Noi rămânem tot ca înainte

Momentul a fost unul de-a dreptul istoric. În data de 29 iulie 2012, prin votul DA la referendumul de demitere a președintelui suspendat Băsescu Traian, s-a constituit cea mai mare unitate socială din istoria României.

În pofida unei campanii inepte și egocentriste a principalilor opozanți politici ai Băsescului, a unei propagande deșănțate a taberei domnului Băsescu Suspendatu, care a avut drept corolar îndemnul de a nu participa la referendum și a unei organizări cu defecte a votului, aproape șapte milioane și jumătate de români au declarat că sunt uniți în ideea de demitere a celui mai păgubos „șef de stat” de când există România.

Dar nu numai numărul contează ca premieră istorică. Gestul în sine este nemaiauzit la noi.

Ființa umană este caracterizată de dorința de a-și cunoaște viitorul și de a se asigura, cât poate mai bine, că acesta îi este favorabil. În ceea ce privește cunoașterea, se apelează la tot felul de previziuni, de la cele oculte la cele calculate științific. În ceea ce privește asigurarea unui viitor favorabil, omenirea a dezvoltat trei categorii mari de modele universale, ținând cont de faptul că omul este o ființă socială.

Una este cea a autodeterminării, în care colectivitatea își însușește o viziune a viitorului și se organizează și depune eforturi pentru materializarea acelei viziuni. În partea de organizare, este foarte important să existe reguli și norme, acceptate și aplicate de toți membrii societății, pentru că acestea permit viețuirea fără mari convulsii, energia salvată astfel fiind canalizată spre alimentarea efortului colectiv de construire a viitorului dorit.  Cei care deviază de la viziune, precum și cei ce încalcă normele sunt imediat disciplinați sau sancționați, după caz, prin fenomenul cunoscut sub numele generic de domnia legii.

O altă categorie poate primi numele de conservatorism. Societățile ancestrale, dar nu numai, au dezvoltat tradiții și cutume și au creat o realitate pe care își propun să o perpetueze în viitor. Astfel, acesta devine previzibil prin repetarea, generație după generație, a acelorași condiții de existență colectivă. Este evident că, într-o societate conservatoare sau tradițională, regula și norma sunt păzite și respectate cu strictețe, pentru că fac parte din însăși substanța sau fibra ei. Orice abatere de la tradiție este sancționată imediat.

Și mai este categoria modelelor de putere. Societăți care, dintr-un motiv sau altul, nu sunt capabile nici să își dezvolte o viziune de viitor și să își canalizeze energiile pentru atingerea ei, nici să își conserve tradițiile și normele de viețuire armonioasă în colectiv, se abandonează unor centre de putere, fie ele interne sau externe acelor societăți, ce le asigură viitorul.

Desigur, centre de putere există și în cazul societăților ce adoptă modele de autodeterminare sau conservatoare pentru asigurarea viitorului lor. Cum există și competiție sau chiar lupta pentru putere între aceste centre. Diferența o fac însă regulile și normele. În primele două mari categorii numite mai sus, domnește legea în rândul tuturor membrilor societății, fie ei puternici sau slabi, conducători sau conduși, majoritari sau minoritari. În categoria a treia, însă, domnia legii este înlocuită cu bunul plac al puternicilor interni și externi.

Societățile din această categorie nu sunt capabile să dezvolte și să impună seturi de legi, reguli și norme funcționale și aplicabile tuturora. Iar, când spun că nu sunt capabile, includ atât incapacitatea intrinsecă cât și faptul că sunt împiedicate deliberat să se organizeze în acest fel. Asta, deoarece domnia legii este obligatorie în condiții de autodeterminare sau de conservare a tradițiilor, dar nu este de dorit în condiții de putere exclusivă, pentru că ar diminua acea putere.

Am făcut acest periplu teoretic pentru a arăta importanța votului celor șapte milioane și jumătate de români.

Ei trăiesc, fără tăgadă, într-o societate din categoria a treia, așa cum a fost descrisă mai sus. În România, încălcarea legii este sport național, iar campioni sunt tocmai cei ce fac aceste legi de care nu se ține nimeni.

În România, lumea se uită după cel puternic și se aciuiază imediat în jurul aceluia, în speranța că îi va asigura un viitor cât de cât suportabil. Nu contează dacă puterea aceasta este legitimă sau nu, morală sau nu, perenă sau efemeră. Această multipolarizare a dus la divizarea sau fracturarea societății românești, pe principiul „dacă nu ești cu mine ești împotriva mea”.

Românii, dintre care mai trăiesc și astăzi destui, au fost în stare să experimenteze patru dictaturi, una după alta, într-o jumătate de secol, de la dictatura regală la cea a „proletariatului”. Fiecare dintre aceste dictaturi au fost adoptate cu entuziasm de populație. Cei oropsiți de dictatori au suprtat cu stoicism prigoana și chiar au murit în tăcere.

De mai bine de douăzeci de ani, într-o așa zisă democrație, românii s-au uitat doar la cine este mai puternic și au „aderat” la acesta, indiferent de „programul politic” sau de promisiuni.

Cei puternici s-au schimbat între ei prin pârghii de forță, utilizate în lupta pentru putere. Voința populară propriuzisă nu a fost deloc inclusă între aceste pârghii, fiind preferate dezinformarea, manipularea mediatică, înșelăciunea, munca subversivă, pâra și șantajul, precum și „sprijinul extern”. Niciun „conducător” nu a fost dat jos de supuși, ci de alt „conducător”, mai puternic.

Este, deci, pentru prima dată când, în mod vizibil și numărabil, în România, o masă imensă de oameni s-au împotrivit celui mai puternic om al zilei, devenind astfel ei înșiși o putere.

Nu este deci de mirare că acum toată lumea din Țară și din străinătate se concentrează pe demantelarea acestei noi puteri, inacceptabile pentru ordinea „constituțională”, ce se caracterizează prin domnia bunului plac.

Și se pare că cei ce vor avea succes sunt cei ce doresc ca românii să rămână supuși și divizați, fără glas și fără viitor. Sau cu un viitor stabilit de alții, de cei puternici din Țară și străinătate, după cheful lor.

Iar noi, ceilalți, vom rămâne tot așa... ca înainte.