Dottore davvero

Acum vreo opt ani, când domnul Victor Ponta, actualul premier român, a devenit doctor în știința dreptului, statul încuraja foarte mult obținerea unor asemenea titluri. Astfel, posesorii lor beneficiau de 15 la sută în plus la salariu, spor ce a fost plătit până ce domnul Boc Emil a rămas fără bani de salarii, de prost ce era, ca premier și administrator de Țară.

Nu este de mirare că, încurajat astfel, doctoratul a devenit o modă și chiar o afacere, în care se învârteau atât bani publici cât și privați. Cei privați proveneau de la doamnele și domnii orgolioși, care nu voiau să rămână „mai prejos” decât anumiți tovarăși de-ai lor, care „își luaseră doctoratul”.

Spre deosebire de titlurile universitare și de master, pentru care era suficient să plătești la timp și integral taxa de școlarizare ca să le poți lua acasă, titlul de doctor presupunea și puțin efort, pentru că el nu era conferit de școala la care erai înscris, ci de Ministerul Educației. O comisie a acelui minister valida dosarul de doctorat, înainte de emiterea ordinului ministerial de acordare, ceea ce presupunea ca acel dosar să fie bine întocmit.

Astfel, în funcție de relațiile de piață dintre doctorand, conducătorul său de doctorat și școala ce găzduia aceste relații, se depunea un efort conjugat pentru ca dosarul să fie corespunzător și să treacă de comisia ministerială. Efortul consta, în principal, din redactarea unor texte, ce deveneau „referate”, precum și a unei „teze de doctorat”. Cine redacta aceste texte era irelevant. Ceea ce conta era ca ele să fie „bune” pentru a fi prezentate comisiei. Desigur, mulți doctoranzi și-au scris singuri lucrările, cum au fost destui care nici măcar nu și le-au citit.

Dacă întrebai pe acea vreme care era rațiunea din spatele referatelor și tezei, aproape nimeni nu știa că acestea ar trebui să fie consecința unei activități de cercetare științifică a domeniului ce făcea obiectul doctoratului. Nu-i vorbă că nici astăzi nu sunt prea mulți în Țara noastră care să știe acest lucru. Asta, deși, după ce domnul Ponta a devenit doctor, au apărut alte norme de organizare a acestui proces academic, norme ce solicită expres întocmirea unui plan de cercetare științifică și chiar și publicarea unor rapoarte și articole prin care să se facă cunoascute rezultatele acelei cercetări.

Apariția motorului Google de căutare pe Internet a complicat și a simplificat, în același timp, lucrurile. Le-a complicat pentru că s-a multiplicat exponențial accesul redactorilor lucrărilor de doctorat la texte din întreaga lume cu subiecte similare și scrise într-o limbă cunoscută, chiar înainte ca Google să dezvolte și motorul de traducere instantanee a acelor texte. Practic, nici un profesor universitar, conducător de doctorat ori membru în comisia de susținere sau de validare a titlului nu va putea vreodată să cuprindă această imensă, aproape infinită literatură, pentru a o compara cu textul unui referat sau al unei teze de doctorat și a-i confirma originalitatea, ori a-i descoperi plagiatul. Dar, în același timp, orice profesor cu puțină istețime, citind un text pe un subiect familiar, ar fi putut să interogheze același Google cu anumite fraze „cheie” din acel text, cum ar fi unele expresii plastice, metafore sau chiar un limbaj special și să descopere originalul pe Internet, dacă lucrarea a fost făcută cu „copy-paste”.

În aceste condiții, este o manifestare de tupeu și de ipocrizie să pretinzi că orice doctor de acum opt ani ar fi trebuit să obțină acest titlu prin cercetare științifică proprie, care să fi fost făcută cu metode novatoare și personale, iar rezultatele acelei cercetări să fi fost relevante și originale. Dacă munca doctorandului, presupunând că a făcut-o singur, a constat numai în „studiul” bibliografiei și totul s-a rezumat la interpretarea acelei bibliografii, este aproape normal și categoric firesc să se găsească similitudini de texte.

Aceste observații nu sunt, sub nici o formă, o scuză pentru cei ce au fost prinși copiind sau care nici nu au citit ce au scris. Însă aceasta a fost și mai este și astăzi realitatea de la noi. Practic, în România, titulul de doctor este o bagatelă, un moft, o expresie de orgoliu satisfăcut și chiar o mică afacere cu diplome, cum sunt atâtea altele în lumea universitară de la noi. De aceea nu suntem câtuși de puțin validați la nivel internațional cu un învățământ universitar și postuniversitar performant, decât sub limita inferioară a mediocrității.

Nu am citit textele relevante și nu mă pronunț asupra cazului plagiatului domnului Victor Ponta. Pot să mă pronunț însă asupra unor acuzații ce i se aduc.

Am auzit cel puțin trei universitari prestigioși care au afirmat că plagiatul este atât de evident că și un copil de clasa a patra ar putea să îl vadă. Aceștia mint cu nerușinare. Nici măcar ei nu ar putea să descopere un plagiat, dacă ar trebui să compare două texte dintr-o disciplină care nu le este familiară, d-apoi un copil. Pentru că nu este vorba de a te uita pe cele două texte și atât. Trebuie să înțelegi originalitatea ideilor din ele, cum trebuie să înțelegi locul și importanța lor în economia lucrării. Apoi trebuie să identifici un eventual prejudiciu adus plagiatului de plagiator. Toate aceste trebuințe nu sunt, sub nici o formă, treabă de copil. Deci, deși domnii profesori știau aceste lucruri, ei au preferat să ne mintă cu nerușinare, din motive ce urmează să fie elucidate.

O comisie ce se pare că este partizană politic ar fie emis o sentință de retragere a titlului de doctor domnului Ponta, sentință inacceptabilă legal și formal din varii motive, ce nu intră în sfera mea de interes. Însă, mă interesează pe ce se bazează sentința membrilor comisiei, așa puțini și fără cvorum cum au fost ei. Din cele spuse public de președintele comisiei, ar fi faptul că au descoperit că în jur de 15 la sută din textul de bază al tezei de doctorat ar fi similar cu un alt text, dintr-o carte a unui autor ce nu este menționat în bibliografie. Același domn nu ne-a spus însă cât de importante sunt acele pagini. Scoaterea lor ar anula sau nu valabilitatea ideilor originale din teză, sau chiar ar anula ori nu valoarea întregii lucrări?

Mai mult, nimeni nu ne spune cât de original și de important în teoria domeniului la care se referă teza este textul plagiat. Este foarte important de știut acest lucru, dacă dovada plagiatului duce la retragerea titlului de doctor al plagiatorului. Pentru că nu este același lucru dacă avem de-a face cu o sursă ce, la rândul ei, preia alte texte, devenite proprietate universală, ori cu o sursă originală, cu paternitate netăgăduită.

Am mai auzit solicitări ferme de demisie a premierului, pe motiv de plagiat. În schimb, nu mi-a spus nimeni dintre acuzatori sau solicitanți pe ce se bazează ei. Și-a construit domnul Ponta cariera profesională și politică pe baza acestei lucrări plagiatoare? Și-a întemeiat domnia sa autoritatea morală pe titlul de doctor obținut prin plagiat? Dacă da, atunci să demisioneze imediat!

Dar dacă nu a făcut nimic din cele întrebate mai sus? Dacă primul care a dezvăluit că domnul Ponta este doctor în științe a fost șugubățul președinte de România, domnul Băsescu Traian, care i-a zis, la televizor, „dottore”, pe când domnul Ponta nici nu a vrut să știm că are acest titlu, obținut în mod onest sau nu? Care este atunci relevanța plagiatului, dacă acesta chiar există?

Cât despre argumentele morale, cum că cine fură un text este pasibil să fure și un bou, eu zic să lăsăm boii să se preocupe de asemenea argumente, într-o Țară a jafului generalizat.

România dă pe afară

Unul dintre cele trei surse de putere ale domnului Băsescu Traian, ca vârf al regimului care îi poartă numele este acceptarea internațională și, pe alocuri, chiar susținerea internațională. Pentru curioși, celelalte două sunt așa-zisele „servicii” și sistemul mafiot de relații secrete între unii politicieni, câțiva demnitari și funcționari de stat, mulți interlopi și destui „oameni de afaceri”.

Domnul Băsescu a reușit această acceptare internațională cu foarte multe eforturi. A trebuit să se facă preș în fața unor funcționărași jalnici și patetici ai organismelor internaționale sau amabasadori ai „licuricilor”. A mai trebuit să aibă grijă ca România să arunce cu banul public în dreapta și în stânga, pe cele mai mari prețuri pe care le plătește o țară europeană pentru te-miri-ce, de la produse alimentare importate, în loc să fie produse acasă, și până la gaze naturale. A mai împrumutat bani fără rost, în cantități imense, numai ca să mulțumească finanța internațională și a încurcat cât a putut lucrurile acasă, ca Europa nu cumva să plătească acele faimoase fonduri de zeci de miliarde de euro ce ar fi trebuit „atrase” pentru prosperitatea populației. În fapt, foarte mulți profitori internaționali s-au văzut îmbogățiți doar pentru ca să îl lase în pace pe domnul Băsescu Traian, să facă ce vrea domnia sa cu poporul nostru.

            Însă eforturile băsesciene nu sunt îndeajuns pentru acceptul sau chiar sprijinul continuu al străinilor. Domnul Băsescu este obligat să demonstreze, în permanență, că el este la cârma Țării, că domnia sa este cel ce taie și spânzură nestăvilit, după bunul său plac și chef. Fără această demonstrație sau garanție, Băsescu nu ar mai fi o investiție convingătoare pentru alți șefi de stat și de guvern, ori finanțiști, sau simpli aventurieri internaționali.

            În aceste condiții, orice manifestări de nesupunere internă, ca să nu mai vorbim de confiscarea, chiar și temporară, a scaunului de „șef de stat” de către șeful de guvern, la o întâlnire la vârf europeană, sunt cu totul inacceptabile, iar cei vinovați de aceste manifestări și gesturi de desconsiderare a atotputerniciei băsesciene trebuie striviți imediat și iremediabil.

            Văzută din afara Țării, situația din România este confuză. Nu este clar dacă partidul prezidențial chiar a pierdut majoritatea parlamentară prin trădări și dezertări ale oportuniștilor, sau această pierdere nu este decât o manevră tactică de aducere a opoziției unite social-liberale la putere, pentru compromitere deplină în vederea alegerilor generale.

            Indiferent care dintre aceste două alternative este cea adevărată, realitatea este că domnul Băsescu a pierdut controlul deplin al Parlamentului. De aceea, în acțiunea de compromitere a actualei puteri executive, ce îl are în frunte pe premierul Victor Ponta, domnia sa a trebuit să se bazeze pe celelalte elemente de putere, ce i-au mai rămas la dispoziție, între care se remarcă „serviciile” ce controlează o bună parte a sistemului de justiție românesc, compus atât din procurori cât și din judecători. De aici s-a născut noua „dosariadă”, cu incompatibilități și plagiate, precum și amenințarea cu „justiția” pentru rezolvarea oricărei dispute politice, inclusiv apelul la Curtea Constituțională, chiar dacă aceasta nu face parte din puterea judecătorească propriuzisă.

Tot de aici s-au iscat evenimentele menite să impună o anumită agendă premierului, atât ca persoană, cât și ca demnitar.

În primul rând, ca importanță, a fost condamnarea domnului Adrian Năstase, cu executarea închisorii, domn ce este atât părintele politic al domnului Ponta, cât și exponentul maximei puteri de care a beneficiat partidul său, pe vremea când era prim-ministru. Domnul Ponta a refuzat să se prindă în această capcană, ceea ce dus la maximizarea dramatismului public, prin vocea stridentă ale doamnei Monica Macovei și prin intervenția în forță a procurorilor domnului Morar împotriva tuturor celor ce i-au luat locul domnului Ponta, arătându-se alături de domnul Năstase.

În al doilea rând, a fost „scandalul” plagiatului lucrării de doctor a domnului Ponta. Și aici premierul a refuzat să își schimbe agenda, rămânînd consecvent cu intenția sa de a demonstra că domnul Băsescu a pierdut controlul deplin al Țării în fața celorlalți șefi de stat și de guvern europeni.

A mai fost demonstrația „papioanelor” cu zgârci, ca „reacție” la trecerea Institutului Cultural Român sub controlul Parlamentului României, cum au mai fost decizia de incompatibilitate la adresa domnului Mircea Diaconu, ministrul culturii și tentativa de umilire a noului ministru investit.

În disperare de cauză, a fost activată și Curtea Constituțională, care a decis în favoarea domnului Băsescu, dar într-un limbaj inadecvat și cu o procedură incompletă.

          De partea cealaltă a baricadei, se pare că Uniunea Social Liberală a identificat corect cel puțin unul dintre centrele de putere băsesciene, cel al acceptării sau sprijinului internațional și a acționat pentru a dovedi străinătății că domnul Băsescu nu mai este de luat în serios. Prin faptul că, în pofida tuturor tentativelor de deturnare a drumului pe care a luat-o domnul Ponta, acesta a ajuns la Bruxelles, am putea cataloga toate aceste încercări băsiste ca nereușite.

         Nu ne putem însă pronunța nici în favoarea useliștilor. Aceștia nu au câștigat, deocamdată, nimic, ci doar nu au luat, încă, bătaie. Domnul Băsescu nu poate fi adus la tăcere de acest Parlament, unde majoritatea actuală este de conjunctură, la fel ca și cea trecută, băsesciano-bocistă. Nici celelalte două centre de putere băsiste amintite la început nu sunt ușor de atacat și distrus. Din contră, este foarte probabil ca social-liberalii să nici nu aibă un plan de lovire decizivă a acestora.

Este evident că usleiștii știu că adevărata lor armă a victoriei este câștigarea alegerilor generale, ce le-ar conferi un Parlament puternic și opozabil  cu deplin succes președintelui.  Numai că domniile lor vor să ajungă la aceste alegeri pe o lege nouă, ceea ce este, practic, imposibil, atâta vreme căt domnul Băsescu le poate opune și Curtea Constituțională și procedura promulgării sau nu a oricărei legi.

Ca urmare, o victorie finală este încă îndepărtată în timp. Până atunci, rămâne să ne delectăm cu bătălii mărunte și atacuri tactice. Adică cu circul nostru de fiecare zi.

Curtea

Compartimentul de relaţii externe, relaţii cu presa şi protocol al Curţii Constituţionale a publicat pe site-ul propriu un comunicat de presă ce conține următoarele prevederi:

„În exercitarea atribuţiilor constituţionale, Preşedintele României participă la reuniunile Consiliului European, în calitate de şef al statului. Această atribuţie poate fi delegată de către Preşedintele României, în mod expres, primului-ministru.

Argumentaţia reţinută în motivarea soluţiei pronunţate de Curtea Constituţională va fi prezentată în cuprinsul deciziei, care se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Decizia este definitivă şi general obligatorie şi se comunică Preşedintelui României şi Guvernului.”

Sintagma de șef al statului a ridicat, imediat, semne de întrebare. În unanimitate, comentatorii au remarcat că nu există această sintagmă în Constituția României. Mă văd nevoit să le atrag atenția că nu au dreptate.

Sintagma incriminată există!

La Articolul 71, Constituția prevede că președintele „este șeful statului și reprezintă puterea de stat în relațiile interne și internaționale” ale României.

Numai că această constituție a fost adoptată în 1965 și se referă la Republica Socialistă România.

Dacă ne uităm la compoziția acestei Curți Constituționale, nu este deloc de mirare că s-a produs o asemenea confuzie, între cele două constituții, cea actuală, în vigoare și cea de atunci, din 1965, pe baza căruia a luat astăzi Curtea decizia sa.

Domnul Zăgrean Augustin este președintele Curții Constituționale și s-a format ca jurist începând cu 1980 și specializat în calitate de consilier juridic la întreprinderi socialiste din Bistrița, doamna Cojocaru Aspazia este juristă din 1972 și specializată în relațiile juridice ale organizațiilor cooperatiste socialiste, domnul Lăzăroiu Petre este jurist din 1978, specializat în dreptul comerțului socialist, domnul Minea Mircea Ștefan este jurist din 1973, cu activitate juridică nemărturisită în perioada 1973 – 1989, dar specializat în finanțe, doamna Motoc Iulia Antoanella este juristă din 1989, adică domnia sa doar a învățat dreptul socialist, fără să apuce să îl practice, domnul Predescu Ion este jurist din 1951, ceea ce justifică faptul că domnia sa nu își mai aduce aminte ce a făcut în cei 38 de ani de justițiar comunist, înainte de 1989, domnul Puskas Valentin Zoltan nu recunoaște nici data la care a ajuns jurist, nici ce știe domnia sa despre Constituția Republicii Socialiste România, domnul Toader Tudorel, fără antecedente juridice mărturisite în perioada socialistă, ar fi trebuit să fie singurul ce ar fi putut face o diferență profesională între cele două constituții, pentru că domnia sa este, în prezent, profesor de drept constituțional și îndrumător de doctorate.

Între aceștia se remarcă domnul Gaspar Acsinte, jurist din anul 1963, când Partidul l-a pus direct judecător, ca, după doi ani, să îl timită la Consiliul de Stat al Republicii Socialiste România, unde a funcționat ca șef al sectorului juridic până la dispariția acestuia, în 1989. Pentru necunoscători, Consiliul de Stat era, de fapt, cancelaria Președintelui Republicii Socialiste România. Așa că domnia sa Gaspar știe bine cum este cu șeful statului.

În aceste condiții, oare mai contează care dintre aceste doamne și domni au fost făcuți curteni de domnul Băsescu Traian, beneficiarul titulaturii de „șef al statului”, ori de supușii umili ai acestuia? 

Jusitiția politică romană

Nu trebuie nici măcar să vedem cum arată coperțile dosarului „Trofeul Calității”, nici să știm despre modul dramatic în care unul dintre cei inculpați în acest dosar a reacționat la aflarea veștii despre condamnarea sa, cum nu trebuie să fi văzut cum arăta și cum citea sentinața în acest dosar judecătoarea de la Înalta Curte de Casație și Justiție pentru a ne da seama că el, dosarul, este unul eminamente politic.

Pentru necunoscători, vorbim de cazul domnului Adrian Năstase, fost prim-ministru, ministru, președinte de cameră parlamentară, profesor universitar de drept, autor de nenumărate cărți și persoană publică de primă mărime, atât în România cât și în străinătate. Acesta a fost condamnat la doi ani cu executare pentru că, în 2004, pe timpul campaniei electorale în care a candidat la funcția de președinte al României, ar fi beneficiat de sumele colectate de la mai mulți antreprenori privați sub forma de cotizații de participare la o acțiune intitulată „Trofeul Calității”. În urma aflării verdictului, domnul Năstase a încercat să își ia viața.

Într-adevăr, nu trebuie să știm nimic din cele de mai sus. Dar, pentru a ajunge însă la concluzia că acest caz este unul de natură politică, este bine să ținem seama că, într-un mod foarte politic, Uniunea Europeană menține de cinci ani un mecanism de control și verificare pe justiție asupra României, pentru că nu este convinsă că aici domnește legea și nu acceptă ca cetățenii europeni să fie supuși acestei justiții strâmbe românești.

Tot foarte politic, domnul ambasador al Statelor Unite la București și nu autoritățile române este cel ce stabilește cine să fie procurorul șef al compartimentului de luptă anti-corupție din Procuratura Generală, pe criterii de domnia sa stabilite, iar acest procuror, odată menținut în funcție de american, ne explică nouă, la televizor, importanța politică a condamnării fostului premier Adrian Năstase la închisoare cu executare pentru o vină nedovedită în instanță de nici unul dintre procurorii pe care îi are în subordine.

Este ca și cum cineva de la Bruxelles, exasperat de nivelul înalt de corupție din România și de totala lipsă de reacție internă la acest flagel, se apucă să stabilească niște „criterii” măsurabile după care să se orienteze „lupta anti-corupție” și, între acestea, stabilește că cititorii acestui articol ar trebui deferiți justiției românești, ca semn că aceasta funcționează.

Nimeni nu are pretența că a citi acest articol este o crimă, sau, măcar, o infracțiune. Nu. De fapt, Bruxelles-ul ar fi spus ceva de genul că nici un cititor al acestui articol nu ar trebui scutit de o pedeapsă penală pentru orice infracțiune ar săvârși, pe considerentul că este cititor al articolului de față. Ceea ce este, în totalitate și pe față, o atitudine politică.

Se întâmplă însă că, în România, să se rețină numai faptul că cel puțin un cititor al acestui articol TREBUIE condamnat penal, pentru a demonstra Bruxelles-ului că am învins corupția din Țară. În aceste condiții, este de la sine înțeles că orice vină este la fel de bună, dacă rezultatul va fi încarcerarea, judecarea și condamnarea unora dintre cititorii mei, printre care, evident, vă numărați și dumneavoastră. Pentru că așa vrea Bruxelles-ul.

Cum nici un om normal, cu cei șapte ani de acasă și cu suficientă educație nu ar fi în stare să „instrumenteze” un asemena caz, de condamnare a cititorilor articolului de față indiferent pentru ce vină, numai să fie condamnați, intervine domnul ambasador american, care știe domnia sa pe cineva capabil de un asemenea efort și îl propune autorităților românești. Acestea, în frunte cu președintele Băsescu Traian, zic am înțeles și trec la execuție. Așa că acum încă îl avem pe domnul procuror șef Morar, care va găsi pe cineva din subordine să vă învinuiască de ceva penal, pentru a putea satisface condiția impusă de străini.

Dacă dumneavoastră sunteți o persoană corectă și onestă, care nu ați săvârșit în viața dumneavoastră nici o infracțiune sau, dacă ați săvârșit-o, ați fost atât de priceput sau pricepută încât nu ați lăsat nici urme, nici dovezi, nici martori, atunci procurorul de caz are o problemă.  

Pentru a rezolva această problemă, acesta va face două lucruri.

În primul rând, vă va face un dosar penal. În el va pune un volum imens de nimicuri, cum ar fi mii de ore de convorbiri telefonice și înregistrări ambientale ale discuțiilor dumneavoastră cu toți cei care v-au întâlnit vreodată. Va interoga mii de martori, care să ateste că vă cunosc și că au auzit ei că ați putea fi, la fel de bine, un infractor, pe cât sunteți de cinstit sau cinstită.

În final, în dosar va adăuga rechizitoriul scris chiar de domnia sa, procurorul. Partea cea mai importantă a rechizitoriului va fi interpretarea „dovezilor” din dosar. Procurorul va arăta, în scris, cum faptul că ați menționat articolul meu unui prieten înseamnă, în realitate, predispoziția dumneavoastră la comiterea infracțiunii pentru care veți fi trimis în judecată. Sau că, atunci când un alt prieten v-a întrebat despre stadiul unei probleme de sănătate iar dumneavoastră i-ați spus că „s-a rezolvat”, de fapt ați mărturisit că ați comis infracțiunea de care vă acuză procurorul.

Al doilea lucru pe care îl va face acest procuror va fi să vă rețină pentru 24 de ore și să ceară unui judecător să vă aresteze pentru 29 de zile, pe argumentul că se va da un semnal la Bruxelles că justiția în România funcționează și că iată, cititorii articolului meu nu sunt mai presus de lege și au același tratament ca orice infractor.

De aici încolo sunteți la mâna justiției politice române în forma cea mai gravă. Unul sau mai mulți judecători, după caz și după nivelul instanței de judecată, vă vor stabili termene aiurea, peste luni și chiar ani, timp în care veți putea sta și în arest preventiv sau în libertate condiționată, în funcție de „semnalul” pe care judecătorii vor să îl dea la Bruxelles. Veți avea nevoie de avocați pricepuți, care să vă mențină măcar în afara arestului, pentru că exonerarea de acuzațiile ce vi se aduc este, practic, imposibilă. Adică, veți avea nevoie să cheltuiți mii de euro pe lună pentru a fi lăsat sau lăsată să vă „demonstrați nevinovăția”. Dacă nu aveți asemenea sume, ajungeți, aproape cu siguranță, în arestul preventiv, de unde nu veți mai ieși luni și luni de zile.

Poate vă gândiți că măcar familia și prietenii care vă cunosc intim ar putea să vă dea un foarte necesar suport moral. Din păcate, veți constata imediat că așteptați degeaba un asemena sprijin. Dacă veștile despre punerea dumneavoastră sub acuzare și, în cazul cel mai grav, arestarea preventivă au ajuns deja în presă sau măcar pe Internet, puteți fi sigur sau sigură că opinia publică v-a condamnat deja. Pe parcursul apelurilor și recursurilor pentru ridicarea măsurii arestării preventive veți constata cum însăși judecătorii vor face referire la această opinie publică și vor sublinia caracterul nociv al faptului că sunteți în atenția publicului. Concluzia, chiar așa inexitentă în procedura penală cum este ea, va fi că trebuie să rămâneți în arest pentru a nu contamina acest public cu prezența dumneavoastră.

În aceste condiții, prietenii vor prefera să nu vă mai „inoportuneze” cu contacte ce pot să îi alăture persoanei dumneavoastră, iar mulți dintre membrii de familie se vor supăra pe dumneavoastră că v-ați expus într-un asemena hal. La ce vă trebuia să citiți acest articol și să vă mai și lăudați cu asta!? Uite unde v-a adus neglijența dumneavoastră! Acum, rămâne să suportați consecințele, să vă ispășiți pedeapsa și să mergem mai departe. Să vă fie învățătură de minte!

Într-un final, se va ajunge și la judecarea dumneavoastră. Până la acel moment, veți fi avut de suferit îndelungi termene și nenumărate înfățișări, în care procurorii s-au străduit să arate că, indiferent de probele administrate, dumneavoastră sunteți oricum o persoană condamnabilă, dacă nu pentru altceva, atunci măcar pentru că ați citit articolul meu, ceea ce nu se face. Uite, și Uniunea Europeană cere cu vehemență ca brațul lung al legii să nu îi ierte pe cei ce săvârșesc infracțiuni și sunt, de asemenea, cititori ai acestui articol. Ei trebuie neapărat să fie trimiși la închisoare, ca semn că în România domnește legea.

Ce pot să spun eu aici este că, dacă vi s-ar întâmpla așa ceva, deși eu nu vă doresc deloc să vi se întâmple, veți putea vedea, pe pielea dumneavoastră, cât de politică este justiția românească. Dacă nu vi se va întâmpla nimic din cele scrise mai sus, dar tot vreți să vă convingeți că justiția în România este una eminamente politică, atunci este suficient să vă uitați în jurul dumneavoastră. De acolo am extras eu acest model de trimitere în judecată discutat aici.

Pixelul albastru recidivus

În anul 2009, spre finalul campainei electorale pentru alegerea președintelui României, în turul doi, domnul Dinu Patriciu a dat publicității un filmuleț ce îl arăta pe domnul Băsescu Traian, competitor în acele algeri, cum îi dă un dos de palmă unui copil, la marginea unui podium, pe timpul campaniei electorale, cu cinci ani în urmă. Luat prin surprindere, când a văzut filmul pentru prima dată, domnul Băsescu nu a avut curajul să nege cu vehemență acea situație, dar a a avut totuși prezența de spirit să spună că nu își mai aduce aminte și că este important contextul în care a avut loc lovirea copilului, promițând că va veni cu explicații a doua zi.

Dacă, inițial și pe nepregătite, domnul Băsescu a încercat să se apere cu argumentul că, probabil, copilul a fost obraznic și ar fi cam meritat o corecție de acel tip, ulterior, aparatul său de propagandă a lansat o campanie furibundă și deosebit de extinsă, pentru negarea adevărului și de discreditare a dovezii filmate. Contra-campania de minimizare a efectelor distructive pentru Băsescu ale mărturiei filmate că acesta lovește cu nonșalanță un copil a căpătat ulterior titlul de campania „Pixelul albastru”.

La vremea respectivă, impactul se calcula și în voturi și în simpatie pentru domnul Băsescu. Chiar și după câștigarea alegerilor, această afacere a continuat să fie în atenția publicului, întreținută chiar de tabăra Băsescu, ceea ce arată că, pentru ei, impactul în domeniul simpatiei pentru președinte însemna la fel de mult, dacă nu chiar mai mult decât cel în voturi.

Acum, aceiași tabără, în frunte cu același președinte, se confruntă cu o nouă afacere mediatică, mult mai distructivă decât prima, cea a tentativei de sinucidere a domnului Adrian Năstase, una dintre cele mai puternice personalități politice românești și omul pe care domnul Băsescu îl urăște cel mai mult.

Ce este amuzant sau chiar caraghios aici, este că tabăra, din nou luată pe nepregătite, alege să contracareze cu mijloace deja cunoscute o situație cu totul inedită. Adică, încearcă să opună rutina unei noutăți depline.

Strategia lor, la fel ca și în cazul precedent, este de negare a realității. Iar obiectivul ei este minimizarea impactului asupra nivelului de simpatie, oricum minuscul, de care se mai bucură domnul Băsescu Traian.

Șansele de succes ale acestei strategii sunt însă mult mai mici decât data trecută.

În primul rând, atunci au fost ascunși de ochii publicului toți protagoniștii filmului, mai puțin domnul Băsescu, desigur, care spunea că nici nu a fost pe acolo. Acum, toți cei implicați sunt interogabili, mai ales profesorii medici ce au cercetat și intervenit în repararea rănilor produse de tentativa de sinuciedere a domnului Năstase.

În al doilea rând, de data aceasta Procuratura a făcut o anchetă, imediat după tentativa de sinucidere, și a folosit întregul aparat de investigare criminalistică la dispoziție. Au cercetat locul faptei, au prelevat probe, au interogat toți martorii și toate persoanele implicate în eveniment și au ajuns la concluzii certe. Iar faptul că nu comunică degrabă aceste concluzii, cum nu ne spun nici rezultatele anchetei, nu înseamnă altceva decât o probă indubitabilă că Procuratura este controlată politic de la Cotroceni și integrată în efortul propagandistic de negare a realității foarte stânjenitoare pentru primul locuitor al acestui palat.

În al treilea rând, atunci domnul Băsescu mai putea să ofere răsplăți mari celor ce și-au călcat demnitatea în picioare, dacă au avut așa ceva, pentru a susține, în pofida oricărui bun simț, că ceea ce vedem nu este. Așa am aflat că există un domn Funeriu, ce calculase viteza mâinii prședintelui și îi ieșise mai mare decât cea a derulării cadrelor filmului încriminat, ceea ce era o dovadă indubitabilă a falsului. Imediat după aceea, domnul Funeriu a ajuns întâiul ministru agramat și repetator de vorbe spuse la ureche din istoria educației naționale, iar acum trăiește tot pe banii Țării, adică ai mei și ai dumneavoastră, ca consilier prezidențial (cacofonie intenționată).

Dar este puțin probabil ca domnul Băsescu să mai aibă cu ce să îi răsplătească pe cei ce strigă acum, sus și tare, că domnul Năstase și-a „înscenat” sinuciderea. Așa că aceștia sunt mai puțin motivați și fac treabă mult mai proastă, chiar în dorul lelii. De exemplu, nu a apărut încă nimeni care să calculeze viteza glonțului în zona jugularei sinucigașului și să dovedească faptul că acesta știa că va trece acel glonț la doi milimetri de acel organ vital.

Asta nu înseamnă că ar trebui să îi trecem cu vederea. Din contră, ar trebui să întocmim o listă cu toți aceștia, fie că sunt „internetauți” sau „jurnaliști”, ori „experți”. Că nu se știe niciodată când avem nevoie de ea, lista.

Scrisoare deschisă

Domnului ministru Corneliu Dobrițoiu

Subiectul: Acordarea și retragerea gradului de colonel și a altor grade militare unor civili

Referințe: Lista cu persoane publice, avansate în grad, publicată de Antena 3 și intervenția dumneavoastră, prin telefon, la emisiunea Sinteza zilei, când a fost făcută publică această listă

Data: vineri, 22 iunie 2012

Stimate domnule ministru,

Ca prieten și camarad de atâția zeci de ani de zile, vă rog să primiți întreaga și nedisimulata mea admirație pentru faptul că ați abordat, în public, problema revoltătoare a domnului Oprea Gabriel, domn care, în funcția de ministru al apărării naționale, a acordat gradul de colonel și alte grade de ofițer superior unor civili total incompatibili cu activitatea militară.

Din câte am înțeles de la dumneavoastră, sunt mai mult de 2.000 de persoane care au beneficiat, sub mandatul domnului Oprea, de acordarea de grade militare fără îndeplinirea condițiilor expres prevăzute de lege pentru aceasta. Și am mai înțeles că aveți intenția de a vă adresa justiției, pentru a obține, prin hotărâre judecătorească, retragerea acestor grade celor ce le-au primit ilegal și nemeritat.

Țin să remarc aici că o asemenea abordare a rezolvării problemei acesteia nu este corectă și cinstită față de mine, posesor de drept al unui grad de ofițer al Armatei României. Mai mult, îmi exprim îndoiala că veți vea succes în demersul ministerului dumneavoastră.

Avem de-a face cu un concept moral și unul juridic.

Din punct de vedere moral, nu este normal ca numai justiția să repare un abuz administrativ. Este ca și când un magazioner mi-ar da mie un obiect din gestiunea sa, fără să aibă dreptul să o facă iar eu fără să am motive să îl primesc, dar, atunci când se descoperă fapta, eu rămân în posesia obiectului respectiv până când justiția va da o decizie definitivă de retragere a lui din posesia mea. Iar magazionerul rămâne nepedepsit, desigur.

Să zicem că obiectul în cauză este o mașină decapotabilă, cu motor de o mie de cai putere. Până când justiția se va pronunța că mașina nu este a mea, deși toată lumea știe că asta este realitatea, eu voi putea să merg, în fiecare zi, prin fața ministerului, cu capota lăsată pe spate și să claxonez, să mă vadă cei ce lucrează în clădire ce bine îmi stă mie la volan.

Din punct de vedere juridic, ceea ce vreți dumneavoastră să obțineți în justiție, adică retragerea gradelor militare dobândite ilegal, se numește degradare militară. Ori, degradarea militară se aplică numai militarilor în activitate, în rezervă și în retragere ca pedeapsă complementară la o pedeapsă penală de condamnare cu închisoare pe o durată mai lungă de cinci ani. Însă, este imposibil să credem că veți obține asemenea pedepse pentru cei peste 2.000 de beneficiari ai abuzurilor domnului Oprea Gabriel.

De aceea, vă fac recomandarea de a lua deîndată măsuri administrative de reparare a acestei situații intolerabile.

Dați un ordin de retragere imediată a acestor grade obținute ilegal și imoral. Dacă sunt dubii privind legalitatea unui asemenea ordin, n-au decât să le lămurească cei în cauză, nu dumneavoastră.

Identificați pe toți lucrătorii din minister care au contribuit la acest lanț de avansări ilegale și pedepsiți-i corespunzător greșelii fiecăruia. Pe șefii militari și civili care au făcut abuz în serviciu, ordonând întocmirea acelor lucrări ilegale de avansare, vă recomand să îi deferiți procuraturii militare, pentru că este vorba de o infracțiune prevăzută în Codul penal.

Desigur, aveți autoritatea de a nu face nimic din ceea ce v-am recomandat eu aici. În acest caz, vă rog să primiți asigurarea mea fermă că voi renunța la gradul militar obținut prin studii, muncă, rezultate și sacrificii personale, ca fiind incompatibil cu gradele primite de cei de pe lista menționată aici. Dacă ei și le vor păstra, chiar și o săptămână de acum înainte, nu văd de ce aș rămâne și eu ca ei. Mai bine lipsă!

Cu deosebită stimă și cu cele mai bune gânduri,

Hari Bucur-Marcu

Sinuciderea ca armă politică

Este foarte posibil ca domnul Adrian Năstase să nu fi încercat să își ia viața de frică de viața grea și dură din închisoare, nici din orgoliu sau rușine să se arate foștilor supuși cu cătușe la mâini și de după gratii. Cum nici tracasarea ori eroarea juridiară nu pot fi o explicație plauzibilă pentru un asemenea gest.

Dacă ținem seama de cultura domniei sale, inevitabil de natură clasică, este foarte posibil ca gestul său să fi fost inspirat de Seneca, filosoful stoic, scriitorul și omul politic roman, ce, la aceiași vârstă de 62 de ani, s-a sinucis, în urma unei acuzații nedrepte abătute asupra sa de împăratul Nero. Gestul lui Seneca a fost unul eminamente politic, arătând dezacordul deplin cu politica împăratului.

Știm deja că domnul Băsescu Traian apreciază mult sinuciderea ca soluție la problemele reale sau imaginare ale vieții, pentru că l-am văzut aducând omagiu și flori la căpătâiul unei sinucigașe notorii. Nu știm, însă, cum va reacționa același domn la o sinucidere ca gest politic.

Deocamdată, domnia sa tace. Fiind un gest fără precedent în viața politică românească, este dificil de anticipat consecințele. Așa că, rezerva, așteptarea și prudența sunt de înțeles la domnul Băsescu.

Dacă ar avea o cât de cât cultură, dar nu are, am bănui că este împietrit de groază. Pentru că ar fi știut că sinuciderea politică a lui Seneca a declanșat declinul împăratului Nero, care s-a sfârșit peste doar trei ani, tot prin sinucidere.

Compasiune pentru cine nu mai este

Familia domnului Adrian Năstase trăiește o dramă, în aceste momente. Tatăl și soțul se află în Urgență, împușcat în gât. Primele informații duc spre situația că domnul Năstase și-ar fi provocat singur rănirea, pe când se afla pe punctul de a fi arestat, în locuința proprie, pentru a fi condus la penitenciar, unde urma să execute o pedeapsă de doi ani cu închisoarea. De la spital vin vești că are șanse mari să scape cu viață.

Nu prea sunt multe de comentat aici.

În primul rând, această dramă mi-a provocat o mare compasiune pentru domnul Adrian Năstase. Sper ca starea domniei sale să evolueze spre bine și că se va însănătoși cât mai curând.

Nici ce se va întâmpla cu Adrian Năstase mai departe, după însănătoșire, nu este foarte mult de comentat. Probabil că, dacă își va aduna puterile, se va duce să facă închisoare. Mult mai puțin probabil, dar nu imposibil, va fi grațiat de președintele României, domnul Băsescu Traian. Și cam atât.

Dacă nu s-ar fi împușcat, ar fi putut continua cariera politică, fie în închisoare, fie într-un refugiu politic. Ar fi putut face greva foamei și ar fi putut sensibiliza opinia publică internațională cu privire la nedreptatea pe care o suferea. Ar fi putut deveni un fel de dizident al sistemului politic românesc. Ar fi colectat sute de mii de semnături de adeziune cu cauza sa și de sprijin moral față de suferința sa în penitenciar.

Dar, acum, după împușcare, domnul Adrian Năstase nu mai este, ca politician.

Dușmanii și adversarii săi încă nu știu asta și s-au pornit, în toiul nopții, să îl împroaște cu lături politice și propagandistice. Cel mai probabil este că s-au speriat și, în totală nesiguranță pentru viitorul lor, latră ca niște maidanezi și scuipă ca niște mâțe încolțite.

Pentru că acest „caz” Năstase schimbă radical datele situației politice românești.

Deja, înainte de drama împușcării, simpla condamnare a domniei sale cu închisoarea cu executare a însemnat depășirea unei linii invizibile de demarcație, trecerea unui prag inefabil, stabilit prin consens între politicienii români post-decembriști. Linie și prag ce arăta până unde poate merge „lupta politică”. Adică până la libertatea personală, până la atingerea de membrii familiei ori până la confiscarea averilor.

Acum, ne așteptăm la retaliere. Să sperăm că vom afla, în sfârșit, cum arată adevărata corupție, la vârf și instituționalizată. Vom vedea abuzuri de putere inimaginabile și vom descoperi enormitatea sumelor delapidate de guvernele Boc și complicii.

Nu cred însă că vom afla cum funcționează poliția politică din regimul Băsescu. Nu va îndrăzni nimeni să ne spună care sunt mecanismele prin care cinci judecători sunt „convinși” să dea o anumită soluție unanimă într-o cauză așa cum a fost dosarul domnului Năstase. Dacă sunt ofițeri sub acoperire și au primit ordin să dea acea soluție, cum de au ajuns toți cinci în același complet? Dacă sunt șantajabili, cum de sunt atât de mulți în acestă situație? Sau, doar le-a luat Dumnezeu mințile tuturor, deodată, ori erau idioți de la început, cine i-a pus acolo și cine nu a văzut că sunt aiurea? Pentru că este aproape sigur că nu au fost corecți și cinstiți în decizia lor.

Așa că, și pe viitor, aceiași indivizi, în robe de înaltă curte, se vor juca fără milă și grijă cu viețile oamenilor, atâta vreme cât sunt protejați de cei de la putere, care le transmit, pe căi nebănuite, ordine și indicații fără logică juridică.

Ministrul compatibil

La începutul anilor 1990, în România, nimeni, dar nimeni nu înțelegea la ce este bun un ministru civil în fruntea Ministerului Apărării Naționale. Cei ce veneau de pe afară, în chip de sfătuitori, cel mai desea apelau la argumentul că așa este în toate statele democrate ale lumii și că, dacă vrem ca și România să fie o democrație, atunci trebuie să numim un ministru civil la Apărare.

De partea cealaltă, a celor conservatori, ce voiau să rămână lucrurile așa cum le știau din moși-strămoși, principalul contra-argument la ideea unui ministru civil era că ministrul apărării trebuie să fie cel mai experimentat și priceput militar, pentru a putea conduce destinele armatei și a decide asupra soartei militarilor în deplină cunoștință de cauză. De unde să știe un civil „cu ce se mănâncă armata”?!? Cum să vină un civil să dea ordine în Armată?!?

Pentru a putea fi numit un ministru civil, s-a făcut mai întâi o reordonare a structurii ministeriale. S-a format o parte „civilă” și s-a înființat Statul Major General. Partea civilă este condusă de un secretar de stat, tot civil și acesta, și se ocupă, în primul rând, de politicile de apărare, pe când Statul Major General are în frunte pe ofițerul cel mai mare în grad și cu cea mai mare funcție în Armată. Amândoi sunt subordonați ministrului, care își bazează deciziile pe politicile generate în minister de civili și pe recomandările și sfatul profesional ale șefului militarilor.

Acum, după douăzeci de ani de la acele vremuri, ar trebui ca toate ministerele să aibă o conducere oarecum similară, în care să se genereze, pe de o parte, politici în domeniu, iar, pe de altă parte, să se imprime un caracter profesional, specializat, actului de guvernare ministerială. Astfel încăt să nu mai conteze că ministrul nu este o persoană care a ajuns acolo, pe scaunul demnitarului, urcând pe scara carierei profesionale, ci că a fost numit pe alte criterii.

Ați putea spune că, în asemenea condiții, nici nu mai contează cine este pus ministru, indiferent de minister. Eu aș zice că, din contră, se pot alege nominalizările de miniștri dintr-un bazin de personalități mult mai încăpător decât înainte. Rămân valabile cele două mari categorii, sau extreme, de selecție. Astfel, la o extremă, miniștri care au habar despre domeniul pe care îl guvernează se mai numesc și „tehnicieni”, pe când celor care nu au habar, dar tot sunt numiți miniștri, li se mai spune și „miniștrii politici” și sunt situați la cealaltă extremă. Între aceste două, se pot face tot felul de combinații de calități personale și profesionale, de personalitate și de imagine publică.

De aceea, este de mare mirare că guvernul Ponta se confruntă cu evidente și chiar insurmontabile dificultăți în găsirea unor doamne și domni care să ocupe scaunele ministeriale ce îl compun.

Dacă ar fi fost vorba de un guvern normal, pus în funcții în urma alegerilor generale, pentru un mandat de patru ani, ne-am fi așteptat ca principalele două criterii de selecție și numire a miniștrilor să fie algoritmul de distribuție a funcțiilor în cadrul alianței și politicile ori viziunile strategice pregătite de anumite personalități pentru anumite domenii, care personalități sunt apoi chemate să le pună în operă, ca miniștri.

Dar, noi vorbim aici de un guvern pe termen scurt, cu un program de guvernare de o jumătate de an, care execută un buget pregătit și aprobat de fosta putere politică și îndeplinește ordinul dat de troica internațională Fondul Monetar Internațional – Banca Mondială – Uniunea Europeană. Singurele calități ale unui ministru în acest guvern ar fi trebuit să fie loialitatea față de Uniunea Social Liberală, onestitatea față de public și credibilitatea că va îndeplini ceea ce s-a stabilit mult deasupra capului său, indiferent cât de mobilat cu gânduri și știință ar fi fost acesta. Sau, indiferent cât de gol ar fi fost. La aceste calități, domnul prim-ministru Ponta a adăugat, la cea mai recentă ședință de guvern, și pe cea de rezistență la „atacurile” perfide ale fostei puteri, prăbușite în opoziție dar încă susținută de președintele Băsescu și, deci, de „structurile” pe care acesta le păstorește.

Cum de nu au găsit domnii Antonescu, Constantin și Ponta suficient de mulți candidați care să îndeplinească aceste trei, sau, la rigoare, patru condiții? 

Ză cu papion

În succesiune istorică, prima șmecherie majoră plănuită de domnul Băsescu Traian, de cum a ajuns, pentru întîiași dată, președinte de România, a fost să fenteze Constituția Țării, cu gândul de a-și garanta perpetuarea la guvernare pentru cel puțin zece ani.

Șmecheria era ca, la cânteva luni de la instalare, după intrarea în noul an, Guvernul Popescu-Tăriceanu să provoace alegeri anticipate. Cu Băsescu la cârma „serviciilor”, acele alegeri ar fi fost câștigate, garantat, de Alianța DA de atunci, stabilită între Băsescu și liberali. În plus, peste patru ani, ar fi avut loc alegeri generale și prezidențiale simultane, în pofida Constituției, ce separă expres aceste două alegeri, prin stabilirea duratelor diferite ale mandatelor parlamentarilor și președintelui. Avantajul era evident și reciproc. „Locomotiva” Băsescu ar fi tras Alianța DA în poziția câștigătoare, iar Alianța DA i-ar fi oferit guvernarea pe tavă, pentru un nou mandat, așa cum s-a întâmplat, până la urmă, pe timpul multelor guverne Boc.

Ajuns însă la Palatul Victoria, domnul Popescu-Tăriceanu a refuzat să mai plece, pentru a se putea declanșa alegerile anticipate. Cam cum se întâmplă astăzi cu Guvernul Ponta, care, înainte de instalare, avea ca obiectiv politic declarat aceleași alegeri degrabă. Dar, nu despre politică este scrierea de față.

Dejucând șmecheria de fentare a Constituției, sau, altfel spus, luând-i președintelui jucăria de-a guvernarea cum vrea el, domnul Popescu –Tăriceanu a devenit, instantaneu, neprietenul domnului Băsescu și ținta preferată a atacurilor acestuia. Asta se întâmpla prin 2005 și a ținut-o așa până la alegerile generale din toamna lui 2008. Una din ironiile cu care l-a atacat public domnul Băsescu pe domnul Popescu-Tăriceanu a fost să îl numească, la televizor, european cu papion, zicând asta ca pe o înjurătură, cu conotația transparentă că este de rău să fii european și că este caraghios și nepopular să porți papion. De altfel, domnul Băsescu a făcut o fixație asupra papionului domnului Popescu-Tăriceanu, incluzând acest detaliu vestimentar între primele trei calități pe care i le-ar atribui: „O fi frumos, o avea papion, o fi admirat, dar...” spunea domnul Băsescu de pe ecranul televizorului, în vara anului 2011, arătând că nu uită și nu iartă pe nimeni care i-au vrut demiterea și i-au obținut suspendarea, în primul mandat.

O consecință a acestei povești este că eu am renunțat la cravate și am început să port papion, ca să îmi arăt, în primul rând mie însumi, că sunt european de-adevăratelea și că, bineînțeles, nu este nimic de rușine să îmi închid gulerul la cămașă în acest mod.

Desigur, am întâmpinat și dificultăți în această transformare. În primul rând, în România, nu se găsesc asemenea papioane. Se găsesc doar niște legături gata făcute, cu zgârci, un fel de surogat, cam cum ați putut vedea la televizor, zilele acestea, că purtau, pe stradă, niște protestatari ai unei cauze penibile, de „apărare” a unui domn ce, uneori, purta el însuși papion, chiar atunci când făcea propagandă deșănțată în favoarea președintelui de țară Băsescu. Cu excepția tânărului domn Paleologu, care și-a putut face o colecție de asemenea papioane, de pe când era la Paris. Și eu a trebuit să îmi cumpăr papioanele din străinătate.

Am găsit însă acasă cămăși cu nasturii mascați, care sunt obligatorii pentru cei ce poartă papioanele cu bun simț. Acum, eu nu i-aș face chiar nesimțiți-nesimțiți pe cei ce s-au arătat cu nasturii la vedere și papioane la gât. Doar că nu au înțeles niciodată de ce se poartă cravate, în general. Și, firește, nici nu le pasă. Ceea ce este totuși o problemă de simțuri.

Ca să rămânem la manifestanții cauzei de stradă, după ce aceștia au manifestat conștiincios, așa cum, probabil, primiseră ordine, împotriva instituirii unui control parlamentar asupra Institutului Cultural Român, iată că vine fostul lor șef și îi desconspriră cu seninătate. „Știu activitatea acestui institut din aproape”, a declarat, din mijlocul acestor demonstranți, domnul Ungureanu, fost prim-ministru dar, mai ales, fost șef al serviciului de spionaj al românilor. Adică, doamnele și domnii ce exportă cultura românescă dincolo de granițele țării primesc și misiuni de la acest serviciu și raportează despre îndeplinirea lor la întoarcere, așa că domnul director știa „din aproape” ce fac ei pe unde se duc.

Mai mult, prin această desconspirare, se lămurește și toată zarva făcută cu ordonanța de urgență a domnului Ponta, de a trece subordonarea acestui institut de la Președintele României la Senatul României. Adică, pentru lucrătorii și susținătorii acestui institut, este inacceptabil ca cineva ce nu are relații cu serviciile secrete, spre deosebire de președintele Consiliului Suprem de Apărare a Țării, și nu are certificat de acces la informații clasificate, cum sunt membrii comisiei de cultură a Senatului, să se bage în detaliile activității externe a institutului.

Cât despre domnul Băsescu, anti-europeanul, rămâne să remarcăm dublul standard după care se ia de oamenii pe care îi urăște. Cestia asta cu papionul de rău al europenilor și cu papionul de bine al președintelui Institutului Cultural Român, chiar desconspirat, este la fel ca și cu acuza de trădare prin abdicare pe care același domn Băsescu i-a adus-o, obraznic și neîntemeiat, majestății sale Mihai I, pe când tot domnul Băsescu este „înaltul patron” al unei asociații ce poartă numele Alexandru Ioan Cuza, personalitate istorică rămasă în memoria românilor pentru mari și importante realizări, dar care, totuși, a abdicat din funcția de domnitor al Românilor.

Domnul Băsescu va rămâne, însă, în memoria noastră, mai mult pentru gafele și penibilitățile pe care le-a făcut pe vremea, îndelungată, în care a îndeplinit funcția aleasă de președinte de Țară. Printre aceste penibilități se situează și hotărârea cu care domnul Băsescu pronunță articolul hotărât englezesc the: ZĂ. Așa, ca să fie clar nivelul de cultură internațională al poporului român, al cărui prim cetățean este.

Adagio: Nu știu cine este domnul din filmul alăturat, dar... jos pălăria!

Guvernarea pe principiul conjuncturii

Se pare că, odată ajunși la guvernare, românul suferă un proces de ințiere ocultă greu de identificat. Până să ajungă acolo, fiecare se dovedește mai destoinic ori mai îngălat, după fire, educație și instruire, dar are totuși unele idei, năzuințe și speranțe, declarate sau nu, însă mărturisite măcar sieși. Cum pune, însă, mâna pe puterea executivă în stat, cum dispar toate aceste planuri zămislite din idei, năzuințe și speranțe. Ele sunt înlocuite imediat, fără comentarii sau răzvrătiri interioare, cu un plan unic și secret, ce nu poate fi decât rezultatul unei inițieri oculte.

Aceasta este singura explicație plauzibilă a schimbării totale de direcție, intenție și acție a oricui ajunge prim-ministru sau chiar numai ministru, în România. Desigur, o asemenea inițiere a fost mai puțin vizibilă în cazul domnilor Boc ori Ungureanu, care au venit la guvernare fără nici o idee, năzuință ori viziune de viitor. În cazul lor, nu s-a putut vedea o „schimbare de macaz” pentru că nu aveau nicio direcție, ei așteptând cuminți să primească indicații prețioase încotro să o apuce cu Țara după ei.

Și cu Guvernul Ponta este aceiași poveste.

Imediat după „victoria zdrobitoare” a Uniunii Social Liberale în alegerile locale de acum o săptămână, „oameni politici” useliști au apărut în public, ca să „explice” de ce actuala putere parlamentară are, ca unică preocupare în zilele acestea, realizarea de noi alianțe sau de absorbirea de noi acoliți, cu sau din rândul fostei puteri, ajunsă, de mai bine de o lună, în neagra opoziție.

Înainte de a ajunge aici, acum o lună și un pic, pe când erau încă în opoziție, useliștii, în frunte cu domnii Antonescu, Constantin și Ponta nici nu se gândeau la această racolare. Din contră, intenția lor părea să se delimiteze de acești oportuniști și să introducă „buna guvernare”, numită de ei o „altfel de guvernare”. Numai că, după bănuita inițiere, situația este cu totul alta. Acest fapt ar trebui să îngrijoreze pe orice om normal din Țara asta.

În primul rând, este îngrijorător faptul că noi avem „oameni politici”. Cu riscul de a mă repeta, amintesc faptul că sintagma corectă este că toți oamenii sunt animale politice, unii fiind mai rapace decât alții, așa cum animalele sunt unele mai răptioare decât altele. Dacă scoți din sintagmă chestia cu animalele, mai rămâne alcătuirea fără sens de „oameni politici”. Ceea ce îngrijorează aici este nivelul deosebit de scăzut al culturii sociale și politice a celor ce folosesc această sintagmă abreviată până la nonsens. O fi parte din inițiere, sau ce?

Apoi este îngrijorătoare discuția despre „victoria zdrobitoare” a actualei puteri în alegerile locale. Mai corect ar fi fost să se vorbească despre scorul îngrijorător de mare luat de partidul prezidențial PDL, precum și de partidul domnului Dan Diaconescu Direct. Primul partid amintit aici dovedise deja cu prisosință, în ultimii trei ani, că este capabil doar de o extrem de proastă și nepricepută guvernare, precum și de spolierea pe față a Țării și Poporului său în folosul clienților politici și străinătății, faptele reprezentanților săi la Președinție, Guvern și la conducerea tuturor agențiilor de stat fiind nu numai imorale și ticăloase, ci chiar penale. Cel de-al doilea partid amintit aici este făcut doar din propagandă golită de conținut, situată la o jenantă limită inferioară a inteligenței umane.

Adunate, aceste două partide au obținut pe Țară aproape o treime din voturile exprimate, ceea ce arată o îngrijorătoare capacitate a electoratului de a se lăsa manipulat în proporție de masă. Rămas în tabăra puterii dar fără să mai fie pe față la guvernare, partidul dezertorilor politici a crescut de la sub unu la sută în sondaje la aproape patru la sută în rezultatele alegerilor locale, exclusiv pe seama pensiilor majorate ale foștilor militari și a confirmării capacității uneperiștilor de a mai trăda încă odată tabăra perdantă, pentru a dezerta, fără luptă, în cea a învingătorilor.

În loc de aceste îngrijorări legitime, politicienii puterii se laudă în public cu o nemaivăzută și nemaipomenită „victorie zdrobitoare”. Domnul Antonescu a mers până acolo încât să remarce că, unionat cu conservatorii și social democrații, partidul său liberal a obținut cel mai mare scor din istoria post-război a singurului partid istoric rămas în arena politică. Ce nu și-a adus aminte domnul Antonescu este liberalul adagio „prin noi înșine”, care sintetiza doctrina națională a acestui partid, în timpurile de demult, desigur. Altfel, acest conglomerat tripartinic se bucură de susținerea a puțin peste un sfert din totalul celor cu drept de vot în Țara asta. Ceea ce este o victorie doar dacă ei credeau că nu ar merita nici atâta. Sau dacă, după inițiere, au ajuns la concluzia că trebuie să se laude și să se arate mai de succes decât chiar sunt.

Cât despre aducerea în tabăra puterii a tututor celor ce vor să vină, cu acord scris sau nu, prin alianță sau absorbție, este îngrijorător că sunt politicieni ce cred că ar fi ceva de explicat aici. Este evident că actualul Guvern Ponta nu vrea să riște o moțiune de cenzură și că intenționează să rămână la „cârmă” cât mai mult posibil, cel puțin până la alegerile generale și că această dorință se împlinește doar cu voturile parlamentarilor majoritari.

De ce vrea domnul Ponta și Guvernul său să se agațe de puterea executivă limitată în timp până la alegeri, după ce, înainte de a o dobândi, vorbea de alegeri anticipate, care, prin natura lor însemnau renuțarea la această putere cu deplină responsabilitate și seninătate, în vederea unei „consultări populare” ce ar fi dat adevărată legitimate unui parlament evident nelegitim și nepopular, numai Dumnezeu știe. Sau cei ce au inițiat acest guvern în tainele guvernării românești.

Grecia europeană

Astăzi, duminică 17 iunie 2012, au loc alegeri generale în Grecia. La urne, se confruntă două tabere, una care „merge pe mâna” Europei, în special a Germaniei, și alta care dă peste mână aceleiași Europe și, împlicit, Germaniei. Aceleași două tabere ar mai putea fi descrise, mai puțin plastic decât mai sus, ca fiind una ce acceptă necondiționat impunerile europene pentru „salvarea” Greciei și, mai ales, a monedei Euro, iar alta ce nu acceptă aceste condiții, chiar dacă guvernul elen le-a semnat deja, considerându-le un fel de șantaj al europenilor la adresa lor, a grecilor.

Se anticipează că, dacă vor câștiga obedienții, moneda Euro va fi salvată, noul Guvern Grec își va sufleca mâinile și va îndeplini condițiile puse de Europa și va cheltui cu cap zecile de miliarde de Euro pe care aceiași Europă le are pregătite pentru „salvarea” țării. La fel cum și, în revers, se anticipează că, dacă vor câștiga cârcotașii, Grecia va reveni la fosta monedă națională de acum zece ani, angajamentele asumate nu vor mai avea valabilitate iar Europa nu le va mai da banii necesari „salvării” lor. În urma acestor măsuri, moneda Euro va fi slăbită, alte state europene s-ar putea să renunțe la ea și toată Europa va avea de trecut printr-o nouă criză.

Rezultatul votului s-ar putea să nu fie așa de important precum îl anticipează comentatorii de toate felurile.

Cei ce merg astăzi la vot sunt aceiași care demonstrează de mai bine de un an de zile, în multe ocazii violent, împotriva Guvernului care ia „măsuri nepopulare” de rezolvare a situației, precum și cei ce au luat cu asalt băncile și și-au scos economiile, de multe ori transformându-le în bunuri materiale ce nu își pierd valoarea, de frica revenirii la drahma grecească. Indiferent din ce cateogorie fac parte, ei, grecii, arată cu claritate că știau de la început că Guvernul lor păcălea restul Europei cu cifrele macro-economice, că structura aparatului public era supradimensionată, că se plăteau prea multe alocații, indemnizații și prime, într-o idee, că erau prea mulți bani pe piață și prea puțină muncă pentru a justifica acești bani.

Unii dintre ei nu vor altceva decât să scape fără datorii și reminiscențe din această situație. Ne-ați prins, acum, gata. Promitem să nu mai facem. Nu mai are rost să ne mai și pedepsiți, acum că am recunoscut cinstit că am greșit, par a spune aceștia. Alții sunt mai hotărâți să încheie această etapă din viața națiunii lor, să zică: a mers cât a mers, acum nu mai merge și hai să o luăm pe calea normală, cea a banului acoperit de muncă.

Indiferent care tabără va câștiga alegerile, retorica politică nu va înlocui soluțiile practice, ce vor fi luate, vrând-nevrând. Aceste soluții nu au cum să fie altele decât cele benefice pentru nația grecească. Problema este dacă ele, soluțiile, vor ține seama și de problemele europene sau nu. Pentru că Europa are probleme la rândul ei.

Post scriptum:  Singurul comentariu la acest articol, cel al Incertitudinilor, propune o incursiune vizuală în Grecia Eternă. În contrapartidă, propun o analogie vizual-sonoră la dilema greacă: ce ar alege Maria cea îmbrăcată în galben: marmura sau trandafirul? Ieri, alegerile din Grecia s-au înclinat în favoarea pro-europenilor. Să fie aceștia marmura?

D-ale Eminescului...

Romanticii:

Mondial:

Tudor Gheorghe:

(La sugestia lui Marin Neacsu, caruia ii multumesc pentru idee)

Madrigal:
(la sugestia Incertitudinilor, cu posiblitatea de a face comparație între stiluri cu Tudor Gheorghe)

De când nu ai mai fost

De 123 ani, de când n-ai mai fost pe aici, pe Pământ, Lumea este tot așa cum o știi, doar că mai multă. De-atunci, de când ai plecat, s-au făcut războaie și s-au măcelărit milioane și milioane de Călini, pentru care au plâns fete ca Bianca ta de s-au făcut lacuri adânci. Dar, cu toate astea, suntem mai mulți decât ne-ai lăsat. Dar nu suntem mai buni.

Și suntem mai murdari. Am năclăit Cerul și am dezlimpezit Apele, iar Codrul tău nu mai este deloc. Mai sunt doar câțiva copaci răsleți, lăsați în picioare, ca să nu se vadă cum am hăcuit Pădurea, ca să avem bani, bani și bani.

Fiecare generație de români te-am citit de mici, te-am plăcut, te-am învățat pe de rost și nu te-am înțeles deloc. Ne-a plăcut cum ne-ai zis de dragoste de oameni și de Neam, dar nu ne-am ridicat niciodată până acolo încât să îi iubim ca tine. Pentru că ne-au plăcut mai mult urmașii broscoiului cu ochii bulbucați, ai stâlpilor de cafenele și ai greco-bulgărimii ce se revendică nepoata lui Traian. Pe ei i-am crezut mai mult decât te-am crezut pe tine, pe ei i-am invitat în fruntea mesei și a maselor și i-am urmat cu voioșie, fiind martorii îmbogățirii lor fără măsură și nimicnicii lor sociale, pe care le-am admirat fără rezerve. Și, tot generație după generație, ne-am dorit să fim ca ei și nu ca tine.

Ce bine îți stă ție acolo, lângă steaua ce-a murit, ce încet pe cer se suie și ce rău ne stă nouă aici, în mizeria noastră vie, de zi cu zi, printre „toți aceia care vorbe mari aruncă”, care „numai banul îl vânează și câștigul fără muncă”.

La fel ca pe vremea ta, când Țara ar fi trebuit să prospere, tânără, liberă și independentă, pentru prima dată fără biruri și juguri străine, dar, în schimb, a încăput pe mâna celor ce și-au arătat arama sfâșiind -o, și acum, după 123 de ani de la plecarea ta, într-o Țară și mai liberă și mai europeană decât ai lăsat-o tu, noi ne lăsăm, în continuare, conduși de mișei, care ne fac Neamul „nostru de rușine și ocară”, care își bat „joc de limbă, de străbuni, de obicei”.

Ce ne-a mai rămas de la tine, în afara Poeziei, este numai disperarea că doar Țepeș ar mai putea face curățenie în Țara noastră. Că noi nu suntem deloc în stare.

Și, chiar în ziua aceasta de comemorare a plecării tale, nu pentru Poet ci pentru noi, nu pentru Idee ci pentru vanitate, nu pentru Frumusețe ci pentru îngâmfare, schingiuim o plantă și îi rupem florile ca să le așezăm pe marmura ce nu îți ține de cald.

Comunicat de presă adnotat

Biroul de Presă al Ministerului Apărării Naționale a emis un comunicat de presă, prin care publicul este înștiințat că „Proiectul de lege pentru pentru modificarea art. 7 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 1/2011, privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor acordate beneficiarilor proveniţi din sistemul de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională, susţinut, ca reprezentant al Guvernului, de ministrul Apărării Naţionale, Corneliu Dobriţoiu, a fost adoptat joi, 14 iunie, de plenul Camerei Deputaţilor, în calitate de cameră decizională. Actul normativ prevede, pentru pensionarii militari al căror cuantum al pensiei a fost diminuat în urma recalculării pensiilor, nerecuperarea sumelor rezultate din regularizarea pentru perioada 1 ianuarie - 31 decembrie 2011.”

Ce nu ne spune comunicatul este că, prin acest gest de guvernare legislativă, parlamentarii dezertori, fugiți de la opoziția de atunci la puterea de atunci și reveniți, tot prin trădare, dar cu acord scris, „în sprijinul” actualei puteri, recunosc faptul că au susținut și impus o lege strâmbă, neserioasă și chiar idioată, prin care administrația pensiilor stabilea, cu acoperire legală dar împotriva oricărui bun simț constituțional, la sfârșitul anului 2011, că pe parcursul acelui an, unii beneficiari de pensii militare de stat primiseră un cuantum mai mare decât cel pe care l-ar fi primit dacă pensiile lor ar fi fost „revizuite” ca pensii de asigurări sociale, dar nu fuseseră astfel revizuite, din lipsă de timp.

Rămâne să vedem, completăm noi, dacă această nouă lege va fi acceptată și semnată și de domnul Băsescu Traian, în duala sa calitate de promulgator de legi, ca președinte de România, și de comandant al forțelor armate, ca distrugător al sistemului de rezervă al acestor forțe. Practic, domnul președinte este autorul moral și chiar faptic al legii amendate joi de Parlament, document prin care s-a încercat legalizarea unei situații de extrem de proastă guvernare, cea de „revizuire” a pensiilor militare de stat și a altor pensii, cum sunt cele speciale și de serviciu și transformarea lor în pensii de asigurări sociale, printr-o procedură incorectă și impracticabilă din punct de vedere tehnic și într-un interval de timp imposibil.

Inițial, Guvernul Boc emisese o Hotărâre de guvern ce conținea aceste prevederi absurde și care a fost ușor atacabilă în justiție de cei afectați. Aceștia obținuseră, în primă fază, suspendarea aplicării ei. Ceea ce l-a determinat pe domnul Băsescu să dea personal indicații publice domnului Boc ca hotărârea de guvern să fie retrasă și, în locul ei, să fie făcută această lege, amendată acum de același Parlament care o votase cu entuziasm și în forma imorală.

Din modul în care a fost abordată legislativ atât problema „revizuirii” pensiilor militarilor cât și problema revizurii legii de aplicare a legii de transformare a acestor pensii din pensii militare de stat în pensii de asigurări sociale, rezultă că, de fapt, în mintea legiuitorilor, este doar o problemă de bani. Și nu în sensul de gestionare și economisire a banului public, ci de cheltuire a lui pentru interese de grup, personale și de partid.

Comunicatul de presă ne spune că, la „Casa sectorială de pensii a Ministerului Apărării Naţionale sunt în evidenţă aproximativ 9.000 de pensionari militari în această situaţie, iar suma totală pe care ei ar fi trebuit să o returneze este de aproximativ 60 de milioane de lei.”

Asta a vrut să însemne că, iată, noua putere parlamentară a făcut un efort de atâtea milioane de lei (aproximativ un kilometru de autostradă) pentru atât de multă lume. Dar mai înseamnă și că peste 74.000 de „pensionari militari”, din Ministerul Apărării Naționale, au avut, prin această lege și procedură, pensiile majorate, în cuantumuri necomunicate. Singurul motiv pentru care s-a întâmplat acest lucru este că domnul Oprea Gabriel, pe atunci ministrul apărării naționale, a ținut să își formeze și consolideze un partid prin cooptarea de „mulțumiți” din rândul foștilor militari.

Bineînțeles că, deși domnul Oprea nu mai este la minister, comunicatul acestuia nu poate face referire la aceste lucruri menținate aici, pentru simplul motiv că, în mintea domnului prim-ministru Ponta, acest Guvern nici nu ar exista fără „sprijinul” dezertorilor politici co-prezidențiați de acest domn Oprea, fapt dovedit și de obținerea votului majoritar pentru revizuirea legii de revizuire a pensiilor militarilor.

Politica în principiu

În principiu, politica este despre a face un plan în numele și în favoarea obștii și de a pune acel plan în operă. Desigur, de când este obștea obște și politica politică, cei care au făcut asemenea planuri, precum și cei sau tot aceia care le-au și implementat, s-au gândit și la cum să le fie lor personal bine pe măsură ce gândeau și făceau politică.

Problema este că, pentru a face un plan nu îți trebuie mai mult decât o minte normală, educată și antrenată în această direcție, pe când, pentru aplicarea planului îți trebuie ceea ce se cheamă putere.

Din această problemă provine, la origini, ideea de alegeri politice. Adică, publicul cetățenesc analizează diverse planuri și proiecte alternative și apoi îi ALEGE pe cei care pot să pună în practică unul dintre aceste planuri.

Ideal ar fi ca toți cetățenii să se pronunțe în aceste alegeri și toți să fie de acord care, dintre toate politicile, este cea mai bună, precum și cine, dintre toți politicienii, este cel mai potrivit pentru implementarea ei. Pentru că, deși nu este imposibil, s-a dovedit că este prea complicat să se obțină unanimitate de opinii privind opțiunile alternative în politică, în unele epoci și în anumite locuri, s-a înlocuit unanimitatea cu majoritatea voturilor. Aceste voturi trebuiau să reprezinte pe mai mult de jumătate dintre alegători, ceea ce numim majoritatea absolută. Unele sisteme electorale mai relaxate au făcut compromisul de a accepta doar majoritatea celor care vin și votează, numită majoritate relativă.

La noi, în România, în teorie, este aleasă acea politică și acei politicieni care obțin cele mai multe voturi și nu acea politică agreată de toți și fiecare dintre membrii societății, ori măcar de majoritatea absolută ori relativă a cetățenilor. În realitate, acest sistem este atât de permisibil, încât s-a renunțat foarte repede la partea cu ALEGEREA dintre POLITICI ALTERNATIVE și a rămas numai partea de a încredința puterea unor politicieni, pentru orice ar crede ei, politicienii, că le trebuie și pot să o exercite.

Tot la noi și tot în realitate, până la urmă, o parte mică din cetățeni se duc la vot, iar o parte și mai mică din acea parte ajunge să fie suficient de numeroasă pentru ca „sistemul” electoral românesc să încredințeze puterea politică, executivă și legislativă unor politicieni fără politici.

Toată lumea pare a fi deosebit de mulțumită cu acest aranjament electoral.

Din partea electoratului, jumătate dintre cetățeni nu se preocupă deloc de viața politică, de conducerea statului sau a guvernării locale și nici nu se duc la vot. Singura explicație rațională este că viața lor nu este influențată cu nimic de cine este la putere, central ori la ei acasă. Sau ei trăiesc cu impresia că nu contează, nici pentru ei și nici pentru copiii lor încă minori, cine îi guvernează. Probabil, dacă ar avea de ales între politici, să zicem politici sociale, de educație sau sănătate publică, de securitate și apărare, ori de dezvoltare economică, probabil ar avea ceva de spus, și-ar forma o oarecare preferință. Dar, în privința oamenilor ce populează „clasa politică” nu au nici un interes și nici o opinie.

Ei nu sunt preocupați nici de controlul celor aleși. Dacă ar fi ales politici, ar fi putut controla măcar modul în care acești politicieni realizează în practică politicile lor, însă nu este deloc cazul.

Cealaltă jumătate sunt dispuși să joace jocul politic, acela fără de politici. În locul acestor planuri, ei preferă „promisiunile electorale”, chiar dacă știu că nu vor vedea nici una dintre ele în viața lor. Ei mai preferă să vadă minoritari ajunși la putere, adică politicieni aleși de câțiva dinte compatrioți, cum ar fi între un sfert și o zecime dintre cei cu drept de vot. Este evident că aceștia aleg politicieni și nu politici. De aceea, pentru ei contează cine cu cine s-au încuscrit, s-au nășit ori s-au cununat, fie civil, fie politic.

Și tot de aceea, singurul control pe care ei îl exercită asupra aleșilor este să vadă care cui îi dă mai mult din avuția națională, pe relații de familie, prietenie sau gașcă.

Din partea politicului, marea grijă a politicienilor este să „obțină” puterea politică, executivă și legislativă. Ce vor face cu ea este cea mai mică preocupare a lor, deoarece nu au nici un plan, numit politici. De aceea, se pot face încurscriri „împotriva naturii”, între liberali și socialiști, între conservatori și progresiști, între loiali și trădători, între luptători și dezertori și așa mai departe. Pentru că aceste încuscriri se fac doar pentru obținerea și menținerea puterii și nu pentru implementarea eventualelor politici.

Așa că nu îmi fac deloc griji că actualul guvern ar putea avea o problemă de putere în Parlamentul ce va fi părăsit de vreo două duzini de parlamentari ai „puterii”, aleși local. Și, tot de aceea, nu îmi fac nicio speranță că, acum sau după alegerile generale de la toamnă, vom avea măcar o umbră de politică de stat, fie ea despre Uniunea Europeană, relațiile internaționale, securitatea și apărarea Țării, bunăstarea cetățenilor sau progresul social și economic.