Urbană

Ca un bucureștean cu acte în regulă ce sunt, știu ce înseamnă numerele de traseu ale câtorva autobuze, vreo două troleibuze, precum și două dintre cele trei „magistrale” ale metroului, dar nici unul dintre acestea de la un capăt la celălalt, ci doar pe anumite porțiuni ale respectivelor trasee. Nu știu însă nimic despre tramvaiele bucureștene. De aceea, când, sâmbătă, 15 iunie 2013, mi-am propus să ajung undeva unde știam că ajunge cel puțin un tramvai, i-am scris lui Google de pe telefonul meu „smart” cuvintele tramvai viilor, iar Google mi-a răspuns cu mai multe site-uri ce mi-au spus că aș putea ajunge acolo unde îmi doream cu Tramvaiul 25.

Stația Tramvaiului 25 cea mai apropiată de locul unde mă aflam era la câteva minute de mers pe jos, așa că, protejat de un nor ce făcea mai palid obrazul Soarelui de dupăamiază, am ajuns pe Bulevardul Timișoara, care are particularitatea că nu știi din ce cartier bucureștean face parte. Unii spun că ar fi din Drumul Taberei, iar alții, că din Militari. Eu cred că un trotuar este în Drumul Taberei, iar celălalt în Militari. Nu este însă clar cum stăm cu șina de tramvai care trece prin mijloc.

După o așteptare rezonabilă, timp în care am revăzut, pe telefon, traseul Tramvaiului 25, a apărut și vehiculul marcat cu același număr, scârțâind din toate încheieturile și colcăind de călători încinși de aburul propriilor trupuri. Aș fi putut aștepta următorul tramvai, pentru că, acolo unde mă duceam, eram așteptat permament, cu infinită răbdare. Dar aglomerația din primul vagon mi-a trezit nostalgia tinereții comuniste, când împărțeam nu numai platforma, dar și scara transportului în comun cu alți tovarăși constructori ai socialismului, așa că m-am urcat.

Mi-am găsit un loc într-un colț din spatele vagonului. În interiorul spațiului meu privat, de intimitate, se afla un domn în vârstă, cu o haină de costum de iarnă peste o cămașă curată, cu pălărie de fetru și cu cel puțin șase bucăți de bagaje ponosite, clădite unul peste altul, care transpira destul de abundent. Apoi, în același spațiu mai era o domnișoară cu vârstă incertă, între 15 și 20 de ani, acoperită sumar și cu buzunarele din față ale pantalonașilor foarte scurți de „blugi” umflate, unul cu un pachet de țingări ce nu încăpea complet, iar celălalt, probabil, cu nedezlipitul telefon mobil. Astfel că, dacă ar fi încercat să strecoare o foaie de hârtie în buzunarul de la spate, pantalonașii ar fi plesnit negreșit. Și au mai apărut și trei domni tineri dar grași, tunși ca o pedeapsă ostășească pentru săritul gardului cazărmii, destul de gălăgioși și deciși să ajungă „în Tineretului, la festivalul de bere”.

Tramvaiul a mers încet și legănat, dar tot înainte, ceea ce era de bine. Nu era însă la fel de bine când dădea să oprească, fie la stop, fie în stație. În momentul în care roțile se opreau complet, convinse de frâne, restul vagonului încerca să continue mișcarea înainte, smucindu-se în legăurile ce îl uneau cu punțile motrice, destul de violent și foarte zgomotos, odată în sus și de două ori lateral. Vestea bună a fost că, până când am ajuns eu la destinație, încercările acesta de separare a vagonului de propriile sale roți s-au dovedit fără de succes.

O bună parte a traseului acestui tramvai este pe Trafic Greu, o arteră a Bucureștilor ce traversează ceea ce odinioară era o zonă industrială. Acum, și pe o parte și pe alta, se află doar terenuri pline de dărâmături și moloz, astfel încât, dacă cineva ar vrea să filmeze o poveste care se petrece pe timpul bombardamentelor americane sau germane din anii 1940, ar putea să o facă pe gratis, fără să mai dea bani pe decoruri. Probabil, noii proprietari ai industriilor ce prosperau odinioară pe acolo le-au achiziționat pentru terenurile de sub ele, au mai investit ceva capital în dărâmarea clădirilor și au profitat de vânzarea echipamentelor la fier vechi, după care a venit criza și nimeni nu a mai vrut să construiască blocuri în locul halelor. Sau, dacă au început deja să se construiască unele blocuri, nu a mai vrut nimeni să dea bani pe ele. Deci, dacă vă interesează un peisaj cu ruine, cratere, moloz și praf cât cuprinde, mergeți pe Trafic Greu și vă veți putea bucura de el.

Pe Șoseaua Viilor, pe unde o ia Tramvaiul 25 după ce se smucește de pe Trafic Greu, parcă am intrat în Istanbul, Turcia. Sau, mai precis, chiar în Stanbul, cum scria pe firma unei companii de turism de acolo. Într-o curte relativ mică se afla chiar și „Autogara Internațională ...oglu”. La capătul celălalt al respectivei șosele am ajuns unde îmi doream să ajung și m-am dat jos.

Am trecut la pas pe lângă Cimitirul Eroilor Martiri, acoperiți de marmură albă și de uitare, și am intrat în Cimitirul Bellu. Trecând printre morminte, unele mai fastuoase, alte mai ponosite, am ajuns la Mihai Eminescu, a cărui trecere în eternitate este dată cu ziua de 15 iunie.

Poetul nu era singur. Câțiva domni în vârstă și două doamne din aceiași generație cu domnii stăteau pe acolo, la umbră. Pe mormânt erau flori și coroane, ornate cu tricolorul românesc. Un grup de tineri liceeni, făcând poze cu telefoanele mobile, au trecut pe aleea din apropiere. Dascălul însoțitor le-a arătat locul Eminescului. Aha, au zis ei și ele, făcând alte poze, în direcția indicată, de la o oarecare distanță. Stimulat de auditoriu, unul dintre domnii seniori a început să recite din Scrisoarea a III-a, destul de aproximativ și fără intonație. Apoi, am observat că cineva pusese câteva garoafe și pe pieptul de piatră al lui Nichita Stănescu, odihnit chiar în dreptul Poetului, pe rândul următor.

Și, uite-așa, a mai trecut o dupăamiază urbană.