Când eram în pragul
absolvirii Școlii Militare de Ofițeri Activi „Nicolae Bălcescu” din Sibiu, am
avut parte de o întâlnire stranie. Mi s-a cerut să intru într-un birou al unui
șef din Școală, ce nu era acolo. Erau însă doi domni îmbrăcați în civil, care,
fără nicio glumă, aduceau fiecare cu James Bond. Costume elegante de lână fină,
cravate de mătase, unghiile îngrijite, aerul relaxat și încrezător.
Aceștia mă chemaseră să
îmi spună că eu nu voi putea lucra niciodată pentru serviciile secrete române
și că, de alfel, nici nu voi accede vreodată la funcții înalte în statul român.
Toate astea, pentru că aveam un unchi, fratele mamei decedate, în America.
Amănuntul acesta biografic nu era o taină, nici măcar o surpriză, pentru că
eu trecusem în autobiografie nu numai că unchiul meu există și trăiește la New
York, dar și faptul că bunicul meu, tatăl său și al mamei mele, fusese cetățean
american, membru al Legației Statelor Unite ale Americii la București, înainte,
în timpul și mulți ani după primul război mondial.
Nu era o taină nici faptul că alți militari au fost pur și simplu dați
afară din Armată pentru că un văr de-al doilea se stabilise în Germania
Federală sau o verișoară se împrietenise, la Mare, cu un italian și făcuse
cerere să plece în Italia. Eu fusesem cruțat, propabil, pentru că bunicul
murise în deceniul patru al secolului trecut, iar unchiul american plecase din
România în 1945, adică cu nouă ani înainte de a mă naște eu.
De fapt, cei doi domni, care s-au prezentat cu gradul de colonel, nu voiau doar
să îmi dea vestea că mi se închid anumite trasee de carieră militară, la care, în
alte condiții, aș fi putut aspira, ci să îmi și explice, direct și personal,
cum stau lucrurile. Asta făcea foarte stranie toată întâmplarea. Eu nu îmi manifestasem vreodată intenția de a lucra în serviciile secrete, ori ambiția de a deveni mare șef. Nu eram
nici măcar locotenent, comandant de pluton, iar domniile lor erau ditamai
coloneii, cu funcții importante, cine știe pe unde. Chair nu am înțeles niciodată de ce am avut noi trei conversația aceea confidențială.
Unul dintre ei mi-a explicat că nici nu se pune problema că eu nu aș fi de
încredere, că nu aș fi loial țării și jurământului militar. Problema e că, deoarece
unchiul meu este american, ei, românii, nu au cum să îl protejeze acolo unde se
află și, atunci, vor putea dușmanii să mă șantazeze că îi fac rău dacă eu nu le
cânt în strună.
Asta se întâmpla acum aproape 40 de ani. Dacă ar rămâne valabile aceleași
criterii, nici astăzi nu aș putea lucra în serviciile secrete ori nu aș putea ocupa
funcții înalte în statul român, pentru că, deși unchiul s-a dus demult dintre
noi, le am pe cele două fiice ale mele în Armerica. Cu toate că ele sunt și cetățence
române, nu cred că statul român le poate apăra, dacă dușmanii ar vrea să mă
șantajeze că le-ar face rău. Dar, contez pe statul american să își facă datoria
față de cetățenii și rezidenții săi.
Marea diferență este însă că nu numai că am alte rude în state din Europa,
fără să pățesc nimic pentru asta, dar eu însumi sunt cetățean european. Este
drept că sunt cetățean de mâna a doua, dar tot european se cheamă că sunt.
Desigur, mi-ar fi plăcut să fiu eurocetățean de prima mână, dar, evident,
lucrul acesta nu este posibil.
Ca să ajung acolo, ar fi trebuit ca președintele și guvernul meu să fie
egali cu celelale guverne europene, dar ei se complac în poziție de slugă la
stăpânii cei mari, pe care îi mai păcălesc cu mici mișmașuri, cum sunt cele patru
- cinci locuri de europarlamentar, în plus față de cât ar fi drept să aibă
România, obținute pentru doamnele Macovei și Băsescu, precum și pentru domnii
Preda și Ungureanu, toți de-ai domnului Băsescu Traian, prin falsificarea
listelor electorale permanente.
Ar mai fi trebuit ca același guvern să „absoarbă” bani europeni, cel puțin
până la suma pe care România o plătește anual drept cotizație de membru al
Uniunii Europene, dacă nu chiar mai mult decât atât, iar acești bani să îi
folosească pentru a aduce Țara în rândul statelor din Uniune, din punct de
vedere instituțional, economic și social.
În loc să facă asta, președintele și guvernul meu se complac să împrumute
bani pentru a-i cheltui cu prietenii și rudele demnitarilor, umplând și
buzunarele bancherilor cu dobânzi adevărate și nemeritate.
Tot pentru a mă face pe mine cetățean de prima mână în Europa, guvernul de
la București ar fi trebuit să îndeplinească toate condițiile, fie ele tehnice,
fie politice sau de orice altă natură, pentru a pătrunde în așa numitul „Spațiu
Schengen”, care mi-ar permite mie să circul ca dintr-un județ în altul în toată
Europa civilizată.
Numai că asta ar fi însemnat ca și alți europeni din aceiași Europă să
poată circula și trăi în România la fel de civilizat ca la ei acasă. Ceea ce
guvernul meu nu vrea să se întâmple. Pentru că atunci nu ar mai putea să
„aranjeze” imensul volum de contrabandă cu alcool, țigări, armamente, carne vie
și alte produse foarte căutate, pe care îl păstorește astăzi și din care se
îmbogățesc de-a valma interlopi și demnitari români, precum și partenerii lor
de afară.
Tare mult mi-ar place să pot să dau vina pentru condiția mea de
eurocetățean de mâna a doua pe Europa. Să cred că Europa nu vrea să fiu primit
în Schengen, nu vrea să îmi dea bani pentru dezvoltare sau să acorde guvernului
meu același respect ca oricărui alt guvern european. Din păcate, Europa nu are
nicio vină aici.
Singurul vinovat pentru starea mea sunt eu, eurocetățeanul. Eu am crezut,
în mod covârșitor majoritar, că aderarea Țării mele la Organizația Tratatului
Atlanticului de Nord – NATO și, apoi, la Uniunea Europeană înseamnă că Europa
va veni și va guverna mult mai bine România decât pot să o facă politicienii
români. Asta, pe lângă garanțiile de securitate și oportunitățile de club
select de state dezvoltate pe care aceste apartenențe le oferă.
Când colo, constat că Europa îmi dă doar instrucțiunile cum să guvernez mai
bine, dar mă pune pe mine să îmi aleg și să îmi controlez reprezentanții în
toate forurile diriguitoare. Ceea ce este deja prea complicat pentru românul
mediu și majoritar. Mult mai simplu pentru el ar fi fost ca Europa să instituie
dictatura binelui. Păcat însă că nu există o asemenea practică europeană.
Așa că, ori ne apucăm de treabă, ca popor, să ne autoguvernăm, conform
manualului european de guvernare, ori ne predăm celui care știe cum este cu
dictatura. Problema e că acesta nu are cum să fie european.
Știți, mie îmi plac proverbele.
RăspundețiȘtergereDe multă vreme.
Când mă hotărăsc să plec într-un loc necunoscut, înainte de a mă documenta în privința istoriei, a geografiei/civilizației/locurilor atractive, citesc proverbele țării respective.
Îmi fac, așa, o idee.
N-o să plec în America. Nu, cel puțin deocamdată- ei spun „niciodată să nu spui niciodată„.
Am „cules”, totuși, două proverbe de-ale lor-
„Poți duce un cal la apă, dar nu-l poți forța să bea.„
„Mănâncă, dar nu te îngrășa, așa vei putea răbda.„
Oameni sunt ei, oameni suntem noi..
Eu am o mare și justificată admirație pentru societatea, civilizația și, mai ales, națiunea americană. Iar această admirație nu provine din familie, ci din convingerea stabilită pe baze solide de studiu și contemplație. Și despre Europa știu câte ceva, pentru că am viețuit printre ei ani buni și frumoși.
ȘtergereDacă este să apelăm la proverbe, în articolul meu este inserat, subliminar, cel chinezesc, cu dă-i flămândului undiță și învață-l să pescuiască, dacă vrei să îi faci bine pe termen lung. Dacă vrei să nu îi mai fie foame doar acum, dă-i ceva de mâncare.