Criza de comunicare...

... sau absența comunicării de criză

Așa cum agricultorul se uită lung și încruntat la cerul senin de luna mai, ca apoi să se bucure nespus când cerul se învolburează și începe să ude ogorul uscat, tot așa presa românească, fie ea scrisă, audio-vizuală sau virtuală tânjea după un subiect de weekend prelungit cu lunea de Rusalii, ca apoi să se precipite pe vestea catastrofei rutiere petrecute duminică seara, când un autobuz plin cu 46 de  români s-a prăbușit într-o prăpastie, în Muntenegru, aproape jumătate dintre ei pierzându-și viața sau ajungând ca viața să le atârne de un fir de păr.

Inițial, autoritățile au tăcut, explicând a doua zi că ei nici nu au știut de această catastrofă decât câteva ore mai târziu. Apoi au luat măsuri în secret, pretextând ulterior că au preferat să nu transmită date incomplete sau să dezinformeze, decât să spună ce știu și fac ei, la un anumit moment. Abia la mai mult de o jumătate de zi de la eveniment, au început să apară primele comunicate oficiale, care vorbeau mai degrabă despre ce nu pot ele, oficialitățile, să spună decât despre ceea ce voia publicul să afle.

Premierul Ponta Victor a avut ghinionul să fie mediatizat duminică dupăamiaza cum joacă domnia sa o miuță de baschet, cam în același timp când, în Muntenegru, autobuzul cu români plonja în gol, ceea ce i-a dus pe unii mai citiți cu gândul la președintele american care, cu 12 ani în urmă, asculta poezii recitate de un copil într-o sală de clasă, neperturbat, în timp ce ajutoarele îi tot șopteau la ureche că inamicul a dat cu niște avioane pline de americani în turnurile gemene americane din cel mai mare oraș al Statelor Unite ale Americii. Ca să compenseze acest ghinion mediatic, domnul Ponta și-a întrerupt mini-vacanța de Rusalii și a preluat conducerea ședinței din dupăamiaza de luni a celulei de criză, constituită la Ministerul Afacerilor Externe, comunicând apoi presei câteva dintre gândurile sale, la ieșirea de la ședință. Restul zilei și al serii și l-a petrecut la telefon, intrând în dialog cu ascultătorii pe aproape toate posturile de televiziune din România.

Domnul președinte în funcție Băsescu Traian nu s-a arătat deloc în zilele de Rusalii, ultima veste despre domnia sa fiind că un elicopter al armatei l-ar fi dus la Vila lui Ceaușescu de la Neptun, de pe litoralul românesc al Mării Negre, pentru activități neprecizate publicului. Apoi, discreție totală, ca și când nu era problema domniei sale un asemenea eveniment petrecut în străinătate, soldat cu zeci de morți și răniți din rândul poporului pe care îl cârmește.

Imediat ce vestea accidentului de autobuz din Muntenegru a devenit subiect național de presă, a fost trimis la fața locului domnul Raed Arafat. Domnia sa ocupă un binemeritat loc de frunte în simpatia publicului român, pentru că este un secretar de stat de la Ministerul Sănătății, devenit faimos pentru capacitatea sa organizatorică și administrativă de configurare a sistemului de urgențe medicale în România, în concert cu pompierii și cu jandarmii. Rostul declarat al prezenței secretarului de stat Arafat în Muntenegru a fost să verifice condițiile și tratamentele medicale de urgență de care beneficiază accidentații români și să ia măsuri în consecință. În mod contradictoriu, domnul doctor Arafat a declarat că răniții noștri beneficiază acolo de condiții bune și un tratament adecvat, după care a organizat evacuarea lor de urgență în Țară, în următoarele 24 de ore, ca și când viața și sănătatea accidentaților erau în pericol în Muntenegru.

Păstrându-ne în zona medicală, ministrul sănătății, domnul Eugen Nicolaescu, care nu are pregătire medicală de niciun fel, fiind contabil la origine, a interacționat cu presa pe subiectul sosirii în Țară și preluării răniților în mai multe spitale bucureștene, explicând că aceste spitale beneficiază de toate condițiile pentru întremarea și repararea accidentaților încă în viață, inclusiv de rezervele de sânge necesar în astfel de cazuri.

Subiectul sângelui a fost unul de primă importanță, deoarece una dintre cele mai percutante imagini de la locul accidentului a fost cea cu un șir nesfârșit de voluntari muntenegreni, care și-au petrecut seara și noaptea de duminică donând sânge pentru răniții români. Din rațiuni nebănuite, ulterior asigurărilor date de ministru că sângele este suficient în spitale, un comunicat al Ministerului Sănătății invita doritorii, în numele aceluiași ministru, să doneze sânge pentru răniții în accidentul de autobuz din Muntenegru și să vină, a doua zi, la institutul de specialitate, pentru a dona ce sânge vor ei să doneze.

După terminarea operației de evacuare medicală pe calea aerului, cu mijloace militare românești, a răniților și după repatrierea, cu aceleași mijloace, a corpurilor neînsuflețite ale răpușilor în accident, domnul doctor Arafat s-a arătat la mai multe televiziuni, fie în studiouri, fie la telefon și și-a adus elogii despre cât de bine i-a ieșit această premieră medicalo-militară românească. Luat de valul succesului, domnia sa a mers până acolo încât să afirme că doar vreo două alte state din Europa, neprecizate, ar mai fi putut face ce a făcut domnia sa cu România. Ceea ce, evident, este fals, deoarece absolut toate statele europene, membre ale NATO, care beneficiază de aviație militară de transport și/sau de aviație militară pentru trupele terestre au capabilități de evacuare medicală pe calea aerului și pot să efectueze astfel de misiuni.

Tot la fața locului accidentului s-a deplasat și ministrul de externe român, domnul Titus Corlățean. Prezența domniei sale acolo a fost mediatizată de domnul premier Ponta, care a insistat să spună presei că, pentru a fi în Muntenegru, ministrul Corlățean și-a schimbat agenda, renunțând la prezența planificată a domniei sale la ședința Consiliului Afaceri Generale al Uniunii Europene, unde a trimis un secretar de stat. Mult mai rezervat în declarații și apariții mediatice, ministrul Corlățean a lăsat impresia că implicarea domniei sale a avut un rol concret și nu a fost doar o prezență de imagine, lucru confirmat câteva zile mai târziu, când ambasadorul român de acolo a fost rechemat în Țară, fără explicații, dar cu sentimentul că a fost nevoie să vină ministrul său ca să îi îndeplinească obligațiile pe care le avea la post, ca ambasador.

Am încercat să contabilizez unele dintre aspectele de comunicare legate de acest caz, oarecum ieșit din comun, și să le ordonez cât de cât pentru o minimă înțelegere. Mi-a fost extrem de greu să fac acest lucru, deoarece subiectul a fost unul siropos, mustind de diverse forme de acoperire mediatică și chiar și de comunicate de presă emise de mai toate agențiile și persoanele implicate.

Din partea autorităților, s-a evidențiat situația creată de acestea prin faptul că Guvernul Ponta a decretat o zi de doliu național, suprapusă peste Ziua Drapelului, zi de sărbătoare națională, deși, din punctul de vedere al ceremoniilor funerare, ziua respectivă era doar una de priveghi și nu de înmormântare a celor pieriți în accident.

Din partea presei, ar fi enorm de multe lucruri de comentat, din păcate negativ. Majoritatea lor se poate înscrie în două categorii mari: goana după delalii nesemnificative dar cu impact emoțional scontat și dezvoltarea teoriilor conspirației, sau a semnelor de întrebare, pornind de la faptele minore dar neexplicate încă. Din prima categorie, aș exemplifica situația în care o reporteriță a unui post de televiziune național a fost plasată, pe teren, în fața casei unuia dintre cei doi șoferi ai autobuzului, pe când nu se știa dacă acesta mai trăiește sau nu, nici dacă se afla el la volan sau nu în momentul accidentului, cu scopul declarat pe ecran că ei, teleaștii, așteaptă să vadă dacă vine cineva să îi dea vreo veste familiei și ce reacție va avea familia respectivă la aflarea veștii. Din a doua categorie, ar fi de menționat faptul că Poliția Română ar fi avut ceva legături cu una sau mai multe din firmele de turism și de transport implicate în organizarea deplasării autobuzului, soldată cu acest accident.

O oarecare parte a presei s-a simțit datoare ori a crezut că face un rating mai mare dacă adoptă o poziție militantă față de subiect, pornind de la invitarea în studiourile de televiziune a unor entuziaști, pricepuți la toate, care au subliniat racilelele sistemului românesc de formare a șoferilor de autobuz și au propus măsuri drastice pentru ca să nu se mai întâmple niciodată astfel de accidente rutiere, nicăieri în lume, cu autobuze românești, și terminând cu moderatorii și invitații care înjură guvernul pentru orice face sau nu face și care propun, bineînțeles, demisii sau chiar schimbarea guvernului. Tot militante au fost și pozițiile exprimate pro sau contra suprapunerii zilei de doliu național cu Ziua Drapelului, precum și cele legate de faptul că ar fi trebuit sau nu să fie o asemenea zi de doliu, la nivel național, în condițiile în care accidentele rutiere soldate cu morți și răniți fac parte din viața noastră cotidiană. Aceste aspecte arată că arta propagandei nu numai că nu a murit, dar este într-o înflorire efervescentă, în media românească.

În esență, putem constata că guvernanții români au de ce să fie blamați zilnic, pentru că ei guvernează prost orice au de guvernat, fie în activități de zi cu zi, fie în cele pe termen lung. Și ei guvernează prost în mod deliberat, pentru că ei știu că imaginea este totul, așa cum arta lor este să dea „semnale”, nu să lucreze pentru public.

Dilema apare în condiții de criză sau de catastrofă, când trebuie făcute, simultan, două lucruri: să se gestioneze criza ori să se minimizeze efectele catastrofei și, în același timp, să se comunice cu segmente diferite de public atât despre ce fac ei, guvernanții (adică semnal și imagine) cât și despre ceea ce este imperios necesar pentru public să știe, ca să poată participa la gestionarea crizei și la minimizarea catastrofei.

Din descrierea de mai sus, este evident că o asemenea dilemă a persistat și în cazul accidentului de autobuz din Muntenegru. Chiar și pentru un specialist în comunicare este greu de decelat între comunicarea de imagine și comunicarea de informare practicată de autoritățile române. Ca să nu mai vorbim de oportunitatea mesajelor guvernamentale, sau timing-ul, cum ar spune englezii.

Este evident că nu există preocupare la nivelul Guvernului Ponta sau al agențiilor specializate în gestionarea situațiilor de criză ori a evenimentelor grave, catastrofale de a se pregăti pentru comunicarea cu publicul. Acestea nu apelează la specialiști sau se folosesc de tot felul de diletanți care, dacă tot își petrec timpul pe la televizor, cred că știu să facă și comunicare specializată, așa cum un pacient crede că se pricepe la stomatologie, după ce a fost de mai multe ori la dentist, ori un spectator crede că se pricepe să joace pe scenă, după ce a fost de mai multe ori la teatru.

Comunicarea de criză presupune stabilirea unor obiective precise și elaborarea unui plan de atingere a lor, cu respectarea unor principii de comunicare prin care se asigură atât coerența și credibilitatea mesajului, cât și eficiența acestuia. Din observația empirică a imaginii publice a cazului accidentului de duminică, din Muntenegru, se poate deduce cu ușurință că, de pe masa de lucru a celulei de criză, au lipsit atât obiectivele cât și planul de comunicare publică. Sau, dacă au existat, ele au fost întocmite pentru eșaloane mai mici decât primul ministru sau miniștrii scoși în față de acesta, care și-au asumat rolul de comunicatori bazându-se doar pe intuiție și improvizație.

Și, probabil, la fel vor rămâne lucrurile și pe mai departe, până la următoarea criză sau catastrofă. După care, o vom analiza și pe aceea, vom constata din nou absența comunicătrii de criză și vom merge mai departe, pentru că, știm bine, cel mai important principiu românesc de guvernare este „lasă, că merge și așa!”