Criza de comunicare...

... sau absența comunicării de criză

Așa cum agricultorul se uită lung și încruntat la cerul senin de luna mai, ca apoi să se bucure nespus când cerul se învolburează și începe să ude ogorul uscat, tot așa presa românească, fie ea scrisă, audio-vizuală sau virtuală tânjea după un subiect de weekend prelungit cu lunea de Rusalii, ca apoi să se precipite pe vestea catastrofei rutiere petrecute duminică seara, când un autobuz plin cu 46 de  români s-a prăbușit într-o prăpastie, în Muntenegru, aproape jumătate dintre ei pierzându-și viața sau ajungând ca viața să le atârne de un fir de păr.

Inițial, autoritățile au tăcut, explicând a doua zi că ei nici nu au știut de această catastrofă decât câteva ore mai târziu. Apoi au luat măsuri în secret, pretextând ulterior că au preferat să nu transmită date incomplete sau să dezinformeze, decât să spună ce știu și fac ei, la un anumit moment. Abia la mai mult de o jumătate de zi de la eveniment, au început să apară primele comunicate oficiale, care vorbeau mai degrabă despre ce nu pot ele, oficialitățile, să spună decât despre ceea ce voia publicul să afle.

Premierul Ponta Victor a avut ghinionul să fie mediatizat duminică dupăamiaza cum joacă domnia sa o miuță de baschet, cam în același timp când, în Muntenegru, autobuzul cu români plonja în gol, ceea ce i-a dus pe unii mai citiți cu gândul la președintele american care, cu 12 ani în urmă, asculta poezii recitate de un copil într-o sală de clasă, neperturbat, în timp ce ajutoarele îi tot șopteau la ureche că inamicul a dat cu niște avioane pline de americani în turnurile gemene americane din cel mai mare oraș al Statelor Unite ale Americii. Ca să compenseze acest ghinion mediatic, domnul Ponta și-a întrerupt mini-vacanța de Rusalii și a preluat conducerea ședinței din dupăamiaza de luni a celulei de criză, constituită la Ministerul Afacerilor Externe, comunicând apoi presei câteva dintre gândurile sale, la ieșirea de la ședință. Restul zilei și al serii și l-a petrecut la telefon, intrând în dialog cu ascultătorii pe aproape toate posturile de televiziune din România.

Domnul președinte în funcție Băsescu Traian nu s-a arătat deloc în zilele de Rusalii, ultima veste despre domnia sa fiind că un elicopter al armatei l-ar fi dus la Vila lui Ceaușescu de la Neptun, de pe litoralul românesc al Mării Negre, pentru activități neprecizate publicului. Apoi, discreție totală, ca și când nu era problema domniei sale un asemenea eveniment petrecut în străinătate, soldat cu zeci de morți și răniți din rândul poporului pe care îl cârmește.

Imediat ce vestea accidentului de autobuz din Muntenegru a devenit subiect național de presă, a fost trimis la fața locului domnul Raed Arafat. Domnia sa ocupă un binemeritat loc de frunte în simpatia publicului român, pentru că este un secretar de stat de la Ministerul Sănătății, devenit faimos pentru capacitatea sa organizatorică și administrativă de configurare a sistemului de urgențe medicale în România, în concert cu pompierii și cu jandarmii. Rostul declarat al prezenței secretarului de stat Arafat în Muntenegru a fost să verifice condițiile și tratamentele medicale de urgență de care beneficiază accidentații români și să ia măsuri în consecință. În mod contradictoriu, domnul doctor Arafat a declarat că răniții noștri beneficiază acolo de condiții bune și un tratament adecvat, după care a organizat evacuarea lor de urgență în Țară, în următoarele 24 de ore, ca și când viața și sănătatea accidentaților erau în pericol în Muntenegru.

Păstrându-ne în zona medicală, ministrul sănătății, domnul Eugen Nicolaescu, care nu are pregătire medicală de niciun fel, fiind contabil la origine, a interacționat cu presa pe subiectul sosirii în Țară și preluării răniților în mai multe spitale bucureștene, explicând că aceste spitale beneficiază de toate condițiile pentru întremarea și repararea accidentaților încă în viață, inclusiv de rezervele de sânge necesar în astfel de cazuri.

Subiectul sângelui a fost unul de primă importanță, deoarece una dintre cele mai percutante imagini de la locul accidentului a fost cea cu un șir nesfârșit de voluntari muntenegreni, care și-au petrecut seara și noaptea de duminică donând sânge pentru răniții români. Din rațiuni nebănuite, ulterior asigurărilor date de ministru că sângele este suficient în spitale, un comunicat al Ministerului Sănătății invita doritorii, în numele aceluiași ministru, să doneze sânge pentru răniții în accidentul de autobuz din Muntenegru și să vină, a doua zi, la institutul de specialitate, pentru a dona ce sânge vor ei să doneze.

După terminarea operației de evacuare medicală pe calea aerului, cu mijloace militare românești, a răniților și după repatrierea, cu aceleași mijloace, a corpurilor neînsuflețite ale răpușilor în accident, domnul doctor Arafat s-a arătat la mai multe televiziuni, fie în studiouri, fie la telefon și și-a adus elogii despre cât de bine i-a ieșit această premieră medicalo-militară românească. Luat de valul succesului, domnia sa a mers până acolo încât să afirme că doar vreo două alte state din Europa, neprecizate, ar mai fi putut face ce a făcut domnia sa cu România. Ceea ce, evident, este fals, deoarece absolut toate statele europene, membre ale NATO, care beneficiază de aviație militară de transport și/sau de aviație militară pentru trupele terestre au capabilități de evacuare medicală pe calea aerului și pot să efectueze astfel de misiuni.

Tot la fața locului accidentului s-a deplasat și ministrul de externe român, domnul Titus Corlățean. Prezența domniei sale acolo a fost mediatizată de domnul premier Ponta, care a insistat să spună presei că, pentru a fi în Muntenegru, ministrul Corlățean și-a schimbat agenda, renunțând la prezența planificată a domniei sale la ședința Consiliului Afaceri Generale al Uniunii Europene, unde a trimis un secretar de stat. Mult mai rezervat în declarații și apariții mediatice, ministrul Corlățean a lăsat impresia că implicarea domniei sale a avut un rol concret și nu a fost doar o prezență de imagine, lucru confirmat câteva zile mai târziu, când ambasadorul român de acolo a fost rechemat în Țară, fără explicații, dar cu sentimentul că a fost nevoie să vină ministrul său ca să îi îndeplinească obligațiile pe care le avea la post, ca ambasador.

Am încercat să contabilizez unele dintre aspectele de comunicare legate de acest caz, oarecum ieșit din comun, și să le ordonez cât de cât pentru o minimă înțelegere. Mi-a fost extrem de greu să fac acest lucru, deoarece subiectul a fost unul siropos, mustind de diverse forme de acoperire mediatică și chiar și de comunicate de presă emise de mai toate agențiile și persoanele implicate.

Din partea autorităților, s-a evidențiat situația creată de acestea prin faptul că Guvernul Ponta a decretat o zi de doliu național, suprapusă peste Ziua Drapelului, zi de sărbătoare națională, deși, din punctul de vedere al ceremoniilor funerare, ziua respectivă era doar una de priveghi și nu de înmormântare a celor pieriți în accident.

Din partea presei, ar fi enorm de multe lucruri de comentat, din păcate negativ. Majoritatea lor se poate înscrie în două categorii mari: goana după delalii nesemnificative dar cu impact emoțional scontat și dezvoltarea teoriilor conspirației, sau a semnelor de întrebare, pornind de la faptele minore dar neexplicate încă. Din prima categorie, aș exemplifica situația în care o reporteriță a unui post de televiziune național a fost plasată, pe teren, în fața casei unuia dintre cei doi șoferi ai autobuzului, pe când nu se știa dacă acesta mai trăiește sau nu, nici dacă se afla el la volan sau nu în momentul accidentului, cu scopul declarat pe ecran că ei, teleaștii, așteaptă să vadă dacă vine cineva să îi dea vreo veste familiei și ce reacție va avea familia respectivă la aflarea veștii. Din a doua categorie, ar fi de menționat faptul că Poliția Română ar fi avut ceva legături cu una sau mai multe din firmele de turism și de transport implicate în organizarea deplasării autobuzului, soldată cu acest accident.

O oarecare parte a presei s-a simțit datoare ori a crezut că face un rating mai mare dacă adoptă o poziție militantă față de subiect, pornind de la invitarea în studiourile de televiziune a unor entuziaști, pricepuți la toate, care au subliniat racilelele sistemului românesc de formare a șoferilor de autobuz și au propus măsuri drastice pentru ca să nu se mai întâmple niciodată astfel de accidente rutiere, nicăieri în lume, cu autobuze românești, și terminând cu moderatorii și invitații care înjură guvernul pentru orice face sau nu face și care propun, bineînțeles, demisii sau chiar schimbarea guvernului. Tot militante au fost și pozițiile exprimate pro sau contra suprapunerii zilei de doliu național cu Ziua Drapelului, precum și cele legate de faptul că ar fi trebuit sau nu să fie o asemenea zi de doliu, la nivel național, în condițiile în care accidentele rutiere soldate cu morți și răniți fac parte din viața noastră cotidiană. Aceste aspecte arată că arta propagandei nu numai că nu a murit, dar este într-o înflorire efervescentă, în media românească.

În esență, putem constata că guvernanții români au de ce să fie blamați zilnic, pentru că ei guvernează prost orice au de guvernat, fie în activități de zi cu zi, fie în cele pe termen lung. Și ei guvernează prost în mod deliberat, pentru că ei știu că imaginea este totul, așa cum arta lor este să dea „semnale”, nu să lucreze pentru public.

Dilema apare în condiții de criză sau de catastrofă, când trebuie făcute, simultan, două lucruri: să se gestioneze criza ori să se minimizeze efectele catastrofei și, în același timp, să se comunice cu segmente diferite de public atât despre ce fac ei, guvernanții (adică semnal și imagine) cât și despre ceea ce este imperios necesar pentru public să știe, ca să poată participa la gestionarea crizei și la minimizarea catastrofei.

Din descrierea de mai sus, este evident că o asemenea dilemă a persistat și în cazul accidentului de autobuz din Muntenegru. Chiar și pentru un specialist în comunicare este greu de decelat între comunicarea de imagine și comunicarea de informare practicată de autoritățile române. Ca să nu mai vorbim de oportunitatea mesajelor guvernamentale, sau timing-ul, cum ar spune englezii.

Este evident că nu există preocupare la nivelul Guvernului Ponta sau al agențiilor specializate în gestionarea situațiilor de criză ori a evenimentelor grave, catastrofale de a se pregăti pentru comunicarea cu publicul. Acestea nu apelează la specialiști sau se folosesc de tot felul de diletanți care, dacă tot își petrec timpul pe la televizor, cred că știu să facă și comunicare specializată, așa cum un pacient crede că se pricepe la stomatologie, după ce a fost de mai multe ori la dentist, ori un spectator crede că se pricepe să joace pe scenă, după ce a fost de mai multe ori la teatru.

Comunicarea de criză presupune stabilirea unor obiective precise și elaborarea unui plan de atingere a lor, cu respectarea unor principii de comunicare prin care se asigură atât coerența și credibilitatea mesajului, cât și eficiența acestuia. Din observația empirică a imaginii publice a cazului accidentului de duminică, din Muntenegru, se poate deduce cu ușurință că, de pe masa de lucru a celulei de criză, au lipsit atât obiectivele cât și planul de comunicare publică. Sau, dacă au existat, ele au fost întocmite pentru eșaloane mai mici decât primul ministru sau miniștrii scoși în față de acesta, care și-au asumat rolul de comunicatori bazându-se doar pe intuiție și improvizație.

Și, probabil, la fel vor rămâne lucrurile și pe mai departe, până la următoarea criză sau catastrofă. După care, o vom analiza și pe aceea, vom constata din nou absența comunicătrii de criză și vom merge mai departe, pentru că, știm bine, cel mai important principiu românesc de guvernare este „lasă, că merge și așa!”

CC arată guvernantilor un fanion de Ziua Drapelului

Curtea Constituțională a României, primenită cu doi noi membri, adică scăpată de doi curteni constituționali la fel de compromiși ca cei ce au rămas, a decis, în plină zi de doliu național, că reducerea cvorumului și a pragului de validare a referendumurilor să se întâmple doar după un an de la data reducerii lor prin lege.

Cum aceeași zi este și Ziua Drapelului, mi-am permis calamburul din titlu, în care asemuiesc decizia CCR cu cea a unui arbitru de margine, la un meci de fotbal european, care semnalează prin arătarea unui fanion că un jucător sau mai mulți, care se pregăteau să înscrie un gol nereglementar în poarta adversarilor, este prins sau sunt prinși în afara jocului.

Nu am niciun motiv să cred că decizia majorității curtenilor constituționali are ceva de-a face cu Constituția României sau cu legea de funcționare a Curții Constituționale. În schimb, înainte ca aceștia să își publice motivația deciziei, îi bănuiesc de asumarea unui rol nemeritat și neconstituțional de instanță morală, menită să semnaleze derapajele guvernanților, fie ei parlamentari, membri ai guvernului sau președinte de Țară.

Pentru că asta fac domniile lor atunci când decid că da, într-adevăr, este dreptul Parlamentului să legifereze modul în care se desfășoară referendumurile în România, indiferent dacă acestea sunt menite să consulte opinia publicului sau sunt unealta prevăzută în Constituție pentru exercitarea dreptului suveran al poporului de a decide în orice chestiune de pe agenda publică, numai că nici Parlamentul, nici președintele României nu pot să facă din asta o șmecherie prin care să își impună voința proprie, în afară de joc.

Este deja de notorietate cum atât parlamentarii uniunii covârșitor majoritare cât și președintele în funcție se pregătesc foarte deschis și vocal, să își satisfacă ambițiile, poftele, comenzile externe și chiar aranjamentele de culise pe seama poporului suveran, dar nebăgător de seamă. Uniții vor schimbarea din rădăcini a legii fundamentale a României, Constituția, pentru nevoi personale, cum mai vor și să se acopere cu voința populară exprimată prin referendum atunci când iau decizii cu impact strategic defavorabil Țării și poporului său, dar deosebit de benefic pentru conducători noștri și sponsorii lor din Țară și din străinătate.

Așa cum și președintele României vrea să își refacă bruma de credibilitate externă ce îi mai asigură rămânerea în funcție prin folosirea referendumului ca formă de guvernare proprie, indiferent de subiect.

Numai că, păstrându-ne în alegoria fotbalului sport național, CCR nu poate face mai mult decât să agite un fanion și să disrupă cursivitatea jocului politicianist, prin amânarea unui gol din poziție în afară de joc, care tot se va întâmpla, indiferent de voința spectatorilor. Doar arbitrul de centru poate sancționa jocul murdar, neregulamentar, cum poate și întrerupe jocul și trimite echipele acasă, până când vor învăța și vor respecta regulamentul.

Doar că acest arbitru, care își mai zice și poporul român, preferă să stea în tribune, să comenteze și să mănânce semințe. Și, din când în când, să înjure jucătorii și să se bată cu suporterii echipei adverse. După care să se laude ce meci pe cinste a văzut el, indiferent de rezultat.

Omagiu generalului

În aceste rânduri, îl omagiez pe generalul Mihail Popescu, cel născut în 1948 și trecut în eternitate în 20 iunie 2013. Din toate cele ce pot fi spuse despre acest general, dispărut dintre noi nedrept de timpuriu, am să mă opresc asupra unui singur lucru, ce îl face primul și unul dintre foarte puținii șefi ai apărării, cum sunt numiți, generic, capii militari ai forțelor armate, în statele membre ale Alianței trans-atlantice.

Generalul Mihail Popescu a fost primul șef al apărării României care a făcut parte din Comitetul Militar NATO, în momentul în care Țara noastră a devenit membru cu drepturi depline al Alianței. Mai mult și chiar mai important, domnia sa a fost și primul general român pregătit din timp pentru funcția de șef al Statului Major General, care i-a dat dreptul să ocupe scaunul național la masa rotundă a aliaților.

Cu trei ani înainte de a fi numit pe funcția de șef al Armatei României și cu șapte ani înainte de a deveni primul șef al apărării României în Comitetul Militar NATO, generalul Popescu a acceptat misiunea deosebit de importantă de a se pregăti pentru a putea îndeplini funcțiile acestea.

În 1997, când se întâmpla acest lucru, devenise nu numai firesc, dar și imperios necesar ca Armata să fie condusă de comandanți ajunși în frunte pe merit. Iar meritele nu erau legate numai de calitățile morale și profesionale, ci și de apartenența la cea mai puternică alianță militară la care poate aspira un stat european. De aceea, generalul Mihail Popescu, care avea deja confirmate calități de ofițer și comandant, și-a însușit limba engleză ca limbă profesională și a urmat cursurile Colegiului de Apărare NATO. Tot în același an, a fost numit șeful Statului Major al Forțelor Terestre, una dintre cele patru funcții din România ce îl făceau eligibil pentru funcția de șef al Statului Major General.

Uitându-mă la imaginea ultimei gărzi la catafalcul generalului Mihail Popescu, văd acolo cinci foști șefi ai apărării României și pe cel actual. Ar mai fi trebuit să fie acolo și generalul Dumitru Cioflină, dar nu a putut veni, fiind reținut, la propriu. Trei dintre ei au pregătit intrarea României în NATO, nu ca pe o capitulare în fața fostului inamic anti-sovietic, ci ca pe o misiune strategică de importanță deosebită pentru poporul și Țara lor, prin care România a fost așezată într-un loc binemeritat, altăuri de popoarele și țările euro-atlantice. Ceilalți trei din imagine i-au urmat generalului Mihail Popescu, omul care a consfințit intrarea Armatei României în Alianța Nord-Atlantică. Ei ar fi trebuit să confirme și să consolideze poziția României de aliat militar, preluată de la generalul la căpătâiul căruia fac ei acum de gardă.

Din păcate, generalul Mihail Popescu a fost și penultimul șef al apărării României pregătit din timp pentru această funcție și pentru funcția de membru al Comitetului Militar al Organizației Tratatului Atlanticului de Nord – NATO. Numai domnia sa ar fi putut, iar acum nu mai poate să spună cât a suferit văzând cum, în Regimul Băsescu, șefii Statului Major General au ajuns oameni puși acolo pe cu totul alte criterii decât cele profesionale, ca să nu mai vorbim de faptul că ei nu au avut și nu au habar de ceea ce înseamnă să stai pe scaunul României în Consiliul Militar al NATO.

Ziua servitorului de public

Duminică, 23 iunie 2013, a fost Ziua Mondială a Serviciului Public, zi votată de Națiunile Unite cu intenția să celebreze valoarea și virtuțile serviciului public făcut în folosul comunității, precum și să scoată în evidență contribuția serviciului public în procesul dezvoltării. Este și o zi de exprimare a respectui față de cei angajați în serviciul public.

În România, o asemenea zi este greu de sărbătorit. Desigur, și în România sunt destui cei care cred în valoarea și virtuțile serviciului public. Numai că, la noi, sintagma serviciu public nu se folosește nici în vorbirea curentă, nici în documentele oficiale. Noi folosim administrație publică, domeniu public, instituții publice, dar ele nu pun accentul pe serviciile pe care administrația, domeniul sau instituția ar trebui să le facă publicului. Iar pentru englezescul „public servant” nici nu avem un echivalent românesc, cel mai apropiat fiind funcționarul public, numai că acesta este, juridic vorbind, un termen restrictiv, iar cultural vorbind, un termen lipsit de conținut.

Nici măcar ce este publicul nu este foarte clar în România. Unii îi zic popor, alții electorat, iar alții vorbesc de români, rumâni, cetățeni, mulțime și altele asemenea. Extrem de rar vorbim de contribuabili ca membri ai publicului.

De aceea, în mintea unora, serviciul public înseamnă serviciul pe care publicul îl prestează în folosul statului, Țării sau chiar în folosul direct și personal al conducătorilor statului și Țării, uneori numiți și politicieni. În mintea altora, serviciul public înseamnă serviciul pe care cel angajat în postul public îl prestează în folosul celui ce l-a pus acolo, cum ar fi partidul, președintele sau pila. Doar o infimă minoritate se gândește că serviciul public ar trebui prestat exclusiv în beneficiul publicului, indiferent de compoziția acestuia, fie ea etnică, sexuală, de vârstă, politică, nivel de inteligență, grad de exigență și așa mai departe.

În aceeași zi a Serviciului Public, domnul Crin Antonescu, președintele Senatului României și șeful comisiei de revizuire a Constituției din Parlament a continuat, la televizor, campania domniei sale de lămurire a publicului cu semnificațiile revizuirilor propuse. Spunea domnia sa ceva de genul poporul dorește să aibă un președinte ales direct, care să fie puternic, dar nu foarte puternic și care să nu reprezinte un partid anume, așa că noi am revizuit Constituția pentru a-i da poporului un astfel de președinte.

Este drept că președintele Țării nu este un ins angajat în serviciul public, în sensul de funcționar public. El este ditamai demnitarul public. Dar, cel puțin moral, el sau ea ar trebui să fie în serviciul exclusiv al publicului. Asta mă așteptam să vadă domnul Antonescu că ar vrea poporul de la președintele României. Chestia asta cu să nu fie membru de partid este o găselniță post-comunistă a părinților patriei din 1991, care au vrut să păstreze funcția inventată și deținută de Nicolae Ceaușescu, dar fără ca ocupantul să mai fie și șeful partidului, așa cum fusese Ceaușescu.

Numai că o asemenea idee s-a dovedit idioată de la început. Toți cei trei președinți post-decembriști ai actualei Români constituționale au fost șefii partidelor care i-au promovat în funcții și au rămas extrem de influenți în partidele lor pe timpul mandatului prezidențial, cu mențiunea că domnul Emil Constantinescu a fost și președintele coaliției de partide ce l-a promovat, iar influența de care a dispus pe timpul mandatului nu a fost suficient de abilă pentru a păstra acea coaliție viabilă și funcțională. Cât despre publicul căruia domnul Antonescu îi zice popor, el nu a avut nicio problemă cu această influență informală pe care președintele ne-membru de partid a exercitat-o asupra partidului din care provenea, așa cum nu a avut nicio problemă cu influența pe care respectivul partid a exercitat-o asupra alesului său, aflat în funcție apolitică de servire a publicului. De aceea i-a reales pe doi din cei trei președinți post-decembriști, cel de-al treila nefiind reales doar pentru că nu a dorit un al doilea mandat, fiind învins de serviciile secrete al căror șef suprem fusese.

Ce soluție măreață ar fi putut găsi noii părinți ai patriei, de astăzi? Cum ar fi putut ei rezolva problema asta a alesului politic care trebuie să devină apolitic de cum este ales? Habar nu am, deoarece textul revizuit este încă secret sau, cel puțin, inaccesibil publicului larg, din care fac și eu parte. Am însă bănuiala că, indiferent de cum au reușit să îl facă pe politicianul suprem apolitic, ei nu au rezolvat deloc problema ca președintele României, sau oricare alt demnitar ori funcționar public, inclusiv juriști și magistrați, să se afle exclusiv în serviciul publicului și nu în serviciul celor care exercită o influență de orice natură asupra sa.

De unde am stiut...

...că Regimul Băsescu va continua și după alegerile din decembrie 2012, câștigate masiv de Uniunea Social Liberală, poziționată precis împotriva președintelui ce dă numele acestui regim? Realitatea este că nu am știut nimic. În schimb, am presupus că așa vor sta lucrurile, luându-mă după tendința esențială în politica românească. Pentru exemplificare, vă propun un text din 3 decembrie 2012, care explică multe din cele ce se întâmplă acum, în vara anului 2013:

Merg la vot

Astăzi este luni, deci am o săptămână în față, să îmi spăl, să îmi cos și să îmi calc cele mai bune haine, să mă tund și să mă bărbieresc, astfel încât, duminică, curat și primenit, să mă duc la vot. Voi vota plin de speranță în viitorul luminos al Țării și al meu.

Dacă ar fi să îi dau un nume acestui viitor, i-aș zice Compromisul. Acesta este luminos, deoarece este clar ca lumina zilei că avem de-a face cu singurul mod de a face politică în România. Iar eu, la alegeri, am să aleg, curat și primenit, câte un politician în cele două colegii uniominale ce cuprind și casa mea. Și voi face asta știind că politicianul român, indiferent de nume și de partid, știe să facă doar două lucruri: să se lase compromis și să facă un compromis.

Nu știu să existe vreun politician care să nu fi fost arătat măcar odată cu degetul, în public, pentru vreo faptă reprobabilă, de la mica păcăleală a alegătorului cu promisiuni deșarte, până la însușirea privată a milioane de euro din banul public. Adică, nu știu să existe vreun politician necompromis, într-un fel sau altul.

La fel cum nu știu ca ei, politicenii, să fi guvernat altfel decât prin compromisuri. Chiar anul ăsta 2012, orice s-a întâmplat în arena politică nu a fost altceva decât doar o formă sau alta de compromis. Total compromisul domn premier Boc Emil a fost demisionat, dar, prin compromis, au fost păstrați toți miniștrii ne-pedeliști în noul Guvern Ungureanu. Cel mai compromis om politic român al tuturor timpurilor, domnul Băsescu Traian, deși jurase pe icoane și steag că nu îl va pune niciodată premier pe domnul Victor Ponta, a făcut un compromis și l-a numit, totuși, premier pe acesta, după ce predecesorul Ungureanu a fost cenzurat prin moțiune, în urma altui compromis, complotat între dezertorii parlamentari ai domnului Oprea Gabi, care au trădat din nou, de data asta în favoarea domnului Ponta și Useleului său. Văzându-se în scaunul de prim ministru, domnul Ponta a făcut repede un compromis și a renunțat la ideea alegerilor generale anticipate, care ar fi trebuit să fie principala înfăptuire a mandatului său, concentrându-se pe cele locale, pline de compromisuri. Imediat după acestea, a complotat destituirea domnului Băsescu. Când au văzut că acesta este cât pe ce să fie destituit printr-o neașteptat de largă emulație populară, ceea ce ar fi însemnat destrămarea Useleului, a cărui singură rațiune de a fi este „lupta anti-băsistă”, domnii Crin Antonescu și Victor Ponta au făcut repede un compromis cu susținătorii externi ai Băsescului și au modificat regulile destituirii, apoi au compromis listele de alegători, după care au compromis rezultatele referendumului de destituire, astfel încât, printr-un compromis al rușinos de compromisei Curți Constituționale, cea care a ignorat legea, conform „măreției dreptului”, domnul Băsescu a revenit înapoi la Palat. În contrapartidă, conform unui alt compromis, făcut tot cu aceiași Curte, Useleul și-a păstrat scaunele de președinți ai celor două camere ale Parlamentului.

Acum, am speranța că toți compromișii ce vor fi aleși sau realeși vor face compromisurile necesare pentru a asigura „stabilitatea” politică și economică, adică perpetuarea stării actuale de lucruri, în care numitorul comun al tuturor guvernanților este jefuirea Țării, exacerbarea corupției, facerea de rușine a nației și creșterea noii nomenclaturi, consfințite prin votul meu, curat și primenit.

Angajatul

Mă gândesc foarte serios să mă duc în audiență la domnul ministru al apărării Mircea Dușa. Nu am nimic să îi cer sau să îi spun, dar aș ajunge astfel să îl cunosc personal. Ceea ce mi-ar completa imaginea pe care o am despre domnia sa, construită ca membru al publicului. Iar, în Regimul Băsescu, imaginea este totul, cum rezultă cu claritate din motivația gesturilor politice și administrative pe care le fac guvernanții, precum și din declarațiile lor, în care preocuparea pentru imagine este mărturisită cu candoare.

Văzut din public, domnul ministru Dușa este un om simplu și onest. Se arată a fi o personalitate dârză, conștientă de sine, așa cum îi stă bine unui primar de urbe în care problemele edilitare sunt amestecate inerent cu cele de credință într-o idee.

La nivel de edil al unei localități de provincie, lipsa de sofisticare sau de cultură generală ori profesională este, de cele mai multe ori, o calitate. Primarul trebuie să fie capabil să se uite în ochii oamenilor și să le spună pe șleau ce a decis el în privința lor sau pentru ei. Iar oamenii trebuie să accepte ca o fatalitate ce zice primarul, că este unul de-al lor.

Argumentele logice, de cultură sau rafinament ale deciziei nici nu intră în calcul. Cum ai putea să îi explici unui solicitant că îi dai aprobarea doar după ce ai făcut analiza punctelor tari, a celor slabe, a riscurilor și oportunităților propunerii făcute de respectivul în petiție?!? Sau că, în decizia ta de primar, ai luat în calcul diverse aspecte morale și posibila evoluție a mediului internațional, mergând până la încălzirea globală sau războiul cibernetic?!? Te-ar arăta oamenii cu degetul pe stradă, sau și-ar învârti același deget la tâmplă, când vorbesc despre tine. Și, cu siguranță, nu te-ar mai alege primar niciodată.

Și nu este vorba doar să ascunzi de ochii lumii că ești complicat dar precis în actul de gestionare a problemelor comunității. Chiar nu trebuie să fii astfel, pentru că oamenii te citesc ușor și nu merită să riști. Mai mult, nici nu te poți înconjura de înțelepți, de prea-pricepuți sau chiar de intelectuali, decât pentru orice altceva decât guvernarea de zi cu zi a orășelului. Nu-i vorbă că, nici ca prefect ori parlamentar, nu trebuie să ai calități mult diferite de un primar de urbe. Inteligența nativă, loialitatea față de tovarășii politici și onestitatea discursului public sunt calități suficiente pentru un bun parlamentar, pe care publicul îl prețuiește și îl votează.

Însă, când este vorba de Ministerul Apărării României, lucrurile stau cu totul altfel. Aici, deciziile de zi cu zi, chiar dacă seamănă uneori cu cele ale unui primar, cum ar fi să aprobi un memoriu, ori să avizezi un raport, nu se pot lua decât într-un context strategic național și internațional. Aici, nu poți să comanzi avioane multirol așa cum ai comanda patru bănci în parcul public din centru, deși gestul contabilicesc este același în ambele achiziții. Iar, ca ministru, nu trebuie să câștigi doar încrederea celor cu care lucrezi nemijlocit sau a celor pe care îi administrezi, ci a întregului public românesc, deoarece pentru acesta muncești ca să produci bunul numit apărare națională.

Văzut din public, domnul Dușa nu prea pare să aibă calități de ministru al apărării. Poate le are, dar nu le arată, așa cum un primar cult și rafinat nu își dezvăluie asemenea calități. De aceea, mă gândesc foarte serios să îi cer o audiență. Să îl pot cunoaște personal și să îmi dau seama ce fel de om este, de-adevăratelea.

Și, pentru că nu pot să mă auto-invit în audiență pentru cunoaștere personală, mă gândesc că un subiect interesant de audiență ar fi să îi explic de ce nu am fost eu niciodată angajat al Ministerului Apărării Naționale, deși domnia sa, când vorbește despre mine, spune că aș fi fost.

Este drept că, la un moment dat, în ministerul respectiv erau și militari angajați cu contract, dar eu nu am făcut parte dintre ei. Aceia erau soldați și gradați, iar eu sunt ofițer și am fost ofițer de când am primit gradul de locotenent, la absolvirea școlii militare de ofițeri activi.

Astfel, eu nu am semnat niciun contract cu armata, sub forma unuia de angajare în muncă, așa cum știe domnia sa că se face la primărie sau prefectură. Aranjamentul legal dintre mine și România a fost că eu am primit un grad și o funcție și mi-am îndeplinit misiunile corespunzătoare acestora. Nu am semnat niciun angajament sau contract la primirea gradului de locotenent și a funcției de comandant de pluton infanterie, cum nu am niciun angajament pentru nicio funcție sau grad primite în Armata României.

Singurul act pe care l-am semnat a fost un angajament că nu voi părăsi corpul ofițerilor activi în primii nouă ani de la intrarea în acest corp. Și asta, pe considerentul că Armata investise bani în pregătirea mea profesională și era convinsă că își va recupera integral acei bani în următorii nouă ani de activitate a mea în folosul ei.

De aceea, deși nu este nimic de rușine să fii angajat la stat, inclusiv la Ministerul Apărării Naționale, eu, ca ofițer, nu am fost niciodată așa ceva. Ceea ce nu mă face mai bun decât un civil, fie el șofer sau funcționar public, dactilografă sau cercetător științific, angajați ai ministerului. Dar nici mai slab. Mă face numai diferit de ei.

Iar acest lucru este deosebit de important de înțeles de domnul Dușa, ministrul apărării naționale. Pentru că domnia sa păstorește și inițiativa legislativă, la care are dreptul guvernul din care face parte. Iar unul dintre proiecte este tocmai o lege a revenirii la pensiile militare de stat pentru militarii de carieră, așa cum sunt eu. Dacă domnia sa persistă să creadă și să spună public această credință că eu, ca ofițer, am fost un angajat al ministerului și nu un ofițer al Armatei României, atunci nu are cum să înțeleagă diferența esențială între pensia de asigurări sociale, pe care o primește orice angajat care a cotizat la sistemul public de asigurări sociale de-a lungul întregii perioade de activitate profesională, și pensia militară de stat, pe care statul România trebuie să o plătească militarilor, după ce aceștia nu mai sunt activi, tot așa cum le plătea și soldele de grad și de funcție, în care același stat îi numise, prin ordin, dar fără contract de angajare în câmpul muncii.

La bună vedere, domnule ministru!

Facerea noii patrii

Să zicem că în familia dumneavoastră există o mașină de care depind multe, de la confort și bunăstare, până la dusul bunicilor la doctor și al copiilor la școală. Și alte familii au asemenea mașini, pentru aceleași treburi și cu aceleași rezultate. Numai că, spre deosebire de ele, mașina dumneavoastră nu merge bine.

Ba, am putea spune, merge destul de prost. Nu depășește niciodată viteza maximă a mersului pe jos, de multe ori merge înapoi, deși ați vrea să meargă înainte, consumă cam de cinci-șase ori mai multă benzină decât o mașină normală, iarna este frig de îngheață nasul iar vara te coci în ea, când vrei să o cotească la stânga ea se smucește spre dreapta și multe alte necazuri. Nici de pornit nu pornește decât împinsă.

Deși v-ați obișnuit cu ea așa, parcă v-ar plăcea să aveți și dumneavoastră o mașină ca a vecinilor. Așa că, atunci când a venit cineva și v-a spus că ar putea el să o facă să meargă mai bine, v-ați bucurat și i-ați încredințat această sarcină. După care, omul vă prezintă un deviz estimativ al reparațiilor și îmbunătățirilor ce trebuie efectuate ca mașina dumneavoastră să intre în rândul lumii.

Dacă veți vedea pe acel deviz că vi se vor schimba culoarea caroseriei, tapițeria scaunelor și învelișul volanului la mașina dumneavoastră, că veți avea un claxon nou-nouț și o țeavă de eșapament de inox în locul celei actuale, de tablă ordinară, ce veți zice și veți face?

Chiar fără să aveți habar de mecanică, sunt convins că veți bănui că un consum de câteva ori mai mare decât cel normal se datorează fie motorului, respectiv alimentării sale cu carburant, fie unor frecări foarte mari, cum sunt cele date de roțile desumflate, fie și una și alta. Sau, poate, sunt pierderi de carburant între rezervor și motor.

La fel, când este vorba de dificultăți în schimbarea direcției, vă duce gândul că ar trebui să fie o problemă cu una sau mai multe dintre piesele mecanismului de direcție. Tot așa cum mersul încet trebuie să fie din cauza unei probleme de transmisie, cel mai probabil în cutia de viteze a mașinii.

Oricum, fără o evaluare a situației și fără identificarea problemei de consum, direcție sau viteză, chiar dacă nu o faceți dumneavoastră personal, pentru că nu vă pricepeți, nu veți accepta să se apuce cineva de repatații sau de îmbunătățiri. Ca să nu mai vorbesc de ideea de a da mașina dumneavoastră pe mâna cuiva care vine cu propuneri ce, evident, nu au cum să rezolve simptomele de care suferă ea.

Curios lucru, însă, atunci când este vorba de Constituția României, acel plan sau proiect verbal, complicat al funcționării statului în folosul cetățenilor, care sunt și proprietarii lui, nimeni nu se îngrijorează că nu există, nici până astăzi, un raport sau un studiu independent și nepartizan privind funcționarea Constituției. Vedem cu ochiul liber că nu merge separarea puterilor în stat, că președintele Țării poate să încurce enorm de mult lucrurile, până la griparea completă a mecanismului statal, că justiția este șchioapă, că se fură din avuția comună cu acte în regulă, că doar cine are chef sau este fraier plătește taxe, că serviciile secrete au apucături de poliție politică, că ordinea publică este subfinanțată iar Țara nu este apărată și așa mai departe. Dar nimeni nu a venit să ne spună: iată, lucrurile acestea se întâmplă pentru că le permite Constituția sau, la fel de grav, pentru că acest act funamenal al României este așa de prost scris, încât fiecare îl citește și în interpretează cum vrea el. Și, apoi, să ne arate, articol cu articol, ce probleme sunt în actuala Constituție, de ne merge nouă așa de rău, comparativ cu alte republici constituționale din Europa și din Lume.

În schimb, sunt enorm de mulți cei care își dau cu părerea despre modificări în textul constituțional, pe diferite motive sau raționamente. Și mai sunt unii care chiar se pun pe modificat, de parcă ar ști ce fac, pe când ei, săracii, habar nu au cum se repară o constituție, ca să nu mai zic de cum se îmbunătățește ea.

Și mai sunt și entuziasmați de demersurile lor și își strigă realizările, așa cum cotcodăcea găina din poveste când a reușit să fete o mărgică, în competiție fiind cu cocoșul cu doi bani.

De fapt, eu nici nu am vrut să scriu vreodată despre procesul actual de „revizuire” a actualei Constituții, pentru că nu sunt deloc convins că acesta este unul adevărat. Ba, din contră, cu toate comisiile și comitetele inventate pentru pregătirea „revizuirii”, cu toate „mecanismele” de elaborare a modificărilor, cu toate „dezbaterile publice” ale articolelor modificate în Constituție, cu tot prestigiul mediatic al „președinților” comitetelor și comisiilor respective, cu tot votul popular masiv pe seama căruia s-a format actuala majoritate parlamentară, ce s-a apucat de „revizuirea” asta, eu tot cred că acest proces este unul fals, inadecvat și incapabil să genereze repararea actului fundamental al României, în vigoare în acest moment.

Pot să vă explic aceste observații, dacă aveți răbdare și vă interesează.

În primul rând, nici așa-zisul Forum constituțional, „coordonat” de domnul Cristian Pârvulescu de la televizor, nici așa-zisa comisie parlamentară de revizuire a Constituției, prezidată de domnul Crin Antonescu de la Senat, nici alte grupuri ad-hoc sau permanente care propun, dezbat și aprobă diversele modificări ale actualei Constituții nu prezintă și nici nu pot să prezinte nicio garanție sau dovadă că s-ar pricepe să facă bine, corect și rațional ceea ce fac.

Adică, dacă între cei implicați în aceste comitete și comisii sunt unii care au mai „lucrat” la această Constituție în trecut, aceștia au făcut, evident, o treabă proastă și nu există niciun argument să ne convingă că acum ar face o treabă mai bună decât în 1991 sau în 2003. Dacă sunt nou veniți, aceștia nu au avut cum să se formeze ca „părinția ai patriei” și, în consecință, nu sunt pregătiți să nască o patrie mai bună pentru cetățenii săi decât este asta de astăzi.

Colac peste pupăză, nu numai că s-a pornit la facerea unei noi patrii fără să știe cineva, cu certitudine, ce este stricat sau merge prost în actuala patrie, dar se introduc noi „prevederi” fără să știe cineva care vor fi consecințele lor pentru cetățeni.

Apoi, mecanismul de „revizuire” în sine este unul prost, care nu are cum să genereze o soluție bună. În mare, acest mecanism constă din „libertatea” fiecărui cetățean român de a-și da cu părerea despre unul sau altul dintre articolele actualei Constituții, pe unde crede el sau ea de cuviință. Unele dintre aceste păreri sunt adunate de forumiștii constituționali și, apoi, prezentate comisarilor constituționali de la Parlament. Aceștia iau ce primesc de la forumiști, mai citesc eventual și vreun email de la alții care își dau cu părerea direct Parlamentului, după care discută între ei propriile lor păreri și propuneri de modificare a textului constituțional. După discuții, unele dintre modificări sunt reținute, pe criterii de cine strigă mai tare, în sensul că are glasul mai puternic, așa cum este domnul președinte de Senat și de partid, și co-președinte de uniune politică Antonescu, sau de cine are o majoritate în grupul de dezbateri, cum sunt useliștii parlamentari. Alte modificări sunt abandonate.

Din toate acestea, va rezulta un text ce va fi supus aprobării Parlamentului, sub forma unei legi de revizuire a Constituției. Vorba unuia dintre aleși, se va aplica „principiul parlamentarismului”, adică majoritatea va decide pentru toți. Aceasă lege va fi promulgată de președintele României, care va convoca și referendumul pentru validarea revizuirii. În final, poporul se va pronunța prin da sau nu asupra noului text, rezultat din acest proces.

Deja, actualul președinte al României, domnul Băsescu Traian, s-a arătat împotriva revizuirii Constituției, înainte de a constata care sunt modificările. Mai mult, cu ocazia unei intervenții în fața curtenilor constituționali, petrecută luni, 10 iunie 2013, le-a dat acestora un ordin clar să intervină în respectivul proces și să îl blocheze, pe motiv că statul ar avea de suferit de pe urma modificărilor.

Așa că, procesul acesta de revizuire poate duce la o Constituție revizuită aiurea, după cum s-a întâmplat să fie unul mai influent decât altul, sau poate să nu ducă nicăieri, în sensul că s-ar putea să nu fie finalizat.

Singura noastră speranță este că avem de-a face cu un foc de paie, cu un gest politicianist, de băgare în seamă a parlamentarilor constituanți și a non-guvernamenalilor angajați, care să fie menținuți în atenția opiniei publice, pe timpul gestării mărgeluței de stică, ca să poată vorbi lumea despre ei și ca să se ocupe spațiul de dezbatere publică cu nimic, în loc să vedem ce nenorociri ni se întâmplă, din cauza actualei guvernări din eternul Regim Băsescu.

Urbană

Ca un bucureștean cu acte în regulă ce sunt, știu ce înseamnă numerele de traseu ale câtorva autobuze, vreo două troleibuze, precum și două dintre cele trei „magistrale” ale metroului, dar nici unul dintre acestea de la un capăt la celălalt, ci doar pe anumite porțiuni ale respectivelor trasee. Nu știu însă nimic despre tramvaiele bucureștene. De aceea, când, sâmbătă, 15 iunie 2013, mi-am propus să ajung undeva unde știam că ajunge cel puțin un tramvai, i-am scris lui Google de pe telefonul meu „smart” cuvintele tramvai viilor, iar Google mi-a răspuns cu mai multe site-uri ce mi-au spus că aș putea ajunge acolo unde îmi doream cu Tramvaiul 25.

Stația Tramvaiului 25 cea mai apropiată de locul unde mă aflam era la câteva minute de mers pe jos, așa că, protejat de un nor ce făcea mai palid obrazul Soarelui de dupăamiază, am ajuns pe Bulevardul Timișoara, care are particularitatea că nu știi din ce cartier bucureștean face parte. Unii spun că ar fi din Drumul Taberei, iar alții, că din Militari. Eu cred că un trotuar este în Drumul Taberei, iar celălalt în Militari. Nu este însă clar cum stăm cu șina de tramvai care trece prin mijloc.

După o așteptare rezonabilă, timp în care am revăzut, pe telefon, traseul Tramvaiului 25, a apărut și vehiculul marcat cu același număr, scârțâind din toate încheieturile și colcăind de călători încinși de aburul propriilor trupuri. Aș fi putut aștepta următorul tramvai, pentru că, acolo unde mă duceam, eram așteptat permament, cu infinită răbdare. Dar aglomerația din primul vagon mi-a trezit nostalgia tinereții comuniste, când împărțeam nu numai platforma, dar și scara transportului în comun cu alți tovarăși constructori ai socialismului, așa că m-am urcat.

Mi-am găsit un loc într-un colț din spatele vagonului. În interiorul spațiului meu privat, de intimitate, se afla un domn în vârstă, cu o haină de costum de iarnă peste o cămașă curată, cu pălărie de fetru și cu cel puțin șase bucăți de bagaje ponosite, clădite unul peste altul, care transpira destul de abundent. Apoi, în același spațiu mai era o domnișoară cu vârstă incertă, între 15 și 20 de ani, acoperită sumar și cu buzunarele din față ale pantalonașilor foarte scurți de „blugi” umflate, unul cu un pachet de țingări ce nu încăpea complet, iar celălalt, probabil, cu nedezlipitul telefon mobil. Astfel că, dacă ar fi încercat să strecoare o foaie de hârtie în buzunarul de la spate, pantalonașii ar fi plesnit negreșit. Și au mai apărut și trei domni tineri dar grași, tunși ca o pedeapsă ostășească pentru săritul gardului cazărmii, destul de gălăgioși și deciși să ajungă „în Tineretului, la festivalul de bere”.

Tramvaiul a mers încet și legănat, dar tot înainte, ceea ce era de bine. Nu era însă la fel de bine când dădea să oprească, fie la stop, fie în stație. În momentul în care roțile se opreau complet, convinse de frâne, restul vagonului încerca să continue mișcarea înainte, smucindu-se în legăurile ce îl uneau cu punțile motrice, destul de violent și foarte zgomotos, odată în sus și de două ori lateral. Vestea bună a fost că, până când am ajuns eu la destinație, încercările acesta de separare a vagonului de propriile sale roți s-au dovedit fără de succes.

O bună parte a traseului acestui tramvai este pe Trafic Greu, o arteră a Bucureștilor ce traversează ceea ce odinioară era o zonă industrială. Acum, și pe o parte și pe alta, se află doar terenuri pline de dărâmături și moloz, astfel încât, dacă cineva ar vrea să filmeze o poveste care se petrece pe timpul bombardamentelor americane sau germane din anii 1940, ar putea să o facă pe gratis, fără să mai dea bani pe decoruri. Probabil, noii proprietari ai industriilor ce prosperau odinioară pe acolo le-au achiziționat pentru terenurile de sub ele, au mai investit ceva capital în dărâmarea clădirilor și au profitat de vânzarea echipamentelor la fier vechi, după care a venit criza și nimeni nu a mai vrut să construiască blocuri în locul halelor. Sau, dacă au început deja să se construiască unele blocuri, nu a mai vrut nimeni să dea bani pe ele. Deci, dacă vă interesează un peisaj cu ruine, cratere, moloz și praf cât cuprinde, mergeți pe Trafic Greu și vă veți putea bucura de el.

Pe Șoseaua Viilor, pe unde o ia Tramvaiul 25 după ce se smucește de pe Trafic Greu, parcă am intrat în Istanbul, Turcia. Sau, mai precis, chiar în Stanbul, cum scria pe firma unei companii de turism de acolo. Într-o curte relativ mică se afla chiar și „Autogara Internațională ...oglu”. La capătul celălalt al respectivei șosele am ajuns unde îmi doream să ajung și m-am dat jos.

Am trecut la pas pe lângă Cimitirul Eroilor Martiri, acoperiți de marmură albă și de uitare, și am intrat în Cimitirul Bellu. Trecând printre morminte, unele mai fastuoase, alte mai ponosite, am ajuns la Mihai Eminescu, a cărui trecere în eternitate este dată cu ziua de 15 iunie.

Poetul nu era singur. Câțiva domni în vârstă și două doamne din aceiași generație cu domnii stăteau pe acolo, la umbră. Pe mormânt erau flori și coroane, ornate cu tricolorul românesc. Un grup de tineri liceeni, făcând poze cu telefoanele mobile, au trecut pe aleea din apropiere. Dascălul însoțitor le-a arătat locul Eminescului. Aha, au zis ei și ele, făcând alte poze, în direcția indicată, de la o oarecare distanță. Stimulat de auditoriu, unul dintre domnii seniori a început să recite din Scrisoarea a III-a, destul de aproximativ și fără intonație. Apoi, am observat că cineva pusese câteva garoafe și pe pieptul de piatră al lui Nichita Stănescu, odihnit chiar în dreptul Poetului, pe rândul următor.

Și, uite-așa, a mai trecut o dupăamiază urbană.

Cheltuieli suplimentare de la buget

„Guvernul v-a transmis punctul de vedere..., prin care a spus că nu susține acest amendament, pentru faptul că ar presupune cheltuieli, cheltuieli de la buget suplimentare, în sensul că să-i plătesc și salariul și pensia, dacă e pensionar și a rămas, a rămas în continuare în, în sistemul public” a spus domnul Gheorghe Gherghina, secretar de stat în Ministerul Finanțelor Publice, la începerea dezbaterilor într-o ședință comună a comisiilor de muncă și de buget din Camera Deputaților, la punctul care lua în discuție un amendament de anulare a unui articol din legea care interzicea pensionarilor să fie angajați la stat și să își păstreze și pensia.

Adică, în mintea Guvernului și în gura domnului Gherghina, plata salariilor lucrătorilor la stat este doar o cheltuială, cum tot o cheltuială este și plata pensiilor. Nici nu mai spun că același domn Gherghina a explicat, în aceeași intervenție, cum este cu sistemul de stat și sistemul public, care sunt tot „fonduri publice”, pentru că fac parte din subsectoarele sectorului public „treișpe – paișpe”. Deși acestea ar trebui să fie două sisteme diferite, din moment ce au bugete diferite dar, cum domnul Gherghina se ocupă, probabil, de ambele bugete, le mai încurcă și domnia sa, că tot om este.

Acuma, s-ar putea ca atât Guvernul cât și domnul Gherghina să aibă dreptate, în sensul că ei doar dau bani bugetarilor, adică cheltuiesc bani cu ei, pe salarii, la fel cum dau ei bani și altora, sub formă de pensii, fără să primească nimic în schimb. Cum ar fi ceva muncă și ceva rezultate ale acestei munci. Și, atunci, este firesc să nu îi dai aceluiași stătător degeaba bani din „fonduri publice” de două ori, pentru același stat degeaba.

Pentru că una este să plătești o activitate, o muncă depusă și alta este să plătești o funcție pe ștatul de plată. În primul caz, nu poate fi vorba de o cheltuială decât în sensul că statul cumpără munca respectivă și primește, în schimbul banilor de salariu, produsul acelei munci. Cum ar fi exemplul domnului Gherghina de la Finanțe, care este plătit cu salariu din „fondurile publice” pentru a face ceva, nu doar pentru a fi secretar de stat acolo. Desigur, ideal ar fi să facă ceva bine, sau benefic pentru public, dar asta este deja o altă discuție. În cel de-al doilea caz, da, așa este, statul cheltuiește cu unii bugetari doar pentru că aceștia sunt bugetari, chiar dacă nu fac nimic. Sau, chiar dacă fac doar prostii, lucruri rele și păguboase, pe banii statului.

Dacă domnul Gherghina, în numele statului, ar plăti doar munca celor care sunt angajați la stat, nu ar mai trebui să îi pese cine sunt aceștia, dacă ei mai au și alte venituri decât salariul pe care îl primesc pentru munca depusă la stat, pentru că, într-o asemenea situație, domnul Gherghina nu ar fi pus acolo ca să bugeteze cheltuielile cu bugetarii și să prevină îmbogățirea acestora din „fonduri publice”, ci doar să plătească munca lor.

De ce nu este așa? Greu de spus. Un motiv personal pentru domnul Gherghina ar fi că domnia sa și-a început cariera în Ministerul Finanțelor în 1987, când s-a ocupat tocmai de „evaluarea impactului financiar la (probabil al) reglementărilor drepturilor de personal la nivelul economiei”, cum rezultă din propriul Curriculum Vitae. Adică, domnia sa și-a format o viziune asupra plătirii personalului din „economie” sub umbrela ideologiei economico-financiare comuniste, care plătea funcția și nu munca, viziune de care nu a putut să se dezbare nici până astăzi.

Alt motiv ar putea fi că Guvernul, indiferent de culoarea sa politică sau de numele pe care i-l conferă premierul, nu face altceva decât să dea. El, guvernul, nu finanțează activități, nu produce bunuri publice sau comune, ci doar dă, în dreapta și în stânga, ceea ce strânge de la câțiva dintre cetățenii pe care îi guvernează.

Independenta energetică

Nu știu dacă domnii Băsescu Traian, președintele, și Ponta Victor, premierul României, aplică unul din punctele faimosului lor pact de colaborare sau doar se întâmplă că mințile lor gândesc la fel, atunci când, fiecare în parte, se arată campionul realizării independenței noastre energetice. De altfel, nu știu nici ce înțeleg acești doi domni prin „independența energetică”, cum nu știu nici la care „noi” se referă ei, atunci când arată cui ar aparține această independență energetică.

Aș putea descrie ce înțeleg eu prin independență energetică și a cui ar trebui să fie aceasta, numai că nu contează nici măcar pentru mine ce înțeleg eu prin acest concept, ci doar ce înțeleg înalții demnitari români, pentru că, pe baza acestei înțelegeri, iau ei decizii care ne afectează viața, la propriu.

Cum respectivii domni vorbesc despre independența noastră energetică de parcă am ști cu toții ce este aceea, nu îmi rămâne decât să vă destăinui la ce înțeleg eu că se referă domniile lor.

Singurul concept de independență energetică vehiculat în rândurile publicului românesc și, în consecință, având o accepțiune generalizată, este cel propagat de Partidul Comunist Român, în frunte cu secretarul său general, tovarășul Nicolae Ceaușescu, odată cu lansarea planului de izolare economică a României, prin renunțarea la importurile multora dintre  serviciile și produsele vitale economiei românești, inclusiv la cele de energie, în condițiile în care banii pentru plata lor ar fi trebuit împrumutați, dar Republica Socialistă România voia să scape de datoriile contractate anterior.

Sub pretextul renunțării la importurile de energie, ori cel al diminuării lor semnificative, în plină „Epocă de Aur”, românii ajunseseră să se bucure de lumină electrică în casele lor doar câteva ore pe zi. De fapt, se pare că România apucase să vândă pe sume derizorii o parte din energia produsă în Țară, pentru a plătii băncilor occidentale datoria acumulată de conducerea de partid și de stat de atunci pentru experimente economice păguboase și aventuri de capital îngropat în Africa și în alte părți ale Globului.

Este foarte probabil că domnul Băsescu Traian folosește conceptul de independență energetică exact cu aceeași semnificație cu care a fost el folosit de comuniștii regimului trecut. Această probabiltate mare este dată de faptul că domnia sa s-a arătat nu numai un admirator al tovarășului Nicolae Ceaușescu, dar și un apologet al regimului politic pe care acesta l-a patronat până la schimbarea din decembrie 1989. Adică, domnul Băsescu nici nu știe să folosească respectivul concept în alt fel sau cu un alt înțeles decât cel învățat pe vremea când era un cadru de nădejde al Partidului Comunist Român, în creștere și formare sub atenta îndrumare a structurilor specializate.

Nu la fel de clară este semnificația pe care domnul Ponta Victor o dă aceluiași concept. Adică, este evident că domnia sa se ia după domnul Băsescu, dar nu este clar de unde îi vine o asemenea abordare, când domnul Ponta se laudă că era prea tânăr în Epoca Ceaușescu pentru a fi contaminat de conceptele promovate de propaganda comunistă a vremi.

Putem însă observa că domnul Ponta se agață de independența energetică doar când vrea să justifice decizia luată de domnia sa, ca premier ce se află, pentru aprobarea explorării și exploatării unor zăcăminte de gaze de șist, în diferite regiuni locuite ale României.

Adevărul este că tovarășii comuniști puteau să discute despre independența noastră energetică, chiar dacă ea însemna, în practică, reducerea asigurării cu energie la minimum existențial sau chiar sub acela, în loc să însemne creșterea producției proprii de energie până la acoperirea tuturor cerințelor publice și private. Pe vremea lor, a comuniștilor, prin „noi” se înțelegea întreaga Românie, care era propietatea tuturor. Și a nimănui, din păcate.

Acum, nu mai știm cine sunt „noi” din sintagma independența noastră energetică uzitată de domnii Băsescu și Ponta. În termeni de propietate, atât sursele de energie existente și cele potențiale sunt private, cum privat este și consumul acestei energii, indiferent dacă ea arde în industrie, servicii, agricultură sau acasă.

De exemplu, amintitele explorări și exploatări de gaze de șist sunt plătite, plănuite și realizate de companii multinaționale, în care România nu are niciun cuvânt de spus, cum este Chevron, cea ridicată în slăvi de domnul Băsescu, pe vremea când domnul Ponta se afla în opoziție și, deci, își permitea să se arate împotriva acestor explorări și exploatări. Iar unul dintre principalii cunsumatori de energie este combinatul de alumină Alro de la Slatina, proprietatea unor domni din Rusia, susținuți oarecum penal de domnul Băsescu Traian, prin familia Cocoș-Udrea. În acest exemplu, independența noastră energetică ar însemna că rușii noștri de la Alro devin independenți de gazele cumpătate de la rușii lor de la Gazprom pentru că vor avea acces nelimitat la gazele americanilor de la Chevron, extrase, prin fracturare, din pământul Țării noastre. În care pământ vor băga, în locul gazelor, apa râurilor noastre, contaminată, desigur.

Ce ne mai rămâne nouă, cetățenilor români, să facem, într-un asemenea exemplu? Ne mai rămâne să încasăm, prin Guvernul nostru, oarece bani mărunți, rezultați din vânzarea în interior și în afară a gazelor americane din subsolul românesc, bani cu care, ca pe vremea lui Ceaușescu, am putea plăti băncilor străine împrumuturile contractate de Regimul Băsescu pentru te miri ce, numai pentru bunăstarea noastră nu. Și, bineînțeles, să devenim independenți. Energetic, desigur.

Iată și un documentar lung despre exploatarea gazelor de șist în Statele Unite ale Americii. La minutul 24 puteți vedea că americanii au devenit atât de independenți energetic, încât le curge energia pe la robinetul de apă, sub formă de gaze naturale, care iau foc.
GASLAND (subtitrare in romana) - DOCUMENTAR despre efectele grave ale exploatarii gazelor de sist prin fracturare hidraulica from Gheorghe Filip on Vimeo.

Creditul pentru semnalarea acestui film revine site-ului militant patriotic ProiectRomânia:  http://proiectromania.wordpress.com/2013/06/08/video-dramatic-gazele-de-sist-pot-aduce-apocalipsa-atentie-imagini-incredibile/

Antena 3 e aici!

Dacă domnul Băsescu Traian, președintele parcă dintotdeauna și pentru vecie al României, ar fi ținut cu tot dinadinsul să închidă postul de televiziune Antena 3, ar fi putut face asta foarte ușor și rapid, prin simpla demisie a domniei sale din funcția pe care o deține în stat, condimentată cu un ordin dat procuraturii proprii de a-i cerceta propriile sale infracțiuni săvârșite mai demult sau mai de curând și de a-l deferi justiției. Sau, pentru celeritate, ar fi putut să se declare direct vinovat de tot ceea ce a făcut ilegal în ultimii 20 de ani și s-ar fi prezentat direct la penitenciar, pentru penitență îndelungată și bine meritată.

Acesta ar fi fost cel mai ușor și rapid mod de închidere a Antenei 3 deoarece postul de televiziune respectiv și-a început existența și și-a bazat creșterea în audiență exclusiv pe seama propagandei anti-băsescu. Deci, dacă subiectul activităților sale televizistice ar fi dispărut, atunci ar fi rămas biata televiziune fără publicul doritor de critici împotriva Băsescului și, în consecință, ar fi sucombat.

Numai că fereasta asta de oportunitate de care a beneficiat domnul Băsescu s-a închis imediat după alegerile generale din decembrie 2012. Acum, dacă ar fi să rămână Antena 3 fără obiect, ar trebui să își dea demisia și să se autodenunțe o mulțime de guvernanți, începând cu domnul premier Ponta Victor și continuând cu câțiva dintre vice-premierii săi, în frunte cu domnul Oprea Gabriel, apoi ceva miniștri, o grămadă de parlamentari, mulți șefi ai procurorilor, destui judecători de la înaltele curți și cam toți cei de la Curtea Constituțională, adică domnii și doamnele care au fost dovediți de Antena 3 că nu își respectă propriile angajamente pe baza cărora au dobândit puterea în Țară și nici cerințele demnităților înalte în care fac orice altceva decât ceea ce se așteaptă cetățenii de la ei să facă.

Acum este mult mai greu de închis Antena 3. Săltarea de pe stradă a unui director de post de televiziune aparținând Trustului Intact și încarcerearea lui pentru o lună, coroborată cu un atac fără precedent și fără limite de decență la adresa Antenei 3, lansat de mai multe ziare și televiziuni care își duc traiul din tot felul de subvenții, nu sunt altceva decât încercări stângace dar tupeiste de a vedea dărâmat acest post, fără ca să înceteze, însă, acțiunile celor care sunt arătați cu degetul de anteniști.

Mie îmi plac unii dintre realizatorii Antenei 3 și îmi displac alții. Rezonez cu unele dintre ideile promovate de ei și sunt de cu totul altă părere în multe dintre abordările lor. Mă bucură destul de rarele emisiuni profesioniste, bazate pe jurnalismul de investigație sau pe atât de puțin promovatul reportaj și trec repede pe alt program sau sting televizorul când Antena 3 îmi propune șezători politice moderate de unii ca domnul director al postului, care și-a atins autosuficiența cu mult înainte de a dobândi minimul de pricepre despre cum trebuie să facă față camerei de luat vederi. 

Sunt însă sută la sută un susținător al existenței acestei televiziuni, pentru că nimeni nu are dreptul sau motive, fie ele de orice natură, să bage pumnul în orice gură a opiniei publice, mai ales atunci când aceasta este critică la adresa guvernării.

Serios despre guvernare

Pe 30 martie anul acesta, Federația Rusă a desfășurat o simulare de atacare a nordului Suediei, în cadrul unui program mai amplu de reînarmare a sa în regiunea Articii. Când, pe timpul acestei simulări, Rusia a trecut cu două bombardiere Tu-22M3 și patru avioane de însoțire Su-27 razant pe lângă spațiul aerian al Suediei, în Marea Baltică, forțele aeriene suedeze nu au fost în măsură să își ridice în aer faimoasele, la noi, avioane multirol JAS Gripen, deoarece acestea nu se aflau în starea necesară de alertă. Doar avioanele F-16 aparținând Danemarcei și dislocate în Lituania pentru misiuni NATO de poliție aeriană au fost prezente la eveniment, ca ripostă la exercițiul rusesc.

O lună și jumătate mai târziu, premierul suedez Fredrik Reinfeldt s-a străduit să minimalizeze semnificația acestei întâmplări, pretinzând că Rusia nu ar fi în stare să atace Suedia, deoarece puterea ei militară este destul de scăzută. Creșterile actuale, bazate pe o infuzie de câteva miliarde de dolari în reînarmare, nu reprezintă un motiv real de îngrijorare, ci doar o sporire nesemnificativă a puținului de care dispune Rusia, a continuat domnul premier, citat de DefenseNews.

Vecina Norvegia este, însă, de o cu totul altă părere, arătându-se îngrijorată de reînarmarea Rusiei în regiune și conștientă de atracția puternică pe care rezervele de petrol și gaze din Artica o exercită asupra unei economii bazate preponderent pe extracție, cum este cea a Rusiei. Primul pas pe care l-a făcut Norvegia a fost să se adreseze Organizației Tratatului Atlanticului de Nord – NATO cu solicitarea ca aceasta să își constituie o prezență permanentă și viguroasă în Nordul Îndepăratat, ca o contrapondere strategică la armele rusești dislocate în regiune. Numai că, la sfârșitul lunii mai, secretarul general al NATO a anunțat că „în acest moment, NATO nu are nicio intenție să își sporească prezența și activitățile în Nordul Îndepărtat”.

Nu este așa de complicat să traspunem această situație la noi. Deși Federația Rusă nu are frontiere geografice comune cu România, ea este parte a regiunii în care trăim atât ca riverană a Mării Negre cât și ca prezență militară în Transnistria, provincia separată unilateral de Republica Moldova, vecina noastră. Cam în același timp cu exercițiul baltic, președintele rus Putin a alarmat și scos din cazărmi și trupele sale din Marea Neagră, fără însă a pune la încercare capacitatea de apărare a României. Ba, mai mult, domnia sa a reproșat militarilor ruși de aici că nu sunt pregătiți cum trebuie. Adică, forțele rusești din regiune vor trebui să își sporească și ele puterea militară, de acum încolo.

Spre deosebire de Suedia, care a minimalizat situația relevată de activitățile militare rusești, sau de Norvegia, care le-a luat foarte în serios, România, prin vocea guvernanților din toate cele trei forme de putere în stat, a tăcut și tace mâlc, atunci când este vorba de o eventuală amenințare rusească împotriva României. Asta, deși aceiași guvernanți sunt foarte vocali să anunțe ce rezerve impresionante de gaze și petrol s-ar putea ascunde în subsolul terestru și maritim al Țării, de parcă ar încerca să le cânte un cântec de sirenă deosebit de atractiv tuturor străinilor încântați de perspectiva exploatării lor.

Adică, în condițiile în care subiectul controlului rușilor cu arma în mână a unor rezerve mari de petrol și gaze la Polul Nord este similar cu subiectul controlului rușilor cu arma în mână a rezervelor de petrol și gaze din România terestră și maritimă, mai puțin condițiile de frig artic, guvernanții români nu numai că nu văd în asta o problemă, ca suedezii, ci nu văd nimic, ca și când ei nu ar beneficia de acest simț. Și nu zic nimic, ca și când nu ar avea darul vorbirii. Așa că, în consecință, nici nu fac nimic.

Întrebarea care se pune imediat ce constatăm această situație este despre ce tip de guvernare vorbim noi aici? Categoric, nu este vorba despre o bună guvernare atunci când guvernanții nu sunt în stare să identifice și să „adreseze” o problemă strategică, cum este cea a apărării cu mijloace militare a României, în condițiile în care sunt exprimate percepții internaționale de risc în comportamentul unui stat din regiunea noastră, cunoscut pentru preferința sa de a-și satisface interesele pe calea armelor. Dar nici de proastă guvernare nu putem vorbi, pentru că aceasta ar presupune interpretări greșite ale situației și adoptarea unui răspuns neadecvat, ineficient și/sau ineficace.

Putem vorbi însă de o non-guvernare. Una de tipul nu este criza noastră și, ca urmare, nu facem nimic, că vor face străinii ceva, pentru că este criza lor, cum zicea prin 2009 domnul Băsescu Traian, președintele de atunci și de acum al României, când vorbea despre criza financiară începută în 2008 și continuată, în forme mai modeste, și astăzi. Sau de tipul trebuie să facem așa, pentru că așa ne spun străinii să facem, formulă de guvernare promovată tot de regimul Băsescu, indiferent de „orientarea politică” a guvernelor aflate la cârma Țării. Iar corolarul acestui comportament este: dacă străinii nu ne spun ce să facem, atunci nu facem nimic, așa cum, dacă ei nu ne spun că este un risc, atunci nici nu este, corolar aplicabil non-guvernării în cazul posibilei probleme rusești.

Dar, ce ar fi de zis și de făcut? Putem răspunde în două feluri la această întrebare. Unul ar fi să analizăm comparativ atât situația din Artica înghețată cu cea din Marea Neagră, cât și percepțiile și soluțiile adoptate de Suedia și Norvegia cu ce ar putea percepe și adopta ca soluție România. Iar celălalt fel ar fi să gândim cu mințile noastre atât formularea problemei, cât și o politică românească pentru rezolvarea ei.

Abordarea comparativă a temei unui eventual risc militar rusesc se dovedește a fi destul de șubredă, deoarece, cu excepția faptului că vorbim despre aceeași Federație Rusă, diferențele dintre statele Nordului și România, precum și dintre Artica și Marea Neagră sunt semnificative.

Suedia, cea care nu a fost în stare să ridice în aer câteva avioane de ultimă generație, de producție proprie, când au venit rușii să îi testeze, are un buget al apărării de trei ori mai mare decât al României, în condițiile în care populația ei este sub jumătate din populația noastră. Ceea ce este firesc, deoarece Produsul Intern Brut este, în total și în ceea ce privește rata de schimb oficială, tot de trei ori mai mare decât cel al României. Numai că acel buget suedez este cu o cincime mai mic decât bugetul apărării Norvegiei, deși norvegienii sunt la jumătate ca număr de cetățeni față de suedezi și, bine înțeles, la mai puțin de un sfert decât românii. Nu-i vorbă că acești puțini norvegieni produc cam cât suedezii și, deci, tot de trei ori mai mult decât românii.

Suedia este membră a Uniunii Europene dar este neutră, pe când Norvegia este membră a NATO dar nu și a UE. În condițiile în care NATO nu a răspuns pozitiv cererii norvegiene de sporire a prezenței sale în Artica, Norvegia a adoptat o politică de rezolvare independentă a situației, ce are doi piloni principali. Unul este abordarea directă a Federației Ruse, folosind dialogul și cooperarea, pentru manifestarea îngrijorărilor legitime și găsirea unor soluții mutual acceptabile de diminuare a lor, iar celălalt este întărirea propriei puteri miliare în regiunea de interes, astfel încât să nu rămână în urmă față de efortul de reînarmare rusesc. Norvegia a mai și revenit la NATO cu noi propuneri prin care absența unei poziționări militare permanente a Alianței să fie rezolvată printr-o mai bună legătură permanentă între trupele naționale norvegiene și structura militară, de comandă și control, a NATO. Suedia, însă, nu a formulat nicio politică în acest sens, deși guvernul actual a fost aspru criticat de opoziție și de public, pentru scăderea drastică a puterii militare a statului, ca urmare a reducerilor bugetare semnificative, aplicate în ultimii ani.

România este membră și a Uniunii Europene și a NATO. Un mare succes al diplomației românești a fost că, în 2004, NATO a declarat regiunea Mării Negre ca o regiune de interes strategic pentru Alianță. Din păcate, acest succes nu a fost continuat de o politică românească coerentă, care să aducă NATO în această regiune de interes strategic și ca o prezență efectivă. Ca urmare, dacă ar avea o percepție de risc din partea unui riveran, așa cum este Rusia, România ar trebui să se comporte ca Norvegia, adoptând tot o politică cu cel puțin doi piloni, unul de dialog cu Federația Rusă și unul de sporire a puterii sale militare, fără să conteze pe NATO mai mult decât până în prezent.

Dar este puțin probabil ca România să fie în măsură să realizeze un dialog benefic și efectiv cu Rusia, în condițiile în care domnul Băsescu a avut o atitudine prietenească doar cu unii afaceriști ruși, recomandați de doamna Udrea și soțul ei, pe când veniseră să investească pe gratis în România și a vituperat public guvernarea respectivei federații, pe motive dintre cele mai bizare, până la iritarea Moscovei. Cum, și mai puțin probabil este ca România să înceapă să investească în propria sa apărare națională, după ce, de-a lungul întregului regim Băsescu, aceasta a fost sistematic dezmembrată și continuu subfinanțată.

Ar mai rămâne de discutat alternativa gândirii cu propriile noastre minți, însă nu știm, concret, ale cui ar putea fi acele minți. Ale actualilor ocupanți ai palatelor Parlamentului, Cotrocenilor sau Victoriei nu prea par ar fi, pentru că, dacă ar fi putut, aceștia ar fi gândit cu ele până acum și nu ar fi așteptat să li se spună dinafară ce să zică și să facă ei. Sunt convins că există minți care gândesc bine în ministerele de externe, apărării naționale sau cel de finanțe, dar, se pare, acele minți aparțin unor persoane fără voce sau cu o voce atât de slabă, încât nu se aude „unde trebuie”, cum ar zice propagandistul.

Cât despre inteligența colectivă a nației, exprimată prin vocea poporului român, ce să mai vorbim. Este evident că această inteligență colectivă nu a fost în stare să identifice acele probleme existențiale care fac din România cel din urmă stat din Uniunea Europeană și care țin Țara și poporul său într-o subdezvoltare cronică, și nici să găsească soluții de creștere a bunăstării și fericirii populare. Așa că nu văd cum ar putea să abordeze o problemă atât de complicată cum este o eventuală amenințare rusească și să găsească cele mai bune rezolvări ale ei.

Pofta bună

Deși nu îi zice în românește brunch, ca pe englezește, o masă de duminică pe la miezul zilei este totuși o îmbinare între micul dejun și prânz, așa cum englezescul breakfast, îmbinat cu englezescul lunch dă englezescul brunch.

Să zicem că o parte dintre spectatorii fideli ai postului de televiziune de știri Antena 3 combină uitatul la televizor cu masa de amiază devreme de duminică, la care se mai adaugă și o parte dintre spectatorii ocazionali sau întâmplători ai acestui post. Ei bine, duminică, 2 iunie 2012, pe la orele 12.07, în timp ce mâncau ce aveau ei pe masă și aflau de la televizor cum este cu imposibilitatea reformării sistemului de sănătate românesc, aproape complet distrus prin lipsă de doctori, de asistente, de infrastructură și de bani, acești spectatori au aflat că s-a produs o știre de senzație, ce a necesitat întreruperea cursului emisiunii respective și inserarea unui „braking news”, care, se pare, ar însemna pe românește că a dat știrea peste noi și nu mai avem răbdare să o aflăm.

La acea dată și oră, știrea care nu mai putea suferi amânare a fost că echipele de căutare în Râul Argeș au găsit o mână a femeii care fusese omorâtă, dezmembrată și decapitată, iar trupul membrele și capul îi fuseseră aruncate în acel râu, cu câteva zile înainte. Arătându-ne imagini de la locul căutărilor febrile ale echipei de căutare, știrea de „braking news” continuă cu punerea la curent a celor care nu știau despre ce caz de crimă și dezmembrare vorbim prin amintiriea faptului că, până acum, au fost găsite în apa râului și recuperate, pe lângă trupul propriuzis, unul din picioare, capul și așa mai departe.

Sincer, am oscilat între a vă relata cu cuvintele Antenei 3 această știre și între a o mai perifraza, în eventualitatea că îmi citiți scrierea tot în timpul mesei, deși nu este frumos să citești și să mănânci în același timp. Am optat pentru o variantă de mijloc, în care v-am relatat în sumar cele zise și arătate de Antena 3, pentru că, dacă ar fi fost să refac șocul propriuzis produs de această știre, mi-ar fi părut rău de dumneavoastră. Și așa, îmi cer scuze pentru descrierea macabră a situației.

Tot sincer, aveam vagi informații despre cazul respectiv, de la cineva care mi l-a relatat, nu pentru urâțenia sa șocantă, ci pentru mirarea că „autoritățile” au reușit să identifice foarte repede atât identitatea victimei cât și pe cea a presupusului criminal, în condițiile în care multe informații lipseau. Asta se întâmplase cu vreo trei zile mai devreme de duminica despre care povestesc. Deci, deși din punct de vedere criminalistic s-ar putea să fi fost o noutate că încă o bucată din victimă a fost identificată, din punct de vedere mediatic, după ce știi cine sunt și victima și agresorul și mai știi că acesta din urmă este deja prins și pus sub acuzate, numai o minte bolnavă, din studioul postului de televiziune respectiv ar mai putea crede că cineva ar fi atât de interesat de acest fapt, încât să lase și mâncare și tot, pentru a-l afla.

Desigur, într-un colectiv de televiziune normal, chiar dacă mintea unuia se dovedește a fi bolnavă, se găsesc alții, în special biata femeie ce trebuie să citească acea știre macabră și complet irelevantă, care să îi spună posesorului acelei minți că nu se face, că nu este vorba de o știre ci de o porcărie și că numai consumatorii de procării ar fi încântați să li se ofere așa ceva la acea oră. Sau, mai știi, odată cu presunile recente ale „justiției” exercitate asupra conducerii și patronatului Trustului Intact, din care face parte și Antena 3, s-o fi luat o hotărâre secretă de otevizare sau ertevizare a conținutului de știri al acestui post, așa că relatarea ca braking news a situației cu mâna din râu face parte din noua politică editorială.

Deoarece știrea și-a găsit locul pe ecran și a fost consistent condimentată cu detalii și rememorarea altor întâmplări scabroase legate de caz, fără însă a aminti însemnătatea sub-minoră a ei, nu putem zice că toate acele minți ce au contribuit la emiterea știrii sunt bolnave, ci că avem de-a face doar cu persoane complet neprofesioniste, care, în general, sunt prezențe obișnuite la posturile de televiziune gen tabloid, cum a fost OTV-ul domnului Dan Diaconescu (Direct) sau cum este RTV-ul domnului Ghiță. Este însă posibil să nu fie vorba despre o politică editorială propriuzisă, ci doar de faptul că cei de la conducerea Antenei 3 au lăsat tot felul de neaveniți să se ocupe de emisiuni duminica, pentru că nu și-au permis să își țină „vedetele” pe sticlă sau plasmă și pe timpul brunch-ului.