Ziua servitorului de public

Duminică, 23 iunie 2013, a fost Ziua Mondială a Serviciului Public, zi votată de Națiunile Unite cu intenția să celebreze valoarea și virtuțile serviciului public făcut în folosul comunității, precum și să scoată în evidență contribuția serviciului public în procesul dezvoltării. Este și o zi de exprimare a respectui față de cei angajați în serviciul public.

În România, o asemenea zi este greu de sărbătorit. Desigur, și în România sunt destui cei care cred în valoarea și virtuțile serviciului public. Numai că, la noi, sintagma serviciu public nu se folosește nici în vorbirea curentă, nici în documentele oficiale. Noi folosim administrație publică, domeniu public, instituții publice, dar ele nu pun accentul pe serviciile pe care administrația, domeniul sau instituția ar trebui să le facă publicului. Iar pentru englezescul „public servant” nici nu avem un echivalent românesc, cel mai apropiat fiind funcționarul public, numai că acesta este, juridic vorbind, un termen restrictiv, iar cultural vorbind, un termen lipsit de conținut.

Nici măcar ce este publicul nu este foarte clar în România. Unii îi zic popor, alții electorat, iar alții vorbesc de români, rumâni, cetățeni, mulțime și altele asemenea. Extrem de rar vorbim de contribuabili ca membri ai publicului.

De aceea, în mintea unora, serviciul public înseamnă serviciul pe care publicul îl prestează în folosul statului, Țării sau chiar în folosul direct și personal al conducătorilor statului și Țării, uneori numiți și politicieni. În mintea altora, serviciul public înseamnă serviciul pe care cel angajat în postul public îl prestează în folosul celui ce l-a pus acolo, cum ar fi partidul, președintele sau pila. Doar o infimă minoritate se gândește că serviciul public ar trebui prestat exclusiv în beneficiul publicului, indiferent de compoziția acestuia, fie ea etnică, sexuală, de vârstă, politică, nivel de inteligență, grad de exigență și așa mai departe.

În aceeași zi a Serviciului Public, domnul Crin Antonescu, președintele Senatului României și șeful comisiei de revizuire a Constituției din Parlament a continuat, la televizor, campania domniei sale de lămurire a publicului cu semnificațiile revizuirilor propuse. Spunea domnia sa ceva de genul poporul dorește să aibă un președinte ales direct, care să fie puternic, dar nu foarte puternic și care să nu reprezinte un partid anume, așa că noi am revizuit Constituția pentru a-i da poporului un astfel de președinte.

Este drept că președintele Țării nu este un ins angajat în serviciul public, în sensul de funcționar public. El este ditamai demnitarul public. Dar, cel puțin moral, el sau ea ar trebui să fie în serviciul exclusiv al publicului. Asta mă așteptam să vadă domnul Antonescu că ar vrea poporul de la președintele României. Chestia asta cu să nu fie membru de partid este o găselniță post-comunistă a părinților patriei din 1991, care au vrut să păstreze funcția inventată și deținută de Nicolae Ceaușescu, dar fără ca ocupantul să mai fie și șeful partidului, așa cum fusese Ceaușescu.

Numai că o asemenea idee s-a dovedit idioată de la început. Toți cei trei președinți post-decembriști ai actualei Români constituționale au fost șefii partidelor care i-au promovat în funcții și au rămas extrem de influenți în partidele lor pe timpul mandatului prezidențial, cu mențiunea că domnul Emil Constantinescu a fost și președintele coaliției de partide ce l-a promovat, iar influența de care a dispus pe timpul mandatului nu a fost suficient de abilă pentru a păstra acea coaliție viabilă și funcțională. Cât despre publicul căruia domnul Antonescu îi zice popor, el nu a avut nicio problemă cu această influență informală pe care președintele ne-membru de partid a exercitat-o asupra partidului din care provenea, așa cum nu a avut nicio problemă cu influența pe care respectivul partid a exercitat-o asupra alesului său, aflat în funcție apolitică de servire a publicului. De aceea i-a reales pe doi din cei trei președinți post-decembriști, cel de-al treila nefiind reales doar pentru că nu a dorit un al doilea mandat, fiind învins de serviciile secrete al căror șef suprem fusese.

Ce soluție măreață ar fi putut găsi noii părinți ai patriei, de astăzi? Cum ar fi putut ei rezolva problema asta a alesului politic care trebuie să devină apolitic de cum este ales? Habar nu am, deoarece textul revizuit este încă secret sau, cel puțin, inaccesibil publicului larg, din care fac și eu parte. Am însă bănuiala că, indiferent de cum au reușit să îl facă pe politicianul suprem apolitic, ei nu au rezolvat deloc problema ca președintele României, sau oricare alt demnitar ori funcționar public, inclusiv juriști și magistrați, să se afle exclusiv în serviciul publicului și nu în serviciul celor care exercită o influență de orice natură asupra sa.