legilor naturale ale ierarhiei birocratice, „instituțiile” patronate de ei se întorc și ele, asemenea lor și devin, astfel, ele înșile, ținte ale oprobiului public, exprimat prin acea „media” căreia CNA ar trebui să îi muște din pulpă, atunci când păzește respectivele „instituții”, ca un câine de pază ce este.

S-a întâmplat acum un an

Anul trecut, tot de 26 ianuarie, a nins. Ba, a fost chiar și ceva viscol, la fel ca astăzi. Acea situație meteorologică mi-a prilejuit un scurt articol despre guvernare și apărarea țării, pe care îl reiau mai jos, sub titlul original „Tactica lopeții”. Tare sunt curios care sunt diferențele dintre situația de atunci și cea de astăzi, din punct de vedere guvernamental, pentru că, din punct de vedere meteorologic ne-am lămurit că nu sunt diferențe. Lectură plăcută!

Tactica lopeții

Au devenit deja faimoase imaginile cu premierul Boc Emil dând la lopată pentru dezăpezirea unui autoturism Audi Q7 avariat și abandonat pe marginea unui drum din apropierea Bucureștilor, în plină zi de dezastru național, cu mii de vieți de oameni puse în pericol de incompetența crasă a autorităților corupte. Incompetență atât de mare, încât ar trebui să numim un asemenea dezastru ca fiind făcut de mâna omului și nu unul natural, datorat zăpezii și viscolului.

Toată lumea a remarcat situația revoltătoare, când primul administrator al averii naționale și-a găsit timp să se joace cu lopățica în zăpadă, în loc să supervizeze, la nivel strategic, activitățile de remediere a situației provocată de o ninsoare normală pentru această perioadă a anului, de altfel, anunțată cu cel puțin o săptămână înainte.

Mult mai puțină lume a remarcat cine era în jurul bocului cu lopata și ce se întâmpla acolo, deși unii dintre participanți ar fi putut atrage atenția, fiind îmbrăcați ca de război.

Erau acolo șeful Statului Major General, adică ofițerul cel mai important din Armata Română, alături de alți doi generali, cu funcții de comandă operativă, precum și ceva colonei, dintre care unul chiar a luat, la rândul său, o lopată și a trecut-o prin zăpadă, ca să nu îl lase pe Boc singur, crezând, bietul om, că premierul său chiar vrea să dezăpezească el însuși hârbul abandonat acolo și s-a gândit să nu îl lase pe micuț singur. Abia când l-a tras cineva de mânecă, și-a dat seama că era vorba de „imagine”, adică de propagandă deșănțată și s-a oprit din scurmat, cedându-i toată scena premierului Boc Emil.

Râdem noi râdem de această situație ridicolă, dar problema este extrem de gravă.

Ce căutau capul Armatei și generalii acolo, la marginea unui drum? I-a chemat Boc să îi țină de urât în „inspecție”? Dacă da, cu ce drept? Unde scrie că primul ministru, fie el și chiar acest Boc, are dreptul să convoace la datul zăpezii cu lopata pe toți comandanții strategici și operativi ai Armatei Române? Și nu numai că i-a scos la zăpadă, dar i-a luat și de la pupitrul de comandă operativă și strategică a trupelor destinate apărării Țării și, în cazul concret, dezăpezirii Ei. Cine mai conducea Armata în timpul ăsta?

Mai departe, dacă au fost acești generali și coloneii care îi însoțeau chemați de Boc la margine de București, ei de ce s-au dus? Ei, generalii, nu cunosc legile țării și regulamentele militare? Nu își cunosc atribuțiile de serviciu, dintre care lipsește cu desăvârșire datul la zăpadă din ordinul șefului guvernului sau al oricui altcuiva?

Știți de ce este extrem de gravă această problemă? Pentru că ea arată, fără nici o urmă de îndoială, dependența Armatei României, în frunte cu generalii săi, de cheful unui politician minuscul, din toate puctele de vedere!

Să nu îmi spună mie nimeni că așa este într-o democrație, că Armata se subordonează conducerii civile și trebuie să execute ordinile politicienilor aleși si numiți. Pentru că nu are nimic de a face controlul civil și democratic asupra Armatei cu abuzul de funcție săvârșit în public de premierul Boc Emil. Iar, dacă un simplu telespectator își poate da seama de acest abuz, suntem siguri că și generalii convocați de Boc știau precis ce fac, adică știau că sunt subiectele abuzului de putere politică și au acceptat acest lucru.

Cum a fost posibil să se ajungă aici? Simplu, prin faptul că generalii pe care i-am văzut în imagini, precum și alții rămași invizibili în aceste momente, nu își datorează cariera și funcțiile competețelor personale și legilor Țării, ci chefului politicienilor și agendei lor politice.

Iar „mesajul” pe care îl transmite o asemenea situație este la fel de grav: generalii sunt la ordinele politicienilor contestați, zilele acestea, în piețe și nu la ordinele Țării. Ca urmare, ei îi vor apăra pe cei care i-au pus în funcții și nu Țara și poporul ei. Să ne fie clar!

Ce să intelegem?

Un fost premier și președinte al Partidului Național Liberal iese în public și sugerează schimbarea conducerii partidului, pe considerentul că actualii decidenți nu sunt aleși uninominal, ci pe o listă. Făcând asta, pune în discuție aranjamentul strategic între acest partid și Partidul Social Democrat, cu care se află în uniune, la guvernare, aranjament ce consta în împărțirea portofoliilor de putere în stat, social democrații având funcția de prim-ministru iar liberalii având perspectiva alocării funcției de președinte de Țară peste aproape doi ani, prin alegeri generale. În același timp, un leader marcant dar local al pesediștilor se plânge la televizor că un coleg mai tânăr de partid, ajuns ministru delegat, nu îi mai răspunde la telefon, deși subiectul convorbirii ar fi fost unul de guvernare și nu de dragoste. Mai puțin vizibile cu ochiul liber sunt și alte aspecte similare, având ca protagoniști demnitari sau politicieni ceva mai modești, din punct de vedere mediatic.

Ca niște cetățeni neangajați politic și nepărtinitori în ale alocării puterilor în stat ce suntem, nu putem să nu ne întrebăm oare ce fel de certuri sau chiar bătăi or fi în interiorul acelor partide și între ele, în uniunea ce le servește drept coaliție, dacă ajung să transpire la suprafață asemenea aspecte serioase? Și, mai mult decât atât, ce ar trebui noi să înțelegem din toată povestea asta? Asistăm oare la o luptă pentru putere în interiorul puterii acaparate covârșitor de Uniunea Social Liberală (USL), sau se pregătește chiar spargerea acestei unități ce părea de nezdruncinat, până acum câteva săptămâni? Iar aceste întrebări nu sunt de spectator la o melodramă politică, în care interesul nostru ar fi doar satisfacerea curiozității, să vedem dacă se împacă ori divorțează. Ele, întrebările, sunt de cetățean cu grijă față de Țară și Poporul său, care vrea să știe dacă are vreo speranță de bună guvernare din partea actualei puteri politice, sau va fi din nou desconsiderat, ca un inconvenient nefericit al administrării statului în interes privat și de partid.

Nu știm să răspundem la aceste întrebări, pentru că nu facem parte dintre șmecherii care nu pun decât întrebări la care știu deja răspunsurile. Putem însă așeza această situație într-o perspectivă ordonată, în speranța că vom afla mai ușor adevărul, făcând așa.

În primul rând, avem suficiente argumente pentru a arăta că noua putere politică rezultată din alegerile din decembrie 2012 nu și-a găsit încă o rațiune de guvernare. Adică, scopul guvernării este doar deținerea puterii și atât, nu și stabilirea unor obiective de îndeplinit prin această deținere de putere.

Chiar dacă nu este de bine acest lucru, este explicabil. Însuși Useleul s-a înființat cu singurul obiectiv de a obține puterea politică. Nu am uitat că această USL a fost necesară fiindcă domnul Băsescu Traian, președintele de atunci și de acum al României, le-a spus domnilor liberali și social democrați că nu le va numi niciodată un prim ministru din rândul lor, chiar dacă au, împreună, majoritatea în Parlament, iar ei l-au crezut. Și, pentru a-l „contracara”, au inventat Useleul, care nu a fost niciodată și nici acum nu este o uniune de viziune politică, de năzuințe naționale ori de sinergii manageriale în ale guvernării, ci un paleativ la partidul mamut ce ar fi trebuit să obțină majoritatea parlamentară care l-ar fi obligat pe domnul Băsescu să îl numească premier pe cine vor ei și nu pe cine crede de cuviință domnia sa. Toate aranjamentele făcute de USL, din primăvara lui 2012 și până după alegerile din decembrie, au avut ca unic obiectiv nominalizarea domnului Victor Ponta ca premier.

Chiar la cele trei congrese simultane și la adunarea celor trei partide ce constituiau pe atunci Useleul nu s-a vorbit decât de faptul că domnul Ponta va fi premier iar domnul Crin Antonescu președinte, primul după alegerile generale iar al doilea, când îi va veni vremea. Este drept că s-a votat și o listă unică de direcții de guvernare, dar acestea nu pot ține locul unor obiective reale și, în plus, nici nu mai sunt luate în seamă, așa cum nici Programul de guvernare adoptat de Parlament nu este instrument de lucru, în locul lui preferându-se acordul cu Femeiul. Din ce ar fi putut să se nască, deci, rațiunea de guvernare care lipsește acuma?

În al doilea rând, domnul Ponta, ca premier, vorbește numai de activități punctuale, cum ar fi mărirea veniturilor, care este, de fapt, aducerea lor la nivelul de acum trei ani, mai puțin inflația, sau schimbarea schimbării ce a înlocuit o schimbare de acum o jumătate de an, în învățământul gimnazial. Deși au criticat, pe bună dreptate, lipsa de viziune a guvernelor anterioare din același Regim Băsescu în care guvernează și ei acum, leaderii useliști nu au venit, nici pe timpul campanei electorale, nici la mai bine de o lună de la alegeri, cu nicio viziune despre România, nici pentru „ieșirea din criză”, nici pentru poziționarea României față de Europa, nici pentru dezvoltarea economică, nici pentru viitorul românilor în Țara lor.

Cu toate că aparițiile mediatice ale acestor leaderi sunt frecvente și îndelungi, protagoniștii lor nu au sacrificat nici măcar un minut pentru dezbarerea sau, măcar, pentru sugerearea unor direcții strategice de mers ale Țării. Nu este astfel de mirare că, poate pe nedrept, toată lumea crede că actualii guvernanți așteaptă de la FMI, Banca Mondială și Uniunea Europeană să le spună în ce direcție să ducă România. Ce știm, însă, cu siguranță este faptul că nici Femeiul, nici Banca Mondială și nici Uniunea Europeană nu au cum să fie interesate de binele României mai mult decât românii înșiși.

În al treilea rând, politica se face cu oameni, pentru oameni. Pe vremuri, era o expresie standard, specifică „limbii de lemn” comuniste, care zicea că trebuie „să facem totul pentru om și familia lui”. Iar gluma rezultată din această expresie era că trebuie doar să stabilim cine este acel om și familia sa, ca să putem depune eforturile necesare pentru fericirea lor. Acum, nu ne mai arde de glumă. Pentru același unic și atins deja obiectiv al dobândirii puterii executive, useliștii au adus în rândurile lor tot felul de „personalități”, unele mai pitorești dar cu mâna largă, cum este domnul Becali Gigi, altele mai oneroase și mai mafiote, cum este domnul Oprea Gabi.

Este credibil că, în cazul domnului Becali, ar trebui să ne așteptăm că acesta va vrea să își recupereze „investiția” pe care a făcut-o pentru funcția de parlamentar, în care a ajuns, iar această recuperare nu se poate face decât din banul public. La fel de credibil este că și domnul Oprea va vrea să își protejeze „realizările” din timpul celor două ministeriate consecutive la „Apărare” și chiar să își potențeze puterea de care dispune, ca vice-premier responsabil de apărarea națională, ordinea publică și siguranța națională.

Dacă adăugăm la aceste exemple și modul în care a fost populat Guvernul Ponta cu miniștri, miniștri delegați și alți demnitari de rang înalt, putem concluziona că oamenii aceștia nu au fost puși în funcții fiindcă sunt cei mai potriviți pentru atingerea unor obiective strategice bine identificate, ci pentru că aceștia au venit la guvernare cu propriile lor obiective sau cu obiectivele dictate de alții, care rămân ascunși. Și nu știm nimic ce ne-ar putea face să credem că obiectivele lor sunt și obiectivele noastre, ale cetățenilor.

Revenind la dezacordurile făcute publice între personalități useliste, din ambele partide majore ale uniunii, putem crede că acestea fac parte din deja lămuritul peisaj al luptei pentru puterea politică și atât. Dar, în condițiile în care nu suntem familiarizați cu dedesupturile acestei lupte, putem totuși să credem că ar fi vorba și de atenționări serioase, adresate guvernanților, cum că a venit de mult vremea să își stabilească o direcție clară și națională de acțiune, cu care să fim și noi de acord, și să muncească transparent și credibil pentru ducerea României în acea direcție. Sau, dacă nu pot ori nu vor, să le facă loc altora. Ori, la ceilalți...

România europeană

Zilele acestea, Europa este un subiect fierbinte, de parcă n-ar fi fost la fel de când a început criza euro, acum vreo trei ani. La Davos, unde are loc Forumul Economic anual, cei care au prezis anul trecut dispariția monedei euro au venit acum să explice de ce nu s-a întâmplat vestea anunțată și să dea o nouă predicție. Tot la Davos, prin glasul premierului-fost-președinte Medvedev, Rusia a încercat să ademenească mai multe investiții străine pentru relansarea propriei economii, cele mai vizate ținte ale acestei ademeniri fiind cele europene.

Într-o expunere ținută la Bloomberg, agenția și canalul de știri economice mondiale, premierul britanic David Cameron și-a legat viitorul carierei sale politice de chestiunea europeană, promițând că, după alegerile de anul viitor, dacă va fi reales, va supune această chestiune unui referendum, ca să se lămurească toată lumea dacă britancii vor vrea sau nu să mai facă parte dintr-o Europă care se dezvoltă aiurea.

Într-un mimetism specific dâmbovițean și contând pe antipatia populară românească față de Occident, în general, și Europa, în special, iscată de susținerea deșănțată a domnului Băsescu Traian de unii exponenți majori ai acestei Europe, s-au ridicat deja voci și în România, cerând un referendum național dacă să mai rămânem în Europa sau nu.

În primul rând, mimetismul acesta este unul nefuncțional. Vorbim aici de David Cameron, unul dintre cei mai puternici leaderi naționali ai planetei Pământ, care folosește cartea retragerii posibile a Marii Britanii din Uniunea Europeană ca să îi determine pe ceilalți leaderi europeni, nu chiar atât de puternici, dar mai mulți, în special pe cel al Franței și pe cea a Germaniei, să își tempereze zelul de a confisca Europa colectivă pentru binele lor individual. Este același David Cameron care, la o zi după ce domnul Băsescu Traian ne dădea o lecție publică despre cum trebuie, obligatoriu în deplin secret, se fie pregătită poziția oricărei țări la o întrunire a statelor europene, anunța tuturor care va fi poziția țării sale la aceiași întrunire, contrazicându-l pe domnul Băsescu și făcându-l și mai penibil decât este de obicei. Deci, dacă nu este de-a dreptul imposibil, cu siguranță este greu de mimetizat acest domn Cameron sau chiar Marea Britanie pe care o reprezintă.

În al doilea rând, multe din argumentele cameroneze privind Europa provin din agenda sa electorală și din ideologia sa de partid, lucruri care nu au cum să se regăsească în România, nici în sine, nici ca principiu, deoarece românii nu elaborează agende și ideologii de niciun fel, d-apoi conservatoare britanice. Cum bine știm, omologii guvernamentali și de partid români ai domnului Cameron nu gândesc cu mințile lor, ci așteaptă să li se spună ce și cum de alți europeni decât britanicii, mai ales tocmai de francezii și germanii supărați de englez că aduce în discuție viitorul Europei așa cum și-l doresc aceștia.

În fine, domnul Cameron poate discuta despre un referendum privind viitorul britanicilor în Europa pe când românii nu pot. În Marea Britanie, există oricum o dezbatere privind viitorul statului lor, iar alternativa europeană este o parte consistentă a acestei dezbateri. Deci, premierul britanic nu face altceva decât să intervină în această dezbatere și să pregătească, în următoarele 20 de luni, succesul ideilor sale la eventualul referendum. Asta, pentru că, în insule, deciziile de acest fel sunt preponderent raționale, chiar dacă sunt colective. La noi, fie chiar și prin referendum, deciziile se iau fără nicio raționalitate ce ar necesita o dezbatere de idei și soluții. Tot ceea ce contează la noi este cu cine ținem, ca la fotbal, fără niciun argument rațional.

Așa că, cel mai probabil, singura poziție pe care o vor adopta românii privind viitorul Europei și al lor în interiorul sau în afara ei va fi să aștepte și să vadă ce se va întâmpla și ce vor decide străinii pentru ei, direct sau prin leaderii aborigeni. Numai că viitorul acesta nu este foarte îndepărtat. Câteva luni sunt doar minute în timpul strategic, iar anii sunt ca orele. Deci, este foarte probabil ca acest viitor să ne prindă iar pe nepregătite, ca de fiecare dată în ultimile decenii.

Comitetul Sopârla

În dimineața zilei de miercuri, 16 ianuarie 2013, un grup de militanți islamiști au atacat un complex de exploatare a gazelor naturale din Algeria, de la In Amenas (aproximativ 1300 km sud-est de Alger), cu scopul evident de a lua ostateci cetățeni europeni, americani și japonezi, „creștini și necredincioși”, care lucrau acolo. În zilele următoare de joi, vineri și sâmbătă, 17, 18 și 19 ianuarie 2013, trupele guvernamentale algeriene au luat cu asalt locațiile unde militanții se adăpostiseră, au luptat cu aceștia timp de două zile și au încheiat operațiile militare cu uciderea sau capturarea atacatorilor și cu salvarea ori recuperarea trupurilor neînsuflețite ale ostaticilor. Duminică 20 ianuarie, am aflat primele cifre ale situației de criză ce tocmai se încheiase. Forțele algeriene au ucis 32 răpitorii, potrivit unei declarații de la Ministerul de Interne, difuzată sâmbătă seara la televiziunea de stat, citând moartea a 23 străini și algerieni. Alți cinci atacatori au fost capturați, iar trei sunt bănuiți că au fugit. Pe de altă parte, 685 de angajați algerieni și 107 străini au fost eliberați, potrivit ministerului. Un nou bilanț va fi anunțat luni, într-o conferință de presă a prim-ministrului Abdelmalek Sellal, la Alger.

Până duminică seara, aflaserăm că printre ostatici au fost cinci români, doi dintre aceștia pierzându-și viața în incident, iar trei fiind repatriați. Miercuri nu știam încă nimic, nici măcar că există o situație de luare de ostatici printre care ar fi putut fi și români. Joi știam că cel puțin un român se afla în complexul de la In Amenas și că, probabil, era ostatic. După primul atac al forțelor speciale algeriene, de joi de la prânz, am aflat că sunt morți printre ostatici și am speculat că și românul nostru ar putea fi printre ei. Incertitudinea aceasta a ținut până sâmbătă după amiaza, când premierul și ministrul de externe români au ținut o conferință de presă în care au anunțat că un român a căzut victimă, altul este rănit, iar trei sunt în drum spre casă. Duminică am aflat că și rănitul român a murit.

În momentul declanșării crizei ostaticilor din Algeria, la Londra s-a activat Comitetul Cobra, care este un cabinet de criză, specific guvernului britanic. Tot în același moment, la București s-a înființat un comitet de criză, la Ministerul Afacerilor Externe. Acesta nu are nume, dar, dacă este să ne luăm după cum s-a repezit presa la el și la ministerul ce îl găzduiește, am putea să îl botezăm Comitetul Șopârla. Asta, ca să ne păstrăm în aceiași zonă a animalelor cu sânge rece.

Chiar dacă este sinceră, supărarea mass mediei românești pe guvernanții români nu este întemeiată. Este drept că aceștia au comunicat uneori stângaci și nici nu au spus tot ce le cereau reporterii să spună, dar, în linii esențiale, Guvernul Ponta și, mai ales, Ministerul Afacerilor Externe au fost cât se poate de transparenți, adică au fost corecți și prompți în informarea publică.

Ar fi putut reprezentanții guvernamentali români să spună mai mult și mai repede? În niciun caz!

În primul rând, pe toată durata crizei, singura sursă credibilă de informații a fost guvernul algerian, prin militarii de la fața locului. Deși Ministerul de Externe român a fost „dezamăgit” de lipsa de promptitudine și transparență a algerienilor, trebuie să înțelegem că, pentru ei, comunicarea publică s-a făcut, ca în orice acțiune militară, pe baza unor considerente operative. Astfel, nu s-au transmis acele informații ce ar fi putut ajunge la opozanți, respectiv la militanții islamici deținători de ostatici, și care le-ar fi oferit un avantaj sau ar fi diminuat avantajul surprizei pe care contau algerienii. Nici momentul declanșării primului atac algerian asupra militanților, de joi, 17 ianuarie, nu a fost anunțat nimănui, nici măcar premierului britanic, deși acesta ceruse expres omologului său algerian să nu facă așa ceva. Bietul domn David Cameron a aflat din imaginile live de satelit că au început operațiile militare în complexul respectiv. Apoi, ca singurii deținători de informații primare, algerienii au fost atenți la impactul acestor informații asupra imaginii proprii, pe care, în mod firesc, și-o doresc cât mai favorabilă. De aceea, fără să distorsioneze realitatea, dar ținând seama de faptul că atacul lor s-a soldat cu victime în rândul ostaticilor, ei nu au anunțat faptul că al doilea român mort în confruntare fusese rănit grav și că era posibil să moară. Dacă ar fi făcut asta și românul scăpa cu viață, algerienii ar fi avut o imagine proastă până când s-ar fi lămurit că situația s-a îmbunătățit. În plus, au amânat să dea o știre proastă cât mai mult posibil.

În al doilea rând, procedurile consacrate de comunicare în situații de criză solicită impunerea unor filtre în comunicarea publică. Mulți mediatici ar fi dorit să știe câți români sunt implicați în confilct. O asemenea cifră, chiar dacă ar fi fost cunoscută, nu se comunică niciodată într-o situație de luare de ostatici aflată în plină desfășurare, pentru că ar da informații atacatorilor asupra situației de la ei. În cazul românilor, chiar s-a întâmplat ca cel puțin unul să se ascundă de militanții islamiști o zi și o noapte tocmai acolo unde se aflau aceștia. Numai că aceștia nu l-au căutat și nu l-au găsit. Dacă ei ar fi știut că mai este un român acolo, despre care nu știau până atunci, nu ar fi avut altceva de făcut decât să îl caute. Am văzut un domn mai temperamental, aflat într-un studiou de televiziune, care respingea gălăgios acest argument prin contraargumentul că militantul nu ar fi stat cu mitraliera într-o mână și tableta conectată la internet în cealaltă, ca să afle ce zice Corlățean la București. Adevărul este că o asemenea acțiune islamică se pregătește din timp și este susținută în diferite moduri, între care sprijinul informativ este esențial. Cu siguranță că a existat o celulă de culegere de informații din surse deschise, departe de locul asediului, care le-a transmis ceea ce era important celor din dispozitivul operativ, inclusiv despre români.

În al treilea rând, guvernanții români au spus tot ceea ce puteau spune în deplină cunoștință și cu deplină responsabilitate. În cazul de față, mai mult decât atât ar fi însemnat ca ei să emită speculații, opinii sau chiar dezinformări, ceea ce este, evident, inacceptabil.

Ar fi putut guvernanții români să comunice mai bine? Cu siguranță, da!

Ar fi putut să spună mai pertinent, mai credibil și mai percutant ce fac ei bine în această situație, cum s-au organizat, cum sunt alerți, cum sunt în contact cu celelalte guverne interesate, cum comunică între ei și cu algerienii, cum condamnă acțiunile militanților islamiști și cum deplâng pierderea de vieți omenești și cum iau ei măsuri pentru minimizarea pierderilor și repararea stricăciunilor, precum și cum sunt ei hotărâți să nu dea satisfacție atacatorilor și criminalilor ce au declanșat această criză.

Timp de două zile, majoritatea mijloacelor de informare în masă din România au cerut „informații” despre situația din Algeria și au fost deosebit de vocale și de caustice la adresa celor ce nu le-au dat aceste informații. Numai cine nu a lucrat niciodată într-o întreprindere guvernamentală nu știe ce presiune extraordinară a creat acest asalt mediatic asupra celor responsabili cu informarea publică, din celula de criză.

Pentru specialiștii de acolo, timpul se scurge oricum anapoda. După ore întregi în care nu se întâmplă nimic dar ei stau la serviciu, în weekend și departe de familie, ceea ce face ca acele ore să pară de două ori mai lungi, iată că vine o veste ce trebuie asimilată, verificată, evaluată, reformulată și anunțată, practic instantaneu, astfel încât un sfert de oră ajunge să pară doar un minut. Peste asta se suprapun șefii, care vor certitudini acolo unde nu există și vor rezultate de acolo de unde nu au cum să vină. Funcționarul guvernamental este certat dacă nu face sau nu spune ce vrea șeful, chiar dacă el, ca profesionist, știe că nu este bine să facă sau să spună nimic, în momentul acela precis. Apoi, când are ceva de făcut sau de zis, vine un șef care este nesigur pe prognoza rezultatelor faptelor sau ziselor viitoare și care temporizează ori amână nepermis de mult orice acțiune transparentă. Iar peste șefi vin politicienii, care nu văd decât oportunități de promovare mediatică proprie, sau amenințări la propria imagine și care îi presează pe șefi și lucrători ori să „fructifice” oportunitatea, prin ieșirea în public tocmai când nu este de dorit, din punct de vedere instituțional, ori să respingă amenințarea, prin tăcere.

Așa trebuie că s-a întâmplat și la Ministerul de Externe românesc. Există însă o soluție la această stare. Ea se numește proceduri de operare în vigoare, stabilite din timp. Acestea trebuie formulate și aprobate odată pentru totdeauna, și apoi aplicate, de fiecare dată și în fiecare ocazie. Desigur, situații ca aceasta despre care vorbim acum sunt rare și, luate în detaliu, sunt chiar unice. De aceea, este nevoie nu numai ca procedurile să existe pe hârtie, ci să fie și exersate, cel puțin odată pe an, de toți cei ce sunt implicați în comunicarea publică, până la cele mai înalte funcții. De exemplu, când se schimbă guvernul, este imperios necesar ca premierul și miniștrii să parcurgă un asemenea exercițiu. Pentru orice eventualitate. Fără asemenea proceduri, avem de-a face cu improvizații, bâlbâieli și amatorism, deși sunt evidente atât buna intenție, cât și sinceritatea din partea comunicatorilor guvernamentali.

Cât despre denumirea celulei de criză românești, ea ar putea fi stabilită tot printr-o procedură de operare. În absența acestei proceduri, putem să propunem orice denumire vrem, inclusiv una umoristică, tot așa cum, în absența unei pregătiri corespunzătoare din partea comunicatorilor guvernamentali, putem introduce în temele comunicării publice orice dorim, chiar dacă le este nemeritat de defavorabil.

Învătământul românesc nu este educatie

Prin 1994, un prieten american, care urma să aibă o discuție la Consiliul Atlantic (Atlantic Council), unul dintre cele mai influente grupuri de reflexie (think tank) pe probleme de securitate națională din SUA, m-a rugat să găsesc o explicație faptului că noua Rusie, rezultată din desființarea cu nici trei ani înainte a Uniunii Sovietice, refuză să își trimită tinerii în programul american de învățământ militar pentru străini (International Military Education Program). Singura expliație pe care i-am putut-o da a fost una semantică.

I-am explicat faptul că, în cultura rusă și nu numai, prin educație se înțelege nu numai transmiterea și însușirea cunoștințelor și formarea deprinderilor, dar și asimilarea valorilor și exersarea normelor de conduită socială. Adică, educația nu este numai despre „competențe”, ci și despre conviețuire. Iar problema cu rușii cei reticenți să își trimită tinerii în America era că respectivii ruși ar fi fost convinși că seturile lor de valori nu sunt compatibile cu cele ale americanilor și nu voiau ca, prin educație, tinerii militari și civili ruși să își însușească acele valori străine, în detrimentul celor de acasă. Asta, în condițiile în care, atunci când vorbeau de education, americanii înțelegeau că este vorba despre ceea ce înțelegem noi prin învățământ.

Dar, noi chiar știm ce este acela învățământ? Mai exact, oare știm ce înțelege actuala guvernare românească prin învățământ sau prin educație? Dacă ne-am uita unde se duc banii și unde se fac cele mai mari eforturi organizatorice, am zice că, pentru guvernanți, învățământul înseamnă aducerea copiilor la școală, pentru un număr determinat de ani. Ce fac acești copii în școală este total nesemnificativ. Important este ca elevii să nu facă anumite lucruri reprobabile, cum ar fi să se omoare între ei, să preacurvească ori să se drogheze. În rest, Dumnezeu cu mila. Iar, prin educație, se pare că aceiași guvernanți înțeleg denumirea ministerului de resort și atât.

Se vede cu ochiul liber că statul român nu este preocupat nici de însușirea valorilor naționale și universale în școală, nici să îi formeze ca cetățeni pe învățăcei. Nici măcar ca oameni nu vor guvernanții să îi formeze pe copii. Tot ce vor ei să formeze sunt „competențe”. Dar nici obiectivul acesta minor al formării competențelor nu este bine formulat și nu este baza pentru efortul de organizare și desfășurare al învățământului românesc.

Nu știm la ce le trebuie copiilor clasa pregătitoare, pentru că tot veni vorba despre ea zilele acestea, în bâlbâielile guvernamentale ale ministrului de resort și contrele primite de la premier. Mai precis, nu știm de ce îi trebuie statului român 9 sau 10 ani de învățământ obligatoriu și gratuit pentru tinerii săi cetățeni, care să includă și o clasă pregătitoare. Nu există nicio listă cu acele „competențe” care ar necesita 10 ani pentru „formarea” lor. Cum nu există nicio listă cu „competențele” ce se pot „forma” în unul, doi sau șapte ani. Când vorbesc de clasa pregătitoare, guvernanții vorbesc de clădiri, săli de clasă, curtea școlii, posturi de dascăl și „badigarzi”.

În schimb, există o listă lungă de valori naționale și universale care nu sunt luate în considerație în școlile românești, pentru a fi însușite, cum sunt viața, demnitatea umană, conviețuirea pașnică, respectul pentru natură, libertatea de gândire și credință, și multe altele. Dar, atâta vreme cât învățământul românesc este educație numai cu numele guvernantului șef peste domeniu, nu avem deloc speranțe că școala românească ar avea vreodată de-a face cu preocuparea de a le transmite copiilor asemenea valori. Cât despre normele de comportament social, nici nu merită să mai vorbim.

Locul României în Lume

De mai multă vreme, circulă pe Internet o glumă vizuală, sub forma unor hărți, în care statele sunt înscrise nu cu numele lor, ci cu ce însemnătate au ele pentru un anumit segment de public internațional, cum ar fi berea Carlsberg sau Tuborg pentru Danemarca, ori fetele frumoase pentru Ucraina. Păstrând ideea și renunțând la umor, România ar fi înscrisă, deci, pe o asemenea hartă, ca locul unde viețuiesc țiganii, de unde pleacă definitiv doctorii, inginerii, profesorii ori zidarii și, temporar, căpșunarii, locul de unde le vin altora banii pe produsele lor de doi lei, precum și aurul, uraniul, cuprul sau fierul de care au nevoie pentru industriile lor. Și mai este locul care apără Rusia de o invazie a Vestului. Într-un viitor apropiat, România va mai fi și locul de unde pleacă cel mai ieftin gaz european și unde nu mai poate nimeni locui sau trăi, din cauza exploatării acestuia din șisturi.

Sunt mulți români care acuză deschis străinătatea pentru faptul că România se află pe harta Europei doar cu asemenea semnificații și cu o asemenea importanță și nu pentru valorile sale și pentru calitatea poporului său. Ei consideră reprobabil faptul că străinii sunt interesați de România exclusiv în sensul exploatării ei și pentru maximizarea profitului rezultat în urma acestei exploatări.

România ocupă în Lume locul pe care i-l dorește poporul său suveran. Faptul că acest loc este unul de rușine nu are nimic de-a face nici cu stăinii, nici cu politicenii români, ci cu preferințele românilor, în majoritatea lor. În viitorul mai apropiat ori mai îndepărtat, locul României în lume nu se va schimba decât atunci când vor vrea românii să se schimbe. Întrebarea care se pune este dacă românii ăștia cred că se poate găsi un loc și mai rău?

Scandal judecatoresc istoric

În 2013, Constituția României va împlini zece ani de la rectificare și 22 de ani de viață. În toți acești ani, ea a fost citită, interpretată și aplicată așa cum a vrut fiecare. Un asemenea fiecare este chiar președintele României, domnul Băsescu Traian, parte a tratatului de neagresiune instituțională recent semnat cu actualul premier. Domnia sa este cel mai recent cititor al Constituției, iar ceea ce i-a ieșit din această lectură a uimit o mulțime de oameni ce se credeau inteligenți, până să dea de ideile sale.

Înainte de a ajunge la citirea băsistă a Constituției, trebuie să amintim că, pentru a bloca sau, măcar, pentru a prelungi procesul de implementare a măsurilor de bună guvernare sau de aplicare a justiției, o mulțime de legi au fost date pe mâna Curții Constituționale, o „instituție” inventată de părinții Constituției pentru a o citi în locul nostru. Actualul președinte al curții chiar crede că acest drept stupid de a „interpreta” textul fundamental cum îi trece lui prin cap constituie „măreția dreptului” în România.

Culmea este că respectivul curtean are dreptate. Constituția, în sine, este făcută în așa fel încât să fie interpretabilă și sucibilă după cum se nimerește. Asta, pentru că este scrisă prost. Și este prost scrisă pentru că părinții ei erau atât etatiști cât și nepricepuți în ale constituționalității. Ca etatiști, ei nu știau și nu puteau mai mult decât să pună statul deasupra sau chiar împotriva cetățeanului. Numai că, în urma căderii statului socialisto-comunist, au fost obligați să își răsucească vorba, ca să nu se vadă din prima că multe lucruri au rămas la fel ca pe vremea partidului-stat. Iar, ca nepricepuți, părinții Constituției nu au fost în stare să spună clar și convingător ceea ce aveau în minte, mai ales dacă asta era în interesul cetățeanului.

Cum ziceam la început, domnul Băsescu a propus Consiliului Superior al Magistraturii (CSM) să reia o parte a textului Constituției și să îi confirme că varianta sa de „interpretare” este cea ce trebuie aplicată, în cazul numirii procurorului general al României și procurorului șef al Direcției Naționale Anticorupție. Concret, domnia sa s-a gândit că, dacă tot menționează Constituția că propunerile pentru funcțiile de judecători și procurori, cu excepția celor de stagiar, se trimit președintelui României spre numire de Consiliul Superior al Magistraturii, atunci și cele pentru funcțiile de conducere în procuratură să fie făcute la fel, deși legea organică zice cu totul altceva. Iar acel altceva, respectiv că numirile pe aceste funcții se fac de președinte, la propunerea ministrului justiției și doar cu avizul CSM, a fost deja confirmat ca fiind constituțional de curtea de resort.

După ce a stârnit astfel o nouă zăpăceală publică, domnul Băsescu Traian a părăsit ședința CSM pe care o prezidase și i-a lăsat pe magistrați să își aleagă conducerea. Întreprindere justițiară ce a stârnit un scandal istoric. Adică, este pentru prima dată în istoria post-decembristă a României, când judecătorii își ridică glasul împotriva aranjamentelor de tip mafiot destinate controlului acestui CSM de puterea politică reprezentată de domnul Băsescu. De fapt, este pentru prima dată când judecătorii protestează pentru altceva decât pentru propriile privilegii și indemnizații.

Cu toate eforturile mediatice de a muta interesul opiniei publice pe tema funeraliilor arhicunoscutului cineast Sergiu Nicolaescu și de a introduce tema adiacentă a unui eventual fiu ilegitim ce ar avea pretenții la averea defunctului, scandalul din magistratură este susținut la o notă înaltă și preocupantă.

Asistăm zilele acestea la confirmarea faptului că puterea în statul România se sprijină tot mai mult pe o formă de poliție politică, practicată de unii procurori și judecători și administrată de ocupanții celor două funcții puse în discuția Consililui Superior al Magistraturii de domnul președinte Băsescu.

În primul deceniu post-revoluție, aceiași putere se sprijinea aproape exclusiv pe dosare, în special pe cele ale Securității Statului socialist. Chiar și cinci ani în următorul deceniu, domnul Băsescu încă se mai baza pe dosare pentru a-și cuminți sau elimina adversarii sau incomozii. Această etapă s-a stins odată cu eșecul eforturilor prezidențiale de a-l elimina din viața publică și politică pe domnul Dan Voiculescu, fondatorul trustului Intact Media Group, pe teme de colaborare cu faimoasa Securitate.

În ultimii șapte ani, însă, procuratura a devenit esențială în Regimul Băsescu. Sub pretextul încurajării internaționale de a se elimina corupția de stat, perfect instituționalizată, prin acțiunea justiției, pe timpul ministeriatului doamnei Macovei, acea odioasă procuroare comunistă și eminentă reprezentantă a societății civile post-comuniste, s-au pus bazele constituirii rețelei de control și influență a unor procurori și a unor judecători, a căror menire a devenit să servească voința politică, venită de la un singur pupitru de comandă, cel de la Palatul prezidențial Cotroceni. Doamna Kővesi și domnul Morar au fost exponenții acestui control, vizibil cu ochiul liber dar necombătut de nimeni.

Astăzi, situația se prezintă astfel. Doamna Laura Codruța Kővesi și-a încheiat până și prelungirea prelungirii de mandat și i-a încredințat locul domnului Daniel Morar, care s-a permanetizat, astfel, la conducerea procurorilor. Ministrul justiției din guvernele Ponta a lansat un concurs de ocupare a celor două funcții pe care acum președintele Băsescu le-ar vrea numite de CSM, iar o Țară întreagă a văzut cum câștigătorii concursului au devenit doi domni foarte stranii și cu indicii publice insuficiente de istețime. Nimeni nu știe dacă aceștia vor fi și propunerile pe care ministrul le va face președintelui, pentru că procedura nu a fost încă finalizată. În acest conext, noua președintă a CSM a devenit o doamnă procuroare, fostă adjunctă și subordonată pe față domnului Băsescu personal.

Această alegere a președintelui CSM ne aduce înapoi cu discuția la Constituția României. Autorii constituționali au creat o majoritate de 10 judecători la 6 procurori, într-un consiliu de 19, din care mai fac parte și 2 civili și un politician (ministrul justiției). Doar că, în nepriceperea lor, în loc să scrie că președintele consiliului se alege numai dintre judecători, au stabilit că acesta poate fi ales, pentru câte un an de zile, dintre judecători și procurori.

Există cel puțin un argument de bun simț că președintele CSM n-ar trebui să fie decât un judecător, deoarece Consiliul Superior al Magistraturii este, de fapt și constituțional, garantul independenței justiției în România și doar judecătorii sunt independenți și se supun doar legii, pe când procurorii sunt subordonați ierarhic și depind de ministrul justiției, conform aceleiași Constituții. Este foarte probabil că și părinții Constituției să fi ținut seama de acest argument, atunci când le-a dat majoritate absolută în consiliu judecătorilor, numai că nu le-a ieșit la scris.

Deci, prin proceduri zise de masa mare a judecătorilor din Țară ca fiind „netransparente”, s-a ajuns să fie aleasă o procuroare președinte al CSM, pentru a guverna peste activitatea acestui consiliu, exact când are de îndeplinit ordinul prezidențial de a decide cine trimite numirile la Cotroceni, pentru funcțiile de șefi ai procurorilor. Șapte judecători din cei zece ai CSM au făcut public votul lor secret, însă nu au putut să facă acest lucru pe site-ul CSM-ului, pentru că doamna procuroare-președinte-cea-nouă nu le-a aprobat așa ceva, deși publicația lor era un document oficial al secției proprii din cadrul CSM.

Așadar, avem o nouă dilemă. De ce unii judecători au votat pentru doamna procuroare, când decizia secției lor era să fie votat un judecător ca președinte al CSM, pentru acest an? Ori aceștia sunt independenți, dar conștiința lor i-a îndemnat să ia partea domnului Băsescu și să strice aranjamentele constituționale și de bun simț ale alegerii unui confrate judecător, ori ei nu sunt atât de independenți pe cât le dă voie Constituția. În acest ultim caz, nu știm însă cui le sunt ei subordonați, dar putem bănui. Cel mai probabil, ei sunt subordonați celor ce le plătesc al doilea salariu, ori soldă, pentru activități acoperite. Ceea ce ar fi cel mai clar exemplu de subordonare a justiției independente.

Dacă așa stau lucrurile, atunci trebuie să ne punem neapărat speranțe în rezolvarea actualului scandal judecătoresc în favoarea judecătorilor cu adevărat independenți.

Articol publicat initial in ZiuaVeche.ro

Ce-am făcut cu România?

„Noi am făcut în statul nostru ceea ce se face în şcolile noastre. Învăţători cari nu ştiu nici a scrie bine dau în mâna copiilor cărţi scrise într-o limbă pe cari ei n-o înţeleg şi-i pun să înveţe filă cu filă lucruri pe cari ei nu şi le pot închipui, încât, când băieţii au ajuns la capăt cu învăţătura, rămân cu capul plin de cuvinte al căror înţeles nu l-au ştiut niciodată şi, neputându-se folosi nici într-un fel de acele cunoştinţe moarte şi fără de preţ, rămân cu zilele încurcate şi tăind cânilor frunză, până ce, prin intrigi şi umiliri cari dărâmă şi restul de caracter ce le mai rămăsese dat de la natură, ajung persoane publice spre a continua asupra generaţiei viitoare sistemul vechi de stricare a minţii şi a inimei.”

Așa scria Mihai Eminescu acum 135 de ani.

Știe cineva cum de nu s-a schimbat chiar nimic în tot acest timp?

Vorbim de șase generații, care au trecut de la momentul publicării citatului de mai sus în ziarul Timpul și zilele noastre!

Sau, de șapte generații de la nașterea Eminescului, la 15 ianuarie 1850.

Cum am mai putea să îl sărbătorim pe Poet, de ziua lui, când a trecut atâta timp de când nu i-am luat în seamă vorba, nici noi, nici cei dinaintea noastră?!?

Mie mi-e jenă. Și rușine. Și sunt trist...

Ion Antonescu

Sunt cel puțin trei Ion Antonescu în aceiași persoană, cea care a trăit în România, între 2 iunie 1882 și 1 iunie 1946.

Un Ion Antonescu este cel care a trăit efectiv, cu bunele și cu relele lui, iubit, admirat, invidiat, urât sau disprețuit de cei care l-au cunoscut personal, sau cei care au trăit în același timp cu el și care au avut viețile lor influențate mai mult sau mai puțin de faptele lui Antonescu. Ca militar, a avut o carieră exemplară, bazată pe merit în mult mai mare măsură decât pe proptele, deși au existat și acestea. Bineînțeles, ca orice militar de succes, a fost și curajos și cu simțul sacrificiului personal, dar și ambițios, și rigid, și nemilos.

A încercat să rămână militar și ca om de stat, să aducă un vânt de moralitate și verticalitate într-un mediu politic corupt, viciat și imoral. A fost și puțin dezaxat psihic, ca orice individ cu o existență neechilibrată, în care viața personală este puternic neglijată în favoarea carierei profesionale și, spre sfârșit, în favoarea destinului național. Acest Ion Antonescu a iubit, a urât, a sperat, a visat și a disperat ca orice om. Poate ceva mai intens decât un om de rând, mai ales în ceea ce privește visele și disperările sale.

Acest Antonescu nu are nici o semnificație pentru noi, decât dacă suntem consumatori de literatură și ne place să îl privim ca pe un personaj de ficțiune. Cel mai popular scriitor al vremurilor trecute de curând, Marin Preda, l-a făcut pe Ion Antonescu  chiar erou de roman, prezentat ca om, cu convingerile și neliniștile sale.

Un alt Ion Antonescu este persoana publică, adică un Ion Antonescu care este doar așa cum l-a perceput publicul din timpul vieții sale. Acel public a avut față de Ion Antonescu percepții, opinii, convingeri, satisfacții, insatisfacții, dragoste, ură, încredere, dezaprobare, dispreț și altele, în grade diferite și în momente diferite. În unele privințe și la anumite momente, aceste percepții și atitudini față de Ion Antonescu au fost apropiate de ceea ce era într-adevăr persoana reală cu același nume, alteori au fost foarte departe de ceea ce era Antonescu cu adevărat.

Vă dați seama cât de mult ar fi putut fi el iubit de sutele de mii de familii care și-au pierdut soții și fiii pe front, trimiși acolo de Antonescu și, mai ales ținuți acolo să moară în iarna fatală rusească, mult după ce teritoriile românești fuseseră eliberate. Degeaba existau rațiuni de stat de natură strategică care justificau menținerea trupelor românești alături de cele germane la Stalingrad, de exemplu. Pentru milioane de români, Antonescu devenise în 1943 un criminal în masă al propriilor cetățeni. Asta cu toată propaganda care îl prezenta ca salvatorul neamului. La fel ca Ceaușescu în 1989, când toată lumea se aștepta ca acesta să fie apărat de securitate, miliție și, mai ales, de armată, și Antonescu era prezumat cu susținerea de care ar fi beneficiat din partea poporului și a armatei. Și tot ca în cazul lui Ceaușescu, nici un militar nu a luptat pentru eliberarea lui Ion Antonescu din arestul Palatului, sau nu a refuzat ordinul de a întoarce armele împotriva Germaniei naziste.

Nici acest Antonescu nu are o importanță reală pentru noi, în afara situației în care am moștenit din familie niște convingeri ferme, pro sau contra, în ceea ce îl privește. Dar aceste convingeri sunt pentru fiecare în parte și nu formează o opinie colectivă care să conteze în vre un fel.

Și mai este un alt Ion Antonescu, cel ce a rămas în istorie. Pe acest Antonescu l-au folosit și îl folosesc și astăzi, în argumentele lor, propagandiștii oricăror idei, fie ele naționaliste, ori pro- sau anti-iudaice, ca și politicienii aparținând unui curent sau altul, ori alți activiști ai spațiului public. Aceștia vor lua întotdeauna doar o bucată din figura istorică care este Ion Antonescu și o vor flutura cu dezinvoltură ca pe dovada supremă că, iată, Antonescu a fost autor de holocaust, sau că a fost un salvator al neamului, după caz.

Acest Ion Antonescu de factură istorică ne mai influențează încă existențele. A fost alungat un timp îndelungat din manualele de istorie, pe vremea când perioada sa de dominație în stat și, mai ales războiul împotriva Uniunii Sovietice, 1941 – 1944, erau interzise de a fi cunoscute de studenți. În ultimii ani ai comunismului de tip național, cu aprobarea secretă a propagandei comuniste, figura istorică a lui Ion Antonescu a fost introdusă, tiptil, în conștiința publică. Cunoscându-l parțial și necritic, mulți militari de astăzi, ca și o bună parte din populație, l-au privit ca pe un model sau chiar pe un reper de dăruire pentru patrie, până la sacrificiul suprem. Pentru ei, Mareșalul este exemplul celui mai înalt argument privind apărarea patriei împotriva tuturor inamicilor. Nu contează dacă acești „inamici” ar putea fi proprii con-cetățeni.

Ca urmare, ca cetățeni români, suntem împărțiți în trei categorii:

Suntem cei care ne formăm convingerile în umbra figurii istorice a lui Ion Antonescu și luăm atitudine ca și când am fi alături de el.

Apoi suntem cei care avem convingerea că Ion Antonescu este vinovat de toate crimele petrecute pe timpul când el era conducătorul statului și că această vină încă mai plutește asupra noastră și ne afectează negativ existența. Și nu ne place deloc.

În sfârșit, suntem cei care îl lăsăm pe Ion Antonescu să zacă în manualele de istorie, dar suntem deranjați, cel puțin sonor și vizual, de propaganda pro sau contra Antonescu, folosită  mai ales pentru voturi de partid.

La multi ani, omonimilor și omonimelor Sfântului Ioan!

La sugestia Incertitudinilor:

Dezapărarea României la început de mandat guvernamental

Domnul premier Ponta Victor are puține și răzlețe referiri la Armata României, toate făcute cu nonșalanță și chiar cu cinism. Ne este greu să ne dăm seama, pe baza acestor referiri, dacă domnul premier știe sau nu că Armata României este instituția națională care produce putere militară pentru statul și poporul său. Cum, nu putem spune dacă același domn are habar la ce i-ar trebui domniei sale această putere militară.

În luna mai 2012, când a participat la preluarea conducerii Ministerului Apărării Naționale de ministrul său, din primul Guvern Ponta, domnul premier nu a făcut altceva decât să îi mulțumească, de mai multe ori, domnului Oprea Gabriel, proaspătul, pe atunci, fost ministru, destituit prin moțiune de cenzură. După care, a aflat de la noul ministru, domnul Corneliu Dobrițoiu, că performanța domnului Oprea a fost proastă, chiar penală, pe timpul celor două ministeriate consecutive ale acestuia. Asta nu l-a împiedicat pe domnul Ponta să îl promoveze pe domnul Oprea în înalta funcție de vicepremier și să îi refuze domnului Dobrițoiu un nou mandat în noul său guvern, iscat după alegerile din 9 decembrie 2012.

Mai mult, în acest nou guvern, l-a pus la Apărare pe domnul Mircea Dușa, pentru singurul motiv declarat că nu se făcea ca respectivul domn să rămână fără minister, după ce liberalii din uniunea politică de la guvernare și-au exercitat dreptul de preemțiune pentru obținerea Ministerului de Interne, unde ființase domnul Dușa până atunci. Asta, pentru că, în mintea domnului Ponta, la Apărare poate fi ministru și șoferul domniei sale, cu condiția să nu ceară mai mulți bani de la buget, pentru această întreprindere ciudată.

La instalarea domnului Dușa pe scaunul ministerial al Apărării, domnul premier Ponta nu s-a mai arătat, ci l-a trimis pe viceprimministrul fără portofoliu Oprea, pentru a fi clar că acesta va conduce, de fapt, sectorul apărării din domeniul public al României. Cu acea ocazie a instalării, la o oră matinală de sâmbătă, domnul Dușa s-a simțit dator să spună că este calificat pentru ministeriatul Apărării, deoarece, cu Ministerul de Interne, pe care tocmai îl părăsise, a ieșit primul la întrecerea între ministere numită „eficiența guvernanței”, după ce, în patru luni, reușise să „aducă liniștea în minister”.

Propun să ne abținem să râdem aici de o asemenea pretenție, că ar exista o întrecere serioasă între ministere, în condițiile în care „eficiența guvernanței” este un concept total străin guvernanților români. Și propun asta, chiar dacă domnul Dușa a mai anunțat și că, ajungând pe primul loc, a detronat Ministerul Finanțelor, ce era, până atunci, premiant. Știți care minister al finațelor? Acela care are atribuțiile de a colecta taxele și impozitele și care formează bugetul de stat. Ce premiant la eficiență ar fi putut fi acel minister, când toate datele oficiale arată că evaziunea fiscală, adică sustragerea de la plata acelor taxe și impozite este, de mai mulți ani, de peste 40% în România, iar bugetul de stat este de tot râsul? Iar despre „eficiența guvernanței” Internelor ce să mai vorbim, când domnul Dușa nu a fost în stare să rezolve o problemă așa de simplă și directă, ca cea a pensiilor militare și de serviciu, scăzute aiuristic de fosta guvernare, făcându-l pe premierul Ponta să îi ceară, public, să vină cu „calculele”, ceea ce domnul Dușa nu a putut face până la sfârșitul mandatului, pe când aceste „calcule” puteau fi calculate și de un elev din clasele primare, care a trecut de tabla înmulțirii.

Întrebat, în a doua zi de Crăciun, care sunt prioritățile politicii de apărare pe care o va practica la minister, domnul Dușa a răspuns, conștiincios, că este vorba de îndeplinirea angajamentelor și misiunilor României în cadrul NATO și Uniunii Europene, precum și implementarea „Scutului Antirachetă” în cadrul parteneriatului cu Statele Unite ale Americii, cu condiția să se „găsească” bani la buget pentru Armată, iar pe militari i-a numit „angajați” și „salariați”. Și a mai spus domnul Dușa că nu are nevoie de consilieri, pentru că, în actul său de conducere, se bazează pe șefii structurilor din subordine.

În limbaj profan, aceste afirmații trebuie traduse astfel: (1) singura rațiune de a fi a sectorului public al apărării naționale este îndeplinirea „angajamentelor” față de străini, care ne apără ei, ca să nu mai avem noi grija asta; (2) nu există nicio justificare pentru fondurile ce revin Apărării Naționale, aceste fiind alocate după cheful guvernanților, nu după nevoi raționale, clar identificabile; (3) în concepția acestui ministru, apărătorii patriei nu mai sunt ostași, ci mercenari angajați pe bază de contract de muncă, iar ei nu mai primesc soldă, ci salariu; (4) actuala guvernare nu intenționează să conducă direct, cu bună știință, și nici să controleze democratic formarea și utilizarea puterii militare a României, ci îi lasă pe șefi și comandanți să facă ce le trece lor prin minte, cu resursele sărace pe care le primesc.

Un astfel de ministru al Apărării, posesorul unor asemenea idei, chiar dacă este creditat cu onestitate de cei ce îl cunosc personal, nu are cum să îi explice șefului său, domnului premier Ponta, că Apărarea României este mult mai mult decât „îndeplinirea angajamentelor” față de aliați și parteneri străini, că misiunea de a forma o putere militară rațională și suficientă transcede politica de partid și nu poate fi eludată pe argumentul că nu sunt bani la buget. Domnul Dușa nu pare a fi în stare să îi spună domnului Ponta că Armata României nu este un automobil cu care să mergi dacă ai o nevoie și dacă ai bani de benzină, iar, în rest, să îl lași să zacă în fața blocului sau în poarta casei, cu lunile sau chiar cu anii, până când apare nevoia și vin banii.

Dacă ar fi să păstrăm comparația de mai sus, situația când am avea nevoie de Armata României ar fi mai aproape de cea în care, dacă îți trebuie un autoturism și nu îl ai gata pregătit și alimentat, trebuie să îl construiești din nou, de fiecare dată. Adică, pentru o nevoie imediată, sunt necesari ani lungi de pregătire și înzestrare de toate felurile și nu poți să începi pregătirea și să investești în dotare doar atunci când nevoia îți bate deja la ușă, fără să mai aștepte.

Mai concret, îndeplinirea „angajamentelor” față de NATO, UE sau SUA este doar una dintre rațiunile de a fi ale Armatei României, celelalte două, la fel de importante, dacă nu chiar mai importante, fiind promovarea intereselor legitime ale românilor prin putere militară, precum și apărarea națiunii în fața acelor riscuri și amenințări care nu sunt abordate în cadrul apărării comune NATO, ori al politicii comune de apărare a Uniunii Europene, sau în cadrul parteneriatului strategic cu Statele Unite ale Americii. Ultima rațiune listată mai sus include și cazul mai îndepărtat în care aranjamentele de apărare comună sau de parteneriat strategic nu vor mai fi în vigoare, iar România va trebui să preia și efortul pentru a se apăra împotriva riscurilor și amenințărilor ce sunt acum în responsabilitatea acestor organisme multinaționale.

Niciun guvern responsabil cu soarta Țării nu poate să aștepte ca un risc sau o amenințare să se transforme în agresiune sau atac armat pentru a începe să construiască Apărarea Națională de care ar avea nevoie pentru a respinge acea agresiune sau a opri acel ataca armat. Asta, chiar dacă o analiză de risc de securitate ar concluziona că o asemenea agresiune ori un asemenea atac nu sunt de așteptat, în viitorul previzibil. Pentru că timpul de avertizare despre iminența unei agresiuni ori unui atac va fi întotdeauna mai mic decât cel de constituire a puterii militare necesare contracarării lor. Cum, la fel, timpul de avertizare despre dispariția NATO sau măcar despre diminuarea capacităților sale de a apăra România în locul românilor va fi întotdeauna mult mai mic decât cel de refacere a capacității României de a se apăra singură împotriva unui agresor.

Dacă aceste avertismente vi se par ipotetice și forțate, să ne aducem aminte că, pe același continent pe care se află și România, în ultimii cinci ani, s-a produs o agresiune sub formă de invazie armată terestră, maritimă și aeriană, a Federației Ruse împotriva Georgiei. În ultimii 14 ani a avut loc un război aerian pentru sancționarea prin putere militară a unei anumite conduite politice considerate ca inacceptabile de comunitatea internațională, chiar dacă aparținea unui guvern legitim, în Serbia cea vecină. În ultimii 18 de ani a avut loc un război civil de secesiune, chiar la granițele politice ale României, în Fosta Iugoslavie. Nu mai departe de acum un an și ceva, în Libia, stat situat în proximitatea Europei, a avut loc intervenția militară a NATO, în favoarea forțelor anti-guvernamentale implicate într-un război civil.

Acestea sunt doar câteva exemple de proximitate geografică și temporală că subiectul securității naționale realizate prin putere militară este mai actual ca niciodată și că niciun guvern responsabil față de poporul său nu poate să ignore această realitate. Ar mai fi de adăugat mai multe tipuri de misiuni armate de intensitate mai mică, cum sunt cele de protecție a căilor navigabile, de poliție aeriană ori de apărare a cetățenilor români aflați în alte locuri decât teritoriul României, care nu pot fi îndeplinite decât de militari. Asta, ca să nu mai amintim unele scenarii posibile, în care puterea militară a românilor este vitală pentru supraviețuirea Țării.

Bineînțeles, nu vorbim aici de paranoia ceaușistă a apărării patriei împotriva oricărui agresor. O asemenea întreprindere a fost utopică, de la început, și este, practic, imposibilă. Guvernul are însă nevoie să întocmească o listă realistă și rezonabilă de riscuri și amenințări care necesită un răspuns dat cu puterea militară a Țării și, apoi, să purceadă la constituirea acelei puteri militare, în funcție de urgențe și posibilități. Riscurile și amenințările care s-ar produce într-un orizont de timp îndepărtat sau a căror timpi de avertizare sunt suficient de lungi pot fi încredințate forțelor armate de rezervă, care s-ar activa și și-ar spori puterea militară pe măsură ce probabilitatea de a avea de-a face cu acele riscuri și amenințări ar crește.

Mai este nevoie de o listă cu interesele legitime ale românilor care trebuie promovate prin sau și prin puterea militară a României, forțele armate destinate promovării lor urmând să fie „croite” în așa fel încât să satisfacă necesitățile naționale cu eforturi minime și rezultate maxime. De exemplu, pe baza unei asemenea liste se pot constitui forțele destinate gestionării unor crize cu componentă violentă, cum, la fel, se pot contura modalitățile de cooperare militară internațională, inclusiv prin asistența militară de toate felurile, pentru anumiți parteneri. Se poate întâmpla ca, în viziunea actualei administrații, această listă să fie goală, adică să nu existe niciun interes național ce ar trebui promovat prin puterea militară, în afară de apărarea comună în cadrul NATO, desigur. Însă lista trebuie să existe,chiar și așa goală, ca instrument politic de securitate națională. Fără ea, s-ar putea crede că nici nu are loc procesul de clarificare privind interesele naționale și modalitățile de promovare a acestora, în România.

Vorbim aici de un cadru instituțional și rațional de formulare a unei politici de apărare coerentă și pe termen mai lung decât mandatul Guvernului Ponta sau al ministrului Dușa. Doar după formularea ei va putea această politică să fie finanțată prin bugetele Apărării. Fără ea, aceste bugete vor fi cum au fost și până acum, bugete „de avarie”, adică bugete defecte, care nu finanțează producerea de putere militară, mai ales pentru că nu se știe la ce le trebuie guvernanților o asemenea putere. Iar tot ce vor face ei va fi să „respecte angajamentele” și să „dea bani la militari”.

Avem toate motivele să ne întrebăm dacă domnii Ponta, Oprea și Dușa vor fi sau nu dispuși să ia în considerare cerința formulării unei politici de apărare, mai mult decât necesare,de altfel? Iar, dacă vor fi dispuși, ar fi ei în stare să conducă procesul de formulare a ei? Și, odată formulată, vor avea ei capacitatea intelectuală, experiența de guvernare și onestitatea instituțională ca să o transpună în viață? Adică, ar putea ei să facă din Armata României o adevărată putere militară, calibrată necesităților și posibilităților naționale, ori vor continua să facă ceea ce au demonstrat deja că știu și pot să facă, adică să dezafecteze, să dezmembreze și să dezorganizeze apărarea națională a României?

Răspunsurile la aceste întrebări vor fi date de actele de guvernare ale celor trei. Le revine aleșilor noștri în Parlamentul monumental al României să primească aceste răspunsuri și să vadă ce pot face cu ele, în interesul nostru, al cetățenilor.

Articol publicat inițial în ZiuaVeche.ro

Un dialog...

Politica de incinerare

Până ieri, nici nu știam că am o problemă de viață și de moarte. Ieri, însă, un domn preot, purtător de cuvânt al Bisericii Ortodoxe Române (BOR), de care aparțin, a purtat cuvântul acestei biserici, anunțând că ea, biserica, interzice efectuarea oricărui serviciu religios pentru un decedat care a anunțat, înainte de eveniment, că preferă ca trupul său neînsuflețit să fie incinerat. Iar acest cuvânt bisericesc ortodox român a fost purtat la fiecare membru al nației, deoarece se referă la Sergiu Nicolaescu, cel mai cunoscut cineast român.

Până ieri, eu credeam că BOR nu are o politică în acest sens, cum nici n-ar trebui să aibă. De-a lungul timpului, am asistat la câteva incinerări ale unor credincioși ortodocși români și chiar m-am ocupat personal de un asemenea eveniment trist, pentru cineva care m-a lăsat legatar testamentar special pentru a-i duce la îndeplinire ultima dorință de incinerare. De fiecare dată, preoții ortodocși au oficiat serviciul religios cum se cuvine și nu a fost nicio discuție că ar fi „ilegal”.

În ceea ce mă privește, deși nu am de gând să mor curând, le-am spus, de mai mult timp, alor mei exact locul și cimitirul unde vreau să îmi petrec veșnicia și, deoarece s-ar putea să mor într-o cu totul altă parte, le-am mai spus să mă incinereze, pentru a ușura transportul și, apoi, cenușa să fie așezată acolo unde mi-ar place mie ca oamenii să își aducă aminte de mine, sau să afle că am existat.

Acum aflu că, dacă mor creștin ortodox român și, înainte de a muri, am vrut să fiu incinerat, BOR ar interzice să mi se facă serviciul religios de înmormântare, pe chestia că, preferând incinerarea, aș fi renunțat la credința că voi reînvia în același trup în care am murit. Iar trupul fiind ars...

Păi, oameni buni, eu nici nu aveam o asemenea credință, că voi reînvia în același trup în care am murit. Și nu am așa ceva, pentru că nu mi-ar place deloc ideea reînvierii în același trup. Deja el îmi produce destule neplăceri, de la căderea dinților la digestia complicată sau la durerile articulare. Așa că, la reînviere, sper din tot sufletul ca Dumnezeu să îmi dea alt trup, mai bun. De altfel, nici Iisus nu s-a arătat discipolilor, după înviere, în același trup sau, cel puțin, nu cu aceiași față, că nu l-au recunoscut din prima.

Nu știu cum va soluționa familia decedatului Sergiu Nicolaescu problema serviciului religios la incinerarea trupului neînsuflețit al acestuia. Dacă ar fi după mine, cel mai simplu este să se adreseze altei biserici creștine, care nu are asemenea politică stupidă privind incinerarea dorită din timpul vieții.

În ceea ce mă privește, eu am acum o problemă de moarte, pe care va trebui să o soluționez în timpul vieții mele. Ceea ce voi face, bineînțeles, având în vedere credința mea în nemurire și nu politica bisericii.

Adio, Maestre!

Maestrul Sergiu Nicolaescu a murit, dar nu s-a dus de tot. O mare parte din el a rămas în opera sa cinematografică, precum și în memoria și în inimile multora dintre noi.

Personal, în afară de Sergiu Nicolaescu, mie nu mi s-a mai întâmplat să îmi placă cineva care nu avea motive să fie plăcut. Mai degrabă, maestrul ar fi fost mai bun de invidiat, de cârcotit, sau de criticat decât de plăcut. A făcut foarte multe filme, dintre care câteva memorabil de bune și alte câteva memorabil de proaste, dar mie mi-a plăcut de el și în filmele lui proaste.

Cel mai mult mi-a plăcut cum a trăit Sergiu Nicolaescu. Liber, independent, cu posibilitatea de a-și satisface chefurile și ideile, de a face să prindă viață până și cele mai fanteziste gânduri, fie ele artistice sau profane.

Dacă nu ar fi murit penibil, sub neputința medicinei românești de a face bine un senior căzut pe gheață, aș fi putut spune că a murit fericit, după o viață frumoasă și plină.

Acum este din nou tânăr, gata să înceapă o nouă existență, printre stele. Distracție bună, Maestre!